Scurt istoric al vrăjitoriei în spaţiul românesc

Contrar unei idei larg răspândite, Biserica medievală n-a fost întotdeauna ostilă magiei. Numai clericii instruiţi puteau practica magia ritualică, doar ei puteau să citească cărţile de magie, redactate în latină, prin care se puteau invoca demonii. Cât despre vrăjitorii satelor, aceştia se găseau peste tot şi erau utili comunităţii pentru că ştiau să vindece diverse boli şi pentru că ştiau cum să pună blesteme asupra cuiva. Poate că unii au avut de suferit din cauza condamnării publice, dar nu putem vorbi de o persecuţie sistematică înainte de ultima perioadă a Evului Mediu.

Istoria prigonirii celor care practicau vrăjitoria în spaţiul românesc este strâns legată de evoluţia acestui fenomen în Europa Occidentală. Doctrina ecleziastică evoluează începând din secolul al XIII-lea în contextul luptei împotriva ereziilor: catarii, de exemplu, sunt din ce în ce mai diabolizaţi. Ei sunt acuzaţi că ar fi făcut un pact cu diavolul, că şi-au vândut sufletele acestuia. Vrăjitorii apar şi ei drept eretici pentru că şi-ar fi renegat credinţa în Dumnezeu. Apare astfel fantasma sectelor satanice care sunt în război împotriva societăţii creştine.
Majoritatea oamenilor asociază ideea goanei după vrăjitoare Evului Mediu, dar majoritatea proceselor au avut loc în perioada Renaşterii. În Europa, se disting două valuri. Primul, condus de tribunalul Inchiziţiei, parcurge anii dintre 1480 şi 1520. Al doilea, mult mai brutal, este opera tribunalelor seculare – procesele se derulează în perioada 1580-1630. În regatul Franţei, care împreună cu ţările vecine execută 2725 de persoane, zonele cele mai atinse de stigmatul vrăjitorilor sunt Nordul, Lorena, Estul, Languedoc şi zona de sud-vest, adică la periferie.
Prima atestare a prigoanei
Cea mai veche goană după vrăjitoare datează din anii 1220-1230. Inchizitorul Germaniei, Conrad de Marburg, s-a autoconvins că o sectă, pe care el o numeşte Luciferieni, era activă în zona Renaniei. Acompaniat de doi asistenţi, acesta îi arestează pe suspecţi care, sub tortură, îşi recunsosc vina şi sunt arşi pe rug. Timp de mai mulţi ani, acest trio este sursa unui val de teroare ce străbate Germania, până ce Inchizitorul face o greşeală impardonabilă. În timpul unei adunări a statelor din Imperiu, Inchizitorul îl acuză pe contele Heinrich von Sayn că ar fi fost văzut, în timpul unei orgii nocturne, încălecând un crab gigantic. Martorii îşi retrag însă declaraţiile, dar Inchizitorul, umilit, nu-şi recunoaşte eşecul. În iulie 1233, acesta moare în circumstanţe obscure.
În timpul secolului al XIV-lea, procesele pentru vrăjitorie se înmulţesc în Europa Occidentală, dar apar numai cazuri individuale şi nu se vorbeşte niciodată de vreo sectă. Abia la sfârşitul veacului se dezvoltă, în regiunile alpine, această idee a existenţei unei secte.
În dioceza Sionului începe, în 1429, prima mare vânătoare de vrăjitoare. Conform lui Hans Fründ, un cronicar din Lucerne, apar, în doar câteva luni, sute de suspecţi, bărbaţi şi femei care, sub tortură, recunosc că ar fi adoratori ai diavolului. Se pare că persecuţia a durat mai bine de zece ani, iar peste 200 de persoane au fost arse pe rug.

Cine erau prigoniţii?
Conform actelor de procedură care au supravieţuit timpului, condamnaţii nu erau decât persoane izolate, marginali, vraci sau evrei. Uneori era vorba şi de ţărani denunţaţi de vecini sau chiar de apropiaţi de-ai lor, care îşi reglau disputele pentru pământ sau certurile de familie. Începând cu anii 1430, mai multe cazuri apar în cronica lui Lucerne. Cel mai spectaculos apare în Arras. Totul începe în 1459 cu arderea pe rug a lui Robert de Vaux, condamnat pentru vrăjitorie. De fapt, toată această goană după vrăjitoare din secolele XIV-XV a fost doar o exagerare a imaginarului creat în jurul ideii, înspăimântătoare, de sabat. Abia în veacul următor, în contextul crizei religioase, s-au răspândit marile ruguri ale Renaşterii.

Prigoana vrăjitoarelor din Transilvania
Pe teritoriul românesc, în Transilvania, în secolele XVI – XVII, s-au desfăşurat cele mai multe procese de vrăjitorie. Interesant este faptul că principalele acuzaţii aduse vrăjitoarelor erau cele de „schilodire”şi îmbolnăvire a copiilor. Simpla suspiciune de practicare a vrăjitoare aducea atunci oprobriul comunităţii care îndepărta din localitate persoana bănuită de vrăjitorie sub ameninţare ca dacă se va întoarce îşi va „pierde capul”. Spre deosebire de Europa de Occidentală în Transilvania execuţiile şi torturile aplicate celor suspectaţi că sunt vrăjitori au fost mult mai puţine. Un alt amănunt interesant este dat de acuzaţiile aduse de soţiile care erau părăsite de către soţii lor în urma „blestemelor şi farmecelor” aruncate de „o vrăjitoare” „plătită” de o altă femei.
Evreii - acuzaţi de ritualul infanticid
„Acuzaţiile de infanticid ritual în spaţiul românesc sunt înregistrate relativ târziu, dar sincron cu restul zonei est-europene: în secolele XVIII-XIX. Adesea, astfel de incriminări erau urmate de tulburări violente. În 1710, de pildă, la Târgu-Neamţ au fost linşaţi 5 evrei şi puşi în lanţuri alţi 22, pe motiv ca ar fi ucis un copil creştin: "căci le trebuie lor sânge de Paşti". Este cea mai veche atestare documentară a unui astfel de caz în arealul românesc. (...)Î n secolul al XIX-lea, în oraşe din Moldova (Iaşi, Roman, Galaţi, Baciu, Piatra Neamţ s.a.), sunt atestate cele mai multe acuzaţii de acest gen, cu urmările cele mai grave. Tulburările violente de la Galaţi, care au avut loc de Paste în 1859, sunt simptomatice: au fost înregistraţi morţi şi răniţi, au fost distruse sinagogi, au fost arse sulurile Legii, au fost devastate casele şi prădate prăvăliile, iar autorităţile, în loc să pedepsească pe instigatori, i-au arestat pe evrei. Bancherul Rothschild însuşi a intervenit pe lângă Cuza Vodă, cerând protecţie pentru evreii din Galaţi” (1).
Unul dintre cele mai mari cazuri de prigoană în spaţiul românesc în urma „suspiciunii” practicării unui ritual infanticid s-a petrecut la Chişinău. „Se considera că autorul moral al pogromului de la Chişinău este politicianul de extrema dreapta Pavalachi A. Crusevan. Acesta era un moldovean rusificat, care de câţiva ani - prin intermediul ziarului său Bessarabetz ("Basarabeanul") - susţinea o întreaga campanie pentru expulzarea şi exterminarea evreilor din zona. Crusevan l-a invitat la Chişinău chiar şi pe parlamentarul român ultranaţionalist A.C. Cuza, profesor la Universitatea din Iaşi, care a ţinut mai multe conferinţe incendiare, în care şi-a prezentat doctrina antisemită. Amândoi au proclamat ca masacrul va avea loc de sărbătoarea Paştelui, la 6-8 aprilie 1903. Într-adevăr, ziarul lui Crusevan a anunţat chiar înaintea Paştelui ca în târgul Dubasari, pe malul Nistrului, evreii ar fi comis un omor ritual asupra unui băiat creştin. Simptomatic este faptul ca nu au reacţionat masele din Dubasari, ci cele din Chişinău şi din împrejurimi (incitate în prealabil), care au năvălit înarmate în cartierele evreieşti. Îngrijorat de cursul evenimentelor, marele rabin din Chişinău a cerut episcopului creştin sa nege în mod public zvonul absurd. Dar acest înalt preot - scria un ziarist rus - a declarat public ca el însuşi crede în povestea ca evreii folosesc sânge de creştin în scopuri rituale. Episcopul a turnat astfel gaz peste focul pogromului. La rândul lor, soldaţii nu au intervenit, pe motiv ca guvernatorul ar fi "aşteptat ordine" de la ţarul Nicolae al II-lea şi nu le-ar fi primit, iar poliţiştii, în loc sa ia măsuri de protecţie a evreilor, le indicau răzvrătiţilor casele în care aceştia locuiau. Evreii s-au trezit complet abandonaţi în fata maselor isterizate. Urmările au fost pe măsura: 50 de morţi, sute de grav răniţi, 800 de case şi 600 de prăvălii distruse şi prădate etc” (2).
Note
1. Andrei Oişteanu, Acuzaţia de omor ritual. O suta de ani de la pogromul de la Chişinău
2. Ibidem
Autori: Andreea Lupşor, Ciprian Stoleru