Dincolo de imaginea clasica a insulelor din Pacific se afla unele dintre cele mai enigmatice ruine ale lumii. Putin cunoscut si ridicat intr-un loc extrem de izolat, greu accesibil chiar si cu mijloacele de transport moderne, Nad Madol este un oras pierdut care zace in ruine in largul insulei Pohnpei din Statele Federale ale Microneziei. Orasul a fost capitala dinastiei Saudeleur pana in jurul anului 1500 AD.

Saudeleur a fost prima forma de conducere organizata a regatului Pohnpei, aceasta dinastie conducand intre anii 500 si 1500 o populatie estimata la 25,000 de persoane. Conform legendelor locale, doi frati, Olisihpa si Olosohpa au ajuns in Pohnpei in cautarea unui loc unde sa construiasca un altar inchinat zeului agriculturii, Nahnisohn Sahpw. Acestia au construit un altar la Nan Madol, acolo unde avea sa fie construit viitorul oras. De altfel, zona pare a fi fost locuita inca din primii ani ai erei noastre.

Acesta este format dintr-un peste 90 de insule artificial situate pe un recif si despartite de canale, ceea ce i-a adus denumitea de “Venetia Pacificului”. Constructia insulelor a inceput candva in secolele VIII – IX dar structura megalitica a acestuia nu a inceput, cel mai probabil, inainte de secolele XII –XIII. Este incert de cine se aparau constructorii acestor ruine, si de ce a fost nevoie de efortul de a transporta un numar imens de coloane de bazalt, unele avand pana la 5 metri, sau pietre pentru fundatie de zeci de tone.

Scopul primordial se speculeaza a fi fost acela de a izola clasa conducatoare de populatia de rand. Deasemenea clerul isi gasea resedinta in Madol Powe, sectorul mortuar este format din 58 insule, dintre care cele mai multe erau ocupate de locuintele preotilor. Mormintele erau adapostite de ziduri impunatoare precum cele care inconjurau mormintele regale de pe insula Nandauwas, ziduri care atingeau inaltimi de 7,6 metri.

O teorie pretinde ca exista un tunel subteran care facea legatura intre central orasului si ocean insa acesta nu a fost inca descoperit. Estimarile nu indica o populatie a orasului mai mare de 1,000 de persoane. Unele dintre insule aveau specializari distincte. De exemplu, Usennamw era destinat prepararii hranei, pe Dapahu erau construite canoele, iar pe Peinering era obtinut uleiul de cocos.

Se cunosc foarte putine lucruri certe despre aceasta constructie. Traditional se considera ca intemeietorii dinastiei Saudeleur au fost aceiasi care au construit si complexul Lelu din statul micronezian Kosrae, insa atestarile moderne demonstreaza ca Nan Madol este mai batran. O legenda locala pretinde ca orasul a fost construit din blocuri de bazalt aduse pe calea aerului, folosindu-se magia neagra.

Lipsa surselor de apa si hrana de pe insule a facut ca orasenii sa fie dependenti de locuitorii Pohnpeiului. Pentru Saudeleur nu a fost o problema, din moment ce erau conducatori supremi. Odata cu rasturnarea acestora de catre Nahnmwarki, acestia din urma le-au luat locul in Nan Madol insa au fost nevoiti sa isi procure singuri hrana si apa, ceea ce i-a facut sa abandoneze intr-un final orasul. In secolul XIX, atunci cand europenii au ajuns aici, orasul era de mult cotropit de mangrove.

In prezent Nan Madol formeaza un complex arheologic ce acopera 18 Km patrati din care orasul reprezinta un patrulater cu laturile de 1,5 Km * 0.5 Km. Originea exacta a blocurilor din care a fost construit orasul nu a fost clar determinata. Nu a putut fi demonstrata modalitatea in care au fost acestea transportate aici, una dintre teorii indicand folosirea unor plute.

Unii critici sustin ca Nan Madol a stat la baza orasului R’Lyeh imaginat de catre Lovecraft in cadrul mitologiei Cthulhu, nascuta in paginile cartilor sale. Deasemenea incredibilul oras este legat de existenta continentelor pierdute Mu si Lemuria.

Faimosul Oras Interzis este un complex arhitectural unic in lume. Istoria Oraşului Interzis se întinde pe aproximativ şase secole. Aici, in total se gasesc 9.999 de camere, cu una mai putin decat cifra care in traditia chineza simbolizeaza “Perfectiunea Divina”. Din pacate o parte din camere, altadata cu mobilier si decoratiuni extraordinare, s-au degradatat in timp.

Guvernul chinez a inceput un vast program de restaurare, iar pana in prezent peste 8.000 dintre incaperi au fost renovate si au din nou farmecul trecutului. Un proiect ambitios si costisitor, dar potrivit acestui palat care pret de cinci decenii a fost centrul administrativ al Chinei, precum si resedinta imparatilor si imparateselor din Dinastia Yuan (1271 – 1368), Ming (1368 – 1644) si Qing (1644 – 1911).

Complexul Orasului Interzis este aparut de un impresionant sant cu apa adanc de sase metri si de un zid masiv, inalt de zece metri.

De la Calea Imperială la Starbucks, Oraşul Interzis a asistat la şase secole de istorie chinezească şi are poveştile sale unice. Pe unele dintre ele le mai ştiu doar greierii ascunşi prin cotloanele umbrite ale palatelor.

Jumătate de mileniu, muritorii de rănd nici măcar n-au visat că intr-o zi aveau să stea pe o terasă deschisă in incinta Oraşului Interzis, in China comunistă a anilor 2000, şi să soarbă degajaţi o cafea la Starbucks. Porţile Meridianului s-au deschis prima oară pentru oamenii de rănd in 1914. Ultimul impărat, Pu Yi, din casa imperială Aisin Gioro (Tribul de aur), familia domnitoare a dinastiei Qing, se retrăsese impreună cu suita sa in Curtea Interioară, iar Curtea Exterioară, dominată de impozanta Sală a Armoniei Supreme, devenise loc de promenadă pentru chinezii curioşi să calce in Oraşul Interzis. Porţile le fuseseră inchise de cinci secole, de cănd impăratul Yongle, monarhul emblematic al dinastiei Ming se mutase in incinta, pe atunci proaspăt inaugurată, a complexului rezidenţial imperial, in 1420.

Timp de 500 de ani, Oraşul Interzis a fost reşedinţa oficială a impăraţilor chinezi, 24 dintre aceştia, aparţinănd dinastiilor Ming şi Qing, conducănd ţara dintr-un paradis terestru, in care fiecare culoare, fiecare număr şi fiecare esenţă de lemn are o semnificaţie clară. Arhitecţii, care au construit complexul in doar 14 ani, din 1406 pănă in 1420, nu au lăsat nimic la voia intămplării. Olanele de pe acoperişuri sunt galbene, pentru că această culoare simbolizează pămăntul şi supremaţia “Fiului Cerurilor” pe această lume. Doar două clădiri din incinta Oraşului Interzis au acoperişuri de alte culori: biblioteca, cu ţigle negre, deoarece negrul este simbolul apei, ca atare, culoarea trebuia să protejeze manuscrisele rare şi milioanele de coli de hărtie, care constituiau delectarea invăţaţilor imperiali sau a impăratului insuşi. Iar verdele a fost folosit pentru palatul prinţului moştenitor, deoarece cromatica simboliza creşterea şi maturizarea. Bărnele din structurile de rezistenţă ale palatelor, pavilioanelor şi sălilor din Oraşul Interzis sunt intotdeauna folosite in numere multipli de 9. De ce?

Pentru că 9 simbolizează perfecţiunea terestră. Legenda spune că in Oraşul Interzis se află 9999 de camere, pentru că numai Palatul Cerurilor poate avea 10.000 de incăperi, cifra perfecţiunii absolute la chinezii vechi. Altare pentru venerarea divinităţilor, săli de lectură, săli de meditaţie, palatul impărătesei, pavilioanele concubinelor, săli pentru treburile de stat, coridoare labirintice, mărginite de zidurile inalte de 7,8 m, toate constituie cel mai mare complex arhitectonic construit in lemn, din intreaga lume. Pentru că impăratul nu putea să trăiăscă decăt “pe picior mare”. Şi in acelaşi timp, nu putea fi deranjat de prezenţa muritorilor de rănd. Singurii bărbaţi care aveau acces in perimetrul Oraşului Interzis zi de zi erau eunucii, o adevărată armată, care număra căteva mii in timpurile de inflorire absolută a celor două dinastii. Aceştia erau servitorii direcţi ai “Fiului Cerurilor”. In incinta complexului imperial, numai reprezentanţii marilor familii nobiliare puteau intra in audienţă la impărat. Şi, o dată pe an, cu prilejul examinărilor imperiale, viitorii funcţionari ai birocraţiei, care trecuseră de intrebările comisiilor şi fuseseră declaraţi admişi aveau privilegiul de a păşi spre ieşirea din Oraşul Interzis pe marea alee de piatră, “Calea Imperială”, care este practic axul central al complexului.

Defilarea gărzilor militare in faţa Porţilor Meridianului are loc in fiecare zi, soldaţii Republicii Populare Chineze dănd onorul in Piaţa Tiananmen. In vechime, porţile Oraşului Interzis, astăzi larg deschise pentru public, erau straşnic păzite de soldaţii Gărzilor Imperiale. In oraş nu intrau decăt căţiva reprezentanţi ai marii nobilimi şi delegaţiile oficiale.

. Transformat peste noapte din monumentul emblematic al asupririi pe care a exercitat-o epoca imperială, in perioada Revoluţiei Culturale, intr-unul dintre cele mai rentabile circuite turistice ale Chinei contemporane, fostul palat al impăraţilor consideraţi divini a devenit ţinta multinaţionalelor, care plănuiesc cucerirea imensei pieţe chinezeşti. După ce a fost declarat monument UNESCO in 1987, fiind cea mai mare construţie de lemn complet păstrătă, din lume, Oraşul Interzis s-a ajustat la realităţile financiare ale zilei. Şi cum visteria administraţiei complexului de 72 de hectare nu era in cea mai bună formă, directorii domeniului au decis să accepte oferta lanţului american de cafenele Starbucks de a deschide o reprezentanţă chiar pe teritoriul unde in urmă cu numai 80 de ani, ultimul impărat işi sorbea ceaiul. In 2000, firma Starbucks a deschis o terasă. Insă odiseea globalizării s-a izbit in China de critici.

Abia invăţănd ce inseamnă recuperarea trecutului, şi nu total libere de bănuiala unor partipriuri economice, voci cunoscute, precum a crainicului Central China Television, Rui Chenggang, au susţinut că Starbucks “este intr-adevăr prea nepotrivit pentru o primă impresie a lumii asupra Oraşului Interzis. Aceasta nu mai este globalizare, este eroziunea culturii chineze”. Cuvintele au fost scrise de Rui Chenggang pe blogul lui in ianuarie 2007. Pentru că una dintre variantele propuse companiei americane a fost nici mai mult nici mai puţin schimbarea numelui şi siglei cafenelei din Oraşul Interzis, managementul Starbucks China a anunţat la 13 iulie: “Am decis in final că nu este obiceiul nostru in lumea intreagă să avem magazine care să poarte alte nume, ca atare am hotărăt să plecăm de aici”. Starbucks mai are 200 de magazine şi cafenele pe teritoriul chinez, insă episodul inflamării chinezeşti aduce aminte de reacţia pe care a avut-o impăratul Cheng Long, in 1793, cu ocazia primei vizite a emisarului britanic, Lordul McCartney, in Oraşul Interzis:”Felul nostru de viaţă nu are nici o asemănare cu teritoriile voastre barbare. După cum ambasadorul vostru poate vedea şi singur, Regatul nostru Celest posedă de toate intr-o abundenţă prolifică. Nu am apreciat niciodată obiectele străine şi nici nu avem cea mai mică Â nevoie de serviciile comercianţilor din ţara voastră”.

Leii din piatră sau din bronz, care străjuiesc Calea Imperială, au asistat la şase secole de istorie chineză, insă acum au in fundal portretele conducătorilor legendari ai Partidului Comunist.

Suprafaţa: 72 de hectare. Ziduri inalte de 7,8 metri. Patru turnuri de apărare. Un milion de muncitori care au lucrat incontinuu 14 ani la ridicarea Oraşului Interzis. 100.000 de artizani şi meşteri care au conceput şi executat, pe planurile trasate de arhitecţi, toate incintele, palatele şi marile săli de ceremonii. Canalul cu apă care practic face inconjurul complexului are 52 de metri lăţime.

In prezent, in locul luxoaselor ambarcaţiuni imperiale, pe apele sale se văd doar plutele, pe care pescarii amatori le leagă de aţă ca să vadă cănd “mişcă” peştii care populează iazul imperial. Defilările gărzilor de eunuci au fost inlocuite de pasul de paradă al gărzilor Armatei Republicii Populare Chineze care patrulează in piaţa Tiananmen, in faţa Porţilor Meridiene, la intrarea in Oraşul Interzis. Impăraţii au fost nevoiţi să migreze treptat spre nord, cel mai urăt punct cardinal in China, pentru că nordul este asociat cu invaziile sistematice ale trupelor mongole şi cu stăpănitorii străini. Punctul culminant fiind infiinţarea statului marionetă Manchuko, in nordul manciurian, in 1932, avăndu-l ca impărat pe Aisin Gioro Pu Yi, ultimul monarh al Chinei.

Istoria rezidenţială a Oraşului Imperial a consemnat faptul că in decursul celor cinci sute de ani de domnii ale celor două dinastii care au avut sediul acolo, Ming şi Qing, impăraţii şi-au ales palatele preferate de locuit din ce mai spre nord, in apropierea grădinilor imperiale, cea mai nordică porţiune a complexului, retrăgăndu-se din ce in ce mai mult spre limita nordică a Curţii Interne. Ca o măsură de precauţie faţă de spiritele malefice asociate cu Nordul, toate clădirile din Oraşul Interzis au vederea orientată spre sud. Doar concubinele căzute in dizgraţie erau trimise in pavilioanele care aveau perspectiva spre nord. Astăzi, Oraşul Interzis a scăpat de sub imperiul restricţiilor ideologice, devenind un simbol al Chinei. Iar după ce ultimul impărat al Chinei a fost “reeducat” cu succes, devenind un simplu cetăţean, membru al Partidului Comunist Chinez, turiştii se ingrămădesc prin porţile deschise şi, in locul robelor de mătase, al săbiilor şi armelor de paradă, insoţite de steagul pe care flutura mereu dragonul sacru, bliţurile aparatelor de fotografiat şi display-urile camerelor digitale video inregistrează fiecare colţişor vizitabil din palatele in care Fiul Cerurilor se plimba nestingherit şi singur, nederanjat de nimeni şi unde cu siguranţă avea şi momente de plictiseală teribilă.

Ca un mare noroc, jocul cu greierii inchişi in minunate cutii de lemn, adevărate opere de artă, constituia una din preocupările preferate ale monarhilor divini in momentele in care treburile statului sau perioadele de meditaţie nu ii copleşeau definitiv.

http://piatza.net/orasul-interzis/

Acum şapte ani, astronomii au observat pentru prima dată o stea din galaxia noastră ce se deplasa prin spaţiu cu o viteză extrem de mare – 2,4 milioane de kilometri pe oră. Surprinzătoarea descoperire i-a făcut pe astronomi să se întrebe dacă aceeaşi viteză ar putea fi înregistrată şi de planete. După şapte ani de cercetări, oamenii de ştiinţă au aflat răspunsul.

Specialiştii au descoperit planete ce se deplasează prin spaţiu cu viteze uluitoare, de până la 50 de milioane de kilometri pe oră.

“Aceste planete cu viteză-warp sunt printre cele mai rapide obiecte din galaxia noastră. Dacă am trăi pe una dintre ele, am fi martorii unei călătorii fantastice dinspre centrul galaxiei spre marea întindere a Universului”, a explicat Avi Loeb, astrofizician la Centrul de Astrofizică Harvard-Smithsonian.

“Cu excepţia particulelor subatomice, nu cunosc nimic altceva în galaxia noastră care să atingă o viteză la fel de mare ca cea cu care se deplasează aceste planete”, a adăugat Idan Ginsburg, coordonatorul studiului.

Aceste corpuri rapide, numite “planete hiperrapide” (hypervelocity planets în engleză), sunt create în urma unui proces similar cu cel ce duce la apariţia stelelor hiperrapide. Astfel, un sistem solar cu două stele se apropie prea mult de gaura neagră gigant aflată în mijlocul galaxiei. Forţele gravitaţionale puternice separă cele două stele, una fiind “aruncată” cu viteză mare în direcţia opusă găurii negre, pe când cealaltă este capturată de gaura neagră.

În cadrul acestui studiu, cercetătorii au simulat ce s-ar petrece dacă una dintre aceste stele ar avea una sau două planete orbitând la o distanţă mică. Oamenii de ştiinţă au descoperit că steaua “aruncată” cu viteză ar purta aceste planete cu ea de-a lungul călătoriei. Planetele celei de-a doua stele, cea capturată de gaura neagră, ar fi separate de steaua lor şi aruncate în spaţiul interstelar cu viteze uluitoare.

Cercetătorii estimează că, în mod normal, aceste planete ar atinge viteze de 11-16 milioane de kilometri pe oră, însă ar exista şi câteva excepţii, ce ar putea atinge viteze de câteva ori mai mari.

Tehnologia actuală nu ne permite să detectăm planetele hiperrapide, deoarece sunt prea puţin luminate, se află la distanţe mari de noi şi sunt extrem de rare. Singura şansă de observare a unei astfel de planete ar fi detectarea unei stele hiperrapide, urmând ca aceasta să fie urmărită pentru a detecta un moment în care se întunecă parţial, când planeta hiperrapidă trece prin faţa sa.

Oamenii de ştiinţă care au efectuat această cercetare au concluzionat cu o glumă: “Agenţiile de turism ar putea crea pachete conţinând călătorii pe planetele hiperrapide, pentru a atrage persoanele foarte aventuroase”.

http://piatza.net/planete-ce-se-deplaseaza-cu-viteze-uluitoare/

A existat un război ciudat, interzis de istoriografia comunistă şi ignorat cu desăvârşire de către istoricii noştri de după 1990. Fiindcă a fost un război, un război crunt, pe viaţă şi pe moarte, în care cele mai elementare reguli ale umanităţii au fost aruncate deoparte, un război în care nu se luau prizonieri, totuşi, dacă existau, aceştia erau torturaţi până la moarte în dispreţul oricărei convenţii umanitare ca şi cea de la Geneva.

A fost un război de uzură, în care românii au apărat graniţa estică a civilizaţiei contra barbariei comuniste roşii ce încerca să răbufnească spre vest. Nimeni nu ne-a mulţumit că timp de douăzeci şi cinci de ani am apărat singuri frontiera civilizaţiei occidentale, mai mult, ne-au blamat când nu am mai reuşit să o facem. La mijlocul lui martie 1919, ministrul francez Saint-Aulaire şi cel britanic Barclay îşi informau guvernele: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistenţă puternică ascensiunii bolşevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră conrea mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de faţă este nu numai o cauză românească, ci una europeană”. Liniştea Europei plătită cu sânge românesc.

La fel cum timp de secole am stat în faţa pericolului musulman, o strajă uitată în estul îndepărtat, în timp ce Occidentul îşi crea propria bunăstare, din când în când ducând războaie unii împotriva altora. În timp ce noi ne tăiam cu turcii prin mlaştini, alţii, la adăpost, construiau catedrale, pentru ca mai târziu să ne reproşeze că nu am reuşit să ne ridicăm la nivelul lor. Sunt curios ce s-ar fi ales de marea civilizaţie franceză dacă la est s-ar fi învecinat cu Imperiul Otoman. Am văzut cu toţii ce s-a întâmplat în 1241, când valul mongol şi-a lăsat aripa peste Europa, dar şansa acesteia a fost faptul că marele han a murit şi valurile de călăreţi s-au retras pentru a alege un nou han, acest nou han alegând o altă cale de atac şi cuceriri, scutind Europa de o nouă cavalcadă de neoprit.

O şansă istorică, dar mai târziu care a fost meterezul de care s-au sfărâmat valurile revărsate din pustiurile asiatice? Românii, ungurii, polonezii, toate popoarele estice care sunt astăzi privite de sus de către mult mai civilizaţii lor vecini vest-europeni. Dar datorită cui sunt ei mai avansaţi, mai civilizaţi, datorită cui sunt ei în măsură să dea astăzi lecţii? Nu datorită esticilor care le-au fost pavăză timp de secole? Dar acest adevăr este uitat astăzi cu desăvârşire. Cum şi-ar mai reaminti vest-europenii de cele petrecute cu secole în urmă, când nici astăzi nu-şi amintesc despre cei care le-au fost pavăză acum mai puţin de un veac? De cei care i-au scutit să devină comunişti atunci, şi care s-au jertfit sub cizma roşie douăzeci şi cinci de ani mai târziu? La 1683, Viena Habsburgilor asediată de turci era salvată de polonezii lui Jan Sobieski. Recunoştinţa istoriei?

La doar câteva zeci de ani, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, alături de Rusia şi Prusia împărţea Polonia. Două sute de ani mai târziu, când Viena era în gata să cadă pradă bolşevismului, în 1918, a fost salvată de o mână de feciori români ardeleni conduşi de sublocotenentul de artilerie Iuliu Maniu care au pacificat oraşul şi-l traversau în patrule puternice, cu pas cadenţat, cântând „Deşteaptă-te române!” Două săptămâni românii au stăpânit Viena, pe care au predat-o apoi autorităţilor care şi-au revenit după liniştirea morbului bolşevic. La Praga lucrurile se petrec la fel, din nou românii sunt cei care liniştesc lucrurile, dar aici recunoştinţa cehoslovacilor s-a materializat prin dezvelirea în 1935 a unei plăci de bronz pe Palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenţa unui participant la evenimentele din 1918 şi reprezentant al României, doctor Gheorghe Repede, placă pe care stătea scris: „În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”.

Bineînţeles că după 1945 placa a dispărut şi nu a mai fost niciodată repusă la loc. Când Ungaria a devenit bolşevică, la 20 martie 1919, tot România a fost cea care a înlăturat prin forţa armelor pericolul foarte serios al extinderii acestui focar comunist. Ungurii ne-au mulţumit atunci că i-am scăpat de teroarea roşie, dar în câţiva ani ne-au redevenit cei mai aprigi duşmani în chestiunea Ardealului. După cum spuneam, recunoştinţa istoriei. Dar una dintre cele mai importante contribuţii ale României, pe lângă cele menţionate mai sus, a fost faptul că noi am fost strajă la Nistru timp de mai bine de douăzeci de ani, ţinând pericolul roşu departe de inima Europei. Iar pentru asta ne-am bătut şi am luptat, plătind cu sânge şi jertfe, tribut greu care astăzi nu este cunoscut şi recunoscut nici măcar de către noi, ce să mai pretindem din partea altora?

În toate emisiunile şi documentarele istorice de pe Discovery Chanel, post britanic, veţi vedea fiecare gest făcut de generalul Haig sau Montgomery, fiecare vorbă sau scărpinare a acestuia, dar nu veţi vedea marte lucru despre eforturile şi luptele românilor şi rolul lor în păstrarea civilizaţiei europene. Este normal, este un post britanic, interesat în scoaterea în evidenţă a personajelor lor istorice, a eroilor lor. Dar unde sunt documentarele noastre, unde sunt emisiunile noastre istorice? (…) Revenind la anii cumpliţi 1916-1919, în 1917 perfidia rusească a devenit fapt dovedit, deşi erau bănuite interese ascunse încă din 1916, în urma comportamentului trupelor ruse pe front în Dobrogea sau în bătălia de la Neajlov – Argeş, numită şi bătălia Bucureştilor.

Noncombatul trupelor ruseşti care stăteau cu arma la picior în timp ce noi ne băteam singuri, până la ultima suflare, avea o componentă ascunsă, dovedită mult mai târziu. Rusia imperială nu avea nici un interes într-o Românie aliată victorioasă, care ulterior ar putea pretinde Basarabia, smulsă la 1812, o mică parte (o bucată din sudul Basarabiei) recăpătată la 1856 şi luată din nou la 1878. Interesul Rusiei era ca România să fie înfrântă, pentru ca ulterior să fie împărţită între Rusia şi Austro-Ungaria printr-o pace separată, negociată în secret de ministrul rus de război Sturmer (filogerman, după cum îi spune şi numele) încă de la începutul lui 1916.

Chiar ofiţerii ruşi spuneau în decembrie 1916 că asta doreau, retragerea României pe linia Siretului, deoarece nu aveau cum să apere o zonă atât de întinsă.Chiar propunerile ruseşti de la începutul campaniei, respinse cu indignare de factorii români, prevedeau o retragere în Moldova, pentru a scurta frontul. Deci ruşii ne propuneau de la începutul campaniei abandonarea a două treimi din teritoriul naţional, doar pentru ca frontul să fie mai scurt. Mai apoi, după ce în iarna dintre 1916-1917 am fost decimaţi de epidemia de tifos, a izbucnit revoluţia rusească, pretext numai bun pentru abandonarea luptei de către ruşi. Câţi ştiu că ofensiva de la Mărăşti a trupelor române de sub comanda lui Averescu a trebuit oprită pentru că ruşii au refuzat să ne susţină flancurile, pentru că nu aveau „ordin de la revoluţie” să lupte pe front?

Câţi ştiu că la Mărăşeşti, mare parte a trupelor ruse îşi părăseau poziţiile fără să dea ochi cu inamicul, făcându-i pe români să mute trupele în marş forţat pentru a reconstitui frontul abandonat de către ruşi fără luptă?După marşuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă atacând tranşeele abandonate de ruşi şi ocupate de germani fără luptă. Nu a fost destul, după victoriile plătite cu sânge de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii, după revoluţia bolşevică a lui Lenin, încheie pace separată, lăsându-ne singuri pe întreg frontul de est. Mai mult, trupele ruse din Moldova, se bolşevizează în mare parte şi încep o acţiune sistematică de jaf şi teroare a populaţiei civile, ba chiar încearcă să asasineze prim-ministrul român şi să-l aresteze şi suprime pe rege, la sfârşitul lui 1917.

Basarabia începe lupta pentru independenţă, dar călcată de bolşevici este pe cale să fie suprimată total ca şi existenţă. România găseşte resurse în bravii ei soldaţi, învingătorii nebiruitului Mackensen, şi pacifică Moldova prin forţa baionetei, ba mai mult izbăveşte şi Basarabia de teroarea roşie tot prin braţul şi baioneta soldatului român, acelaşi soldat care va pacifica şi Ungaria bolşevică un an mai târziu şi va sta ca strajă la Nistru pentru întreaga Europă nerecunoscătoare timp de zeci de ani.

Am luptat şi am trecut Nistrul în mai 1919 şi am ocupat Tiraspolul pentru a asigura flancul stâng al celor trei divizii franceze şi trei greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevică, deşi duceam un război greu pe frontiera de vest, contra Ungariei bolşevice a lui Bela. Iar trupele coloniale franceze, odată trecute la vest de Nistru, şi-au împachetat efectele şi au plecat, lăsându-ne singuri să apărăm frontiera estică a civilizaţiei. Drept mulţumire, francezii ne-au lăsat fără o treime din Banat, cedat sârbilor, contrar tratatului din 1916. (…)

http://piatza.net/linistea-europei-platita-cu-sange-romanesc/

Planeta Albastră, Terra noastră ni se pare uriaşă. Aşezată lângă Mercur sau Marte pare uriaşă. Dar dacă o pui lângă Jupiter, Saturn sau Soare, pare pitică. Dacă Pământul are un diametru de 12.756 km la ecuator, Jupiter are un diametru de 142.948 km. Punctul central al sistemului nostru solar este Soarele, cu un diametru de 1.392.000 km. Deci, aparenţele înşeală.

Să privim mai departe cu ajutorul astronomilor. Betalgeuse este o stea aflată la 427 ani-lumină de Soare, situată în constelaţia Orion şi are un diametru de 903.500.000 km!

Cea mai marte stea descoperită până acum este Canis Majoris şi este imensă până la inimaginabil. Pentru a călători în jurul acesteia, ai nevoie de 8 ore dacă călătoreşti cu viteza luminii. În comparaţie cu această stea, Soarele nostru pare un grăunte de nisip faţă de Muntele Everest.
În univers există miliarde de galaxii şi în fiecare există miliarde de astfel de stele. Unde suntem noi, pământenii?

Avem o planetă extrem de mică, mai mică decât un fir de praf în comparaţie cu alte stele. Dar suntem privilegiaţi. Avem o planetă frumoasă, primitoare…pe cale de a fi distrusă chiar de mâna omului! Ne credem buricul Universului, o rasă unicat în Universul infinit. Oare aşa o fi?…
Dacă am avea puterea şi autoritatea în cazul în care un cuvânt scris ne-ar fi potrivnic sau neconvenabil prin aceea că ar naşte curiozitatea lăsând locul interpretărilor, l-am interzice. Declararea de către conducerea clerului a unui text „ciudat” ca fiind apocrif, nu este decât o atitudine specific umană. Ce importanţă are faptul că apostolul Pavel şi chiar Iisus dau dovadă că textul lui Enoh le este foarte cunoscut şi citează din el? Ei, capii bisericii creştine, ştiu sigur că scrierile lui Enoh nu au fost inspirate de divinitate şi…nici nu sunt ale sale. Trist este faptul că foarte mulţi prelaţi nu cunosc textul în discuţie.

„Conform scrierilor care compun canonul, doi oameni nu şi-au sfârşit viaţa pe pământ: Enoh şi Ilie. Cât de multe ştim despre ultimul şi cât de puţine despre primul! Aceasta în măsura în care avem de-a face cu tatăl celui mai longeviv om – Matusalem – şi străbunicul enigmaticul Noe, cel ai cărui urmaşi suntem cu toţi. Să fie Cartea lui Enoh un text apocrif deoarece se poate pune la îndoială autenticitatea autorului? Dacă ne-am lua fie şi numai după Sf. Apostol Iuda, motivul trebuie exclus dar nu vă faceţi probleme, nu este singura dată când clerul nesocoteşte cerinţele sfinţilor sau chiar ale Fiului lui Dumnezeu. Rămâne doar ipoteza nerecunoaşterii sale ca text canonic pentru a ascunde ceva. Cei fascinaţi de fenomenul OZN ar avea mari surprize citind textul, pe care l-ar interpreta drept cea mai veche atestare documentară a unei întâlniri de gradul al III-lea. A vorbit Enoh cu Dumnezeu? Biblia spune că nu poţi rămâne viu, văzându-l pe Dumnezeu.

Dar Enoh a scris: „Eu am putut vorbi şi discuta cu Sfântul şi Atotputernicul, Domnul acestei lumi” (1).
Oricine îşi dă seama că aceasta contrazice Biblia. Şi cei care citesc „Cartea lui Enoh” doresc o explicaţie. Mai simplu este ca textul să fie considerat apocrif şi îngropat. Clerul a nesocotit până şi avertismentul lui Iisus: „Nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi tălmăcit oamenilor”. Textul „Cărţii lui Enoh” era foarte cunoscut pe la începutul sec. al II-lea î.H. Cunoscut şi apreciat. Autorii „Cărţii lui Daniel”, terminată către anul 164 î.Hr. cunoşteau „Cartea lui Enoh”. Ei vorbeau despre „Fiul Omului” expresie pe care Enoh a lansat-o şi a folosit-o frecvent, Iisus preluând-o. De asemenea avem imaginea lui Dumnezeu „Cel vechi de zile” cu „îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”, stând „pe un tron în flăcări”. Apostolii lui Iisus cunoşteau şi ei „Cartea lui Enoh”.

În Epistola către evrei Pavel spune: „Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe Pământ ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui primise şi mărturia că este plăcut lui Dumnezeu”.

Lui Enoh i s-a dat şi „mintea să înţeleagă ceea ce a văzut”. El spune că cele văzute „nu vor avea loc în această generaţie ci într-una viitoare spre binele celor aleşi”. Existenţa uriaşilor este specificată şi de Geneza: „Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii; aceştia erau vitejii care au fost în vechime oameni cu nume”.
„Cartea lui Enoh” ne explică existenţa uriaşilor. S-ar putea ca declararea, de către cler, ca apocrif a textului lui Enoh să se datoreze tocmai „copiilor” născuţi din împreunarea fiilor lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor. Dacă uriaşii pot fi consideraţi un experiment genetic ratat, ce s-a întâmplat cu „oamenii cu nume”, cu „vitejii care au fost în vechime?”.

Oare cum se face că au fost reţinute nişte simple nume ale urmaşilor lui Adam, chiar dacă ele nu spun nimic dar nu s-a reţinut numele vitejilor din vechime, a „oamenilor cu nume? Că Enoh numeşte planeta noastră „pământul uriaşilor” apare destul de ciudat. În Geneza avem dovada că solicitarea lui Dumnezeu ca uriaşii să fie complet distruşi nu a fost respectată, rămânând sarcina timpului de a o îndeplini.

Iată ce spune „Cartea lui Enoh” despre stăpânii la un moment ai Pământului: „Două sute de „îngeri veghetori” sub comanda lui Samyaza, puşi doar să observe evoluţia rasei umane existente au venit să-şi aleagă femei din rasa oamenilor, „să avem copii cu ele”. Dumnezeu şi cei care-l înconjurau nu au luat nici un fel de măsuri până în momentul în care s-a produs un grav dezechilibru biologic. Mihail, Gabriel, Suryal şi Uriel cer pedepsirea lui Samyaza şi a celor pe care îi comanda, în primul rând pentru că Azazyel le-a arătat oamenilor „tot ce se petrece în Ceruri”. Samyaza” i-a învăţat „vrăjitorii”, Barkayal „i-a învăţat arta de a urmări stelele”, Akibeel „i-a învăţat semnele”, Tamyel „astronomia” şi abia în ultimul rând pentru că îngerii veghetori „au păcătuit cu femeile şi s-au dezonorat”, Dumnezeu dispune ca fiii îngerilor să fie omorâţi. Nu acelaşi lucru se va întâmpla cu oamenii. „Fiii oamenilor nu vor pieri cu toţii, din pricina tainelor pe care veghetorii lor le-au arătat şi pe care ei le-au arătat urmaşilor lor” (1).

Poate că nu este pe placul clerului nici afirmaţia aparţinând îngerului Rafael: „Acesta este Pomul Înţelepciunii (în Geneza: Pomul cunoaşterii Binelui şi a Răului) din care au mâncat străbunii tăi; aceste fructe le-au deschis ochii”. De asemenea este jenant pentru teologi să aflăm că „Fiul omului a fost chemat în faţa Celui Bătrân de zile înainte de facerea Soarelui şi a astrelor”. Pentru prima dată este enunţată ideea că „îngerii răzvrătiţi s-au făcut unele şi servitorii lui Satan; ei au fost ademenitorii celor care au locuit pe Pământ”.
Deci nu Satan este cel care amăgeşte oamenii, ci îngerii care l-au înşelat pe Dumnezeu. Surprinde şi motivaţia dată de Enoh Potopului: „Domnul a hotărât prin judecata sa ca toţi locuitorii Pământului să piară, pentru că ei cunoşteau toate tainele îngerilor, pentru că ei aveau în mâinle lor puterea răufăcătoare a demonilor, puterea magiei. Ei au dezvăluit taine pe care nu trebuiau să le cunoască; iată pentru ce vor fi judecaţi”.

Interesant mi se pare şi următorul aspect. Enoh cunoştea inutilitatea Potopului ce va veni. Adică a actului divin. „Din nefericire, după Potop nedreptatea va fi încă şi mai mare decât înainte. Însă exista şi speranţă: „Am citit scrisurile din cer că neamurile vor urma unul după altul până când se va ridica o rasă sfântă”.
Unul dintre îngerii care l-au călăuzit în călătoriile sale celeste acceptă să-l coboare pe Enoh înapoi, pe Pământ,, dar îi condiţionează revenirea: „Timp de un an întreg noi te vom lăsa cu copiii tăi pentru ca să-ţi găseşti puterile dintâi şi ca tu să-ţi înveţi familia, să scrii toate lucrurile pe care le-ai văzut şi să le desluşeşti copiilor tăi.

Dar în mijlocul anului viitor, te vom ridica dintre ai tăi şi inima ta se va întoarce la puterea sa dintâi”. Enoh a fost răpit de pe Pământ şi nimeni nu ştie unde a fost dus şi ce va deveni.
Este sau nu Noe urmaş al lui Seth („Înlocuitorul”), fiul lui Adam? De ce în Geneza ne sunt indicaţi urmaşii lui Adam începând doar cu Seth când şi Cain a avut urmaşii săi? Din ce motiv abia în timpul în care lui Seth i se naşte un fiu, Enos, au început oamenii „să cheme numele Domnului?”. Adică la 235 de ani după ce Dumnezeu îl crease pe Adam. În ce au crezut primii oameni? „Cartea lui Enoh” nu se încheie cu un blestem, ca Apocalipsa lui Ioan, ci cu o binecuvântare: „Fie ca binecuvântarea şi mila Domnului să coboare peste cei care-l iubesc” Aşa să fie!”.
„Cartea lui Enoh” nu face altceva decât să prezinte altfel începuturile. Credem? Nu credem? Aşa să fie!

DOVEZI PRIVIND PREZENŢA EXTRATEREŞTRILOR

În sprijinul acestei ipoteze sunt nenumărate dovezi materiale, multe dintre ele considerate enigme ale civilizaţiei umane:
* Constructiile uriase de tip „bază spatială” din desertul peruan, lucrari gigantice, de tip piste de aterizare / decolare, semnale vizibile de la foarte mare distanta, unele ce pot fi deslusite numai dacă sunt private de la mare înălţime.
* Desenele in care apar vehiculele spatiale nepamantene (Ellora – India), pe vase stravechi de bronz (provincia chineza Yuaman si din San Salvador), in descrierile din Ramayana – India,

in picturile icoanelor din Biserica lui Bucur, biserica Sfantul Spiridon din Bucuresti si Biserica Domneasca din Târgoviste, in mănăstiri din fosta Jugoslavia, in picturile din Catedrala Gotica din Cuenca (Spania), in tablouri ale pictorilor celebri cum sunt: Filipo Lippi din secolul XV, pictorul venetian Carlo Crivelli din secolul XV, pictorul flamand Bert De Gelder din sec. XVIII, aflat sub indrumarea artistica a lui Rembrandt.
* Desenele rupestre din pesterile de la Tassili (Sahara) , din grota Altamira (Spania) a caror vechime este de 20,000 de ani, picturi murale dintr-o pestera din muntii Kimberley – Australia cu o vechime estimata la 10,000 – 30,000 de ani, picturile din pesterile din Uzbekistan si din muntii Pirinei; toate reprezinta obiecte zburatoare si figuri paleoastronautice;
* Desenele si basorelieful de pe lespedea funerara din piramida de la Palenque (Mexic) în care sunt înfăţişate rachete.
* Marile statui din Insula Paştelui (insula vulcanica situată la 3000 de km de coastele statului Chile, cu o populatie de maximum 3000 de suflete) ; unele statui cantaresc 50 de tone si au mai mult de 20 m inaltime. Reprezentarile uriase (statuile) numite Moai nu au fost niciodata sculptate acolo, ci transportate dupa realizarea lor; trasaturile capetelor nu seamana cu nici o rasa de pe Pamant. Probabil ca aceasta insula a fost, candva, unul din locurile inalte ale lumii si, poate, un punct de contact cu alte civilizatii nepamantene; altfel: de ce acolo, de ce statui uriase, cum s-au sculptat si transportat

Istoric francez pe nume Francis Meziere, a studiat traditiile locuitorilor Insulei Pastelui referitoare indeosebi la colosalele statui. Indigenii au spus că secretele existentei acestor statui – cele mai vechi din perioada arhaică – au fost pierdute si nu mai există Mana. Mana este o forta vitala, magica, ascunsă, pe care iniţiaţii ştiau pe timpuri să o controleze. Cei ce au sculptat Moai (reprezentările uriase din Insula Paştelui) dispuneau de tehnici secrete care le permiteau, prin intermediul unei energii vibratoare, a „manei” sa mişte si să sculpteze statuile. Aceste lucrări au fost aduse prin aer, „zeii albi” dirijând deplasarea cu ajutorul unui baston care trimitea o lumina roşie foarte puternică. Insula Paştelui, ca toate insulele Polineziei constituiau un continent locuit de ari, oameni foarte inalti si puternici rezultati din fecundarea femeilor localnice de catre „zeii albi.

‘ Figurile colosale de la Cambridge (Anglia) care se consideră a fi dispuse ca un marcaj special de semnalizare aero care nu se pot vedea plastic decat de la foarte mare înaltime;
* Coloana Ashoka din complexul Qutub Minar din Delhi, India, aflată in curtea templului mare din Delhi (India), veche de 4000 ani, facută un bloc de fier masiv. Până in prezent coloana nu prezintă nici o urma de alterare sau ruginire, ramânând tot timpul inoxidabilă.
* Poarta Soarelui monolitul de 9 tone si inalt de 3 metri de langa Tiahuanaco (Orasul Morţilor) – langa lacul Titicaca – din Peru al cărui frontispiciu poartî, in basorelief, inscriptii hieroglifice, care, după ce a fost descifrate au relevat un calendar foarte complex care provenea dintr-o epocă mult anterioara epocii terţiare şi care corespunde cu ciclurile planetei Venus.
* Drumurile incaşe de pe platoul peruvian Nazga din Peru situat pe un inalt pisc andin, care nu duc nicăieri, sfârşindu-se toate, brusc, pe buza prăpastiei ; acestea capăta forme uluitoare privite de la mare altitudine si s-a concluzionat de cercetători că exista un raport direct intre traseele lor si traiectoriile diferiţilor aştri sau că indică precis pozitia unor constelaţii.
* Capetele din jungla mexicană foarte fin sculptate in bazalt, de 3 metri inălţime, fiecare de 20 tone, transportate pe o distanţă de peste 100 km, intr-o epocă in care olmecii (popor din protoistorie) nu cunoşteau nici roata, nici leagănul de transport, nici utilizarea metalelor (drept unelte); in prezent, cu unelte de otel, bazaltul se lucrează foarte greu. Un astfel de cap poartă o stranie cască rotundă, aplatizată ce seamăna cu o casca pneumatică din zilele noastre.
* În Pakistan se găsesc ruine ale unor orase mari si complexe care se atribuie a fi fost ale Imperiului Rama, care s-a dezvoltat acum aproximativ 17.000 de ani; acest imperiu a existat cu cateva mii de ani dupa presupusul inceput al civilizatiei atlante. Un episod din poemul national indian Mahabhara este invocat drept dovadă a presupunerii că a existat un război intre Civilizaţia Atlanta şi Imperiul Rama în care s-au folosit arme nucleare. În acest poem se descrie „un uriaş mesager al morţii care a transformat in cenuşă întreaga rasă”; „un singur proiectil având puterea întregului univers”, „după câteva ore toată hrana era infectata”. La Mohenjondaro, unul din oraşele Rishi ale Imperiului Rama, excavaţiile arheologiice au scos la iveală schelete care zaceau pe strazi ca si cum un dezastru apocaliptic s-ar fi abătut peste oraş, schelete radioactive, cele mai radioactive resturi umane de la tragedia de la Hirosima.
* Apariţia spontană a civilizaţiilor sumeriană şi egipteană, „civilizaţii fără copilărie” cu un nivel istoric superior; Se explică prin aceea că extraterestrii au încercat să dea informaţii gazdelor pământene ( know-how ) care nu aveau posibilitatea să le perceapă, din care cauză le-au transmis prin mituri, simboluri, profeţii, calendare, epopei, scrieri inclusiv Vechiul Testament, mitologii inclusiv cea maori, profeţii si alte asemenea – orale şi in scris.
* S-au dezvoltat două sau mai multe civilizaţii de tip protoistoric, care, în multe sensuri au fost superioare civilizaţiilor de mai târziu, lucru ce nu poate fi explicat decât prin intervenţia unei civilizaţii extraterestre superioare care nu s-a mai manifestat ulterior, lăsând populaţia băştinaşe să evolueze natural, normal. În mai toate miturile staruie amintirea unei stravechi ere a uriasilor, (titani, giganti) care se rascoala impotriva zeilor dar nu-i pot birui.
* Civilizaţia / cultura Masma (numita asa dupa numele unei văi şi al unui oraş legendar locuite de huanci), cu o vechime de cel puţin zece milenii, probabil unitară pe pământ, întrucăt i se atribuie sculpturi in stânci uriaşe atât pe platoul peruvian Marcahuasi, in aliniamentele de la Stonehenge (Anglia), în simulacrele statuare din Franta (Fontainebleau), în personajele sculptate de la Somerset, in stâncile modelate de pe râul Nam-U (Laos) sau în monumentele megalitice stranii din Carpaţii meridionali.
* Există şi o altă civilizaţie /cultură de tip atlant, (tot uriaşi), dezvoltată pe teritoriul Atlandidei, posibil o insulă – patrie a belşugului si fericirii (Edenul?), scufundată urmare a unor evenimente catastrofale, cautată si ne gasită până în prezent. Despre Atlantida se scrie de către Platon si Solon, precum ţi in miturile druizilor din Galia si Irlanda, în texte egiptene găsite in mormântul lui Ramses III, in scrierea sumeriana „Poemul lui Ghilgames”.
* Exista vechi legende mexicane care vorbesc de civilizaţia hyperboreenilor dezvoltată undeva in ţinuturile arctice unde, datorită unei alte inclinaţii a axei pamânteşti, era o zona cu vegetaţie luxuriană tropicală.
* Zecharia Sitchin, autorul lucrării “A douăsprezecea planetă”, nota la rândul său că zeii si zeiţele sumerienilor sunt adesea infatişaţi purtând nişte coifuri speciale cu protuberanţe laterale (interpretate in Evul Mediu ca fiind “coarnele diavolului”), foarte asemănătoare antenelor de pe caştile cosmonauţilor. Conform legendelor sumeriene, divinitaţile respective au descins pe Pământ de pe planeta Marduk (sau Nibiru), care se apropie de Terra o dată la 3600 de ani si numai atunci zeii puteau zbura încoace cu carele lor de foc.

Pe langă straniile desene de tip…SF, s-au descoperit tabliţe de lut sumeriene inscripţionate cu calcule matematice de o exactitate uimitoare, asemenea celor facute la NASA pentru zborurile cosmice. Penultima trecere a lui Marduk (cunoscută si ca Nibiru sau Eris) prin sistemul nostru solar a fost acum 7200 de ani, in perioada Potopului biblic, următoarea fiind aşteptată in jurul anului 2012, acesta fiind punctul maxim al apropierii de Pamant. Conform unor specialişti, prin pătrunderea sa in sistemul nostru solar, această planetă are impact semnificativ asupra incălzirii globale, efect care, corelat cu terminarea calendarului mayas chiar in anul 2012, a generat ipoteza Apocalipsei la data respectiva. Interesant este că reprezentarile zeitaţilor cu coif apar si in alte locuri. in nordul Israelului a fost descoperită o imagine datând din mileniul 9 i.Hr., infăţişând capul unui zeu cu coif si viziera, similară desenelor cu zeiţa sumeriana Ishtar…

Ofer acum o informaţie senzaţională care nu a putut fi ascunsă. La 29 august 1964, specialiştii de pe “USS Eltanin”, navă americană aparţinând escadrilei arctice MSTS (Military Sea Transportation Services – Servicii Militare de Transport Maritim), fotografiau, cu un aparat automat, fundul aceanului, la adâncimea de 3.800 m, la 100 mile vest de Capul Horn. Când s-a trecut la developarea filmului, specialiştii au constatat cu stupoare că pe un clişeu apărea foarte clar imaginea unui aparat instalat pe fundul Oceanului! Era un cilindru lung de aproximativ un metru, pe care erau fixate mai multe vergele paralele, având la capăt mici protuberanţe cilindrice. Obiectul semăna cu o antenă telemetrică sau cu un releu de radioteleviziune.

Vestea despre extraordinare descoperire s-a răspândit cu iuţeală , iar la 4 decembrie 1964, când nava s-a oprit pentru aprovizionare la Auckland (Noua Zeelandă), reporterii au asediat pur şi simplu vasul, cerând cu inssitenţă specialiştilor explicaţii. Încolţiţi, aceştia au trebuit să recunoască că dispozitivul nu putea fi decât artificial şi că nici o organizaţie militară sau ştiinţifică nu amplasase dispozitive în acea zonă. De fapt, au recunoscut că tehnica din acea perioadă nu ar fi permis o asemenea performanţă.

MISTERELE PIRAMIDELOR

Piramida de la Cholula, din Mexic, are o înălţime cu mult peste 300 de metri! De fapt, ea „înveleşte” un munte. A doua piramidă ca mărime din lume se află la Shanxi, la 70 de km sud-vest de Xian, şi are o înălţime de 300 de metri!! Ea este datată din timpul dinastiei Hsia, adică acum circa 4000 de ani. Însă este o atestare foarte precaută.

„Un alt element aflat într-o strânsă legătură cu reţelele de tuneluri şi galerii subterane îl reprezintă piramidele, construcţii prezente pe întreg curpinsul Terrei, fără nici un fel de excepţie. O analiză amănunţită a modului în care este realizat pretutindeni ansamblul acestor două elemenete, rezultate al unei ştiinţe şi al unei tehnologii superioare, relevă un aspect deosebit de interesant: reţelele de tuneluri şi galerii pot fi asociate unor circuite energetice, iar piramidele pot îndeplini atât rolul de concentratoare ale unor energii cosmice, cât şi pe cel de veritabile „balize”, menite să semnalizeze amplasarea intrărilor în subteran.
Ce şi-au propus exact constructorii piramidelor?

În mod uzual se consideră că este vorba de „simple” monumente funerare.
Ne îndoim însă că Marea Piramidă din Egipt a fost înălţată din granitul adus de departe, de la Syrene, doar pentru a ascunde un singur cadavru învelit în pânză de in.

S-a muncit şi s-a transportat cu greu, sub focul arzător al soarelui african, mai mult de 2,62 de milioane metri cubi de piatră doar pentru a satisface capriciul unui rege? S-au asamblat cu grijă 2,3 milioane de blocuri, fiecare cântărind cel puţin 2,5 tone, doar pentru a acoperi trupul unui faraon” (1).
Dacă întrebi cunoscătorii cine a construit Marea Piramidă, îţi vor răspunde la unison că faraonul Hufu, care în greacă se traduce prin Keops. Această evidenţă nu este clară, deoarece singura referire la Hufu este o inscripţie mică scrijelită în interior. Putea fi numele unui mare preot. Şi nu sunt de acord cu oamenii de ştiinţă, specialiştii şi alte persoane care susţin că Piramida lui Keops a fost construită între anii 3000 – 2800 î.e.n.. Învăţaţii Egiptului antic afirmă că Piramida a fost acolo dintotdeauna. Ei au o zicală: „Omul se teme de Timp, dar Timpul se teme de Marea Piramidă”..

Manuscrisul scriitorului copt Masoudi – mort în anul 975 e.n. – numit al lui Akbar-Ezzeman, şi aflat la Oxford, precizează: „Suridinul dintre regii Egiptului dinaintea Potopului, a construit cele două mari piramide. El a ordonat, de asemenea, preoţilor să depună în aceasta totalitatea înţelepciunii lor şi ansamblul cunoştinţelor lor. Pentru ca acestea să rămână ca mărturie pentru beneficiul celor care, în timp, vor putea să le înţeleagă”.

Dacă acordăm crezare celor de mai sus, se poate aprecia vechimea Marii Piramide la circa 11.000 de ani.
„Mai recent, istoricul arab Abou-Zeyd-al-Balkhy a susţinut ipoteza unei vârste de 73.000 de ani. El şi-a bazat evaluarea pe traducerea în arabă a inscripţiilor săpate pe plăcile care, după cum se ştie, acopereau cândva edificiul, textele respective indicând faptul că lucrările au început pe când constelaţia Lirei se găsea sub semnul cancerului” (1).

Din păcate, cu toate eforturile arheologilor, nu a mai fost găsit nici un fragment al faimoaselor plăci. Unde au dispărut? Şi de ce?
Vechiul nume al piramidei era Yekmet-Khufu, sau Yekhuet-Khufu, Ehet-Khufu, adică „Orizontul lui Khufu”, „Locul splendoarei lui Khufu”.
Marea Piramidă este construită din cca. 2.300.000 de blocuri de granit uriaşe dispuse în 220 de rânduri şi având greutăţi cuprinse între 2 şi 50 de tone. Ele au fost tăiate în cariere, şlefuite, transportate şi îngemănate cu precizie milimetrică, exact în locul care trebuia. Îmi este greu să presupun, cu atât mai puţin să admit că egiptenii din perioada respectivă au trudit din greu pentru desprinderea blocurilor, transportul acestora şi ridicarea lor cu propriile forţe, după cum ne fac să credem nenumăratele documentare prezentate pe diferite canale TV de către oamenii de ştiinţă şi specialiştii contemporani. Să vă prezint un fapt concludent.

În anul 1978, experţii japonezi în construcţii au infirmat toate aceste speculaţii. Ei au încercat să construiască, cu cele mai moderne mijloace tehnice, o replică a Marii Piramide de doar 18 metri înălţime. Eşec total, deoarece au întâmpinat nenumărate dificultăţi de natură tehnică şi inginerească, care i-a determinat să renunţe. Şi nimeni nu-i poate acuza pe japonezi de lene, de lipsă de competenţă şi ambiţie.
Mai trebuie să precizez că iniţiatorii construirii Marii Piramide au fost Hermes şi Ra, care au reluat proiectul lui Araraart. Numeroase tradiţii afirmă că, în trecutul îndepărtat, uriaşele blocuri de piatră din care sunt făurite diferite construcţii megalitice, se deplasau singure prin aer, dirijate de preoţii iniţiaţi. „Astfel, legendele vechilor locuitori ai Americii de Sud afirmă că „în timpuri străvechi toţi oamenii aveau puterea de a zbura” şi chiar „pietre mari erau deplasate fără efort”, iar în Egipt preoţii autentici erau recunoscuţi după capacitatea de a se ridica în aer. Vechii învăţaţi relatează astfel de lucruri în operele lor.

În „Naturalis Historia”, Pliniu relatează despre arhitectul Dinocrates care reuşea să ţină suspendate în văzduh, în Templul lui Arsinoe, diferite obiecte. În Templul lui Senapis, de lângă Alexandria, preoţii egipteni ridicau în aer un disc de metal care înfăţişa Soarele. Cassiader vorbeşte despre un Cupidon de fier care plutea în Templul Dianei. Despre sicriul lui Mahomed se spune că sute de ani a fost atârnat de plafonul moscheii din Medina fără ca ceva vizibil să-l susţină. Părintele Jean Leurechon, în „Matematica recreativă”, editată la Paris, în 1626, ne asigură că pe vremea sa era binecuvântată o metodă de a menţine în aer diferite corpuri, fără a fi legate de ceva.

Pe această teorie, în cărţile religioase se afirmă. „Credinţa adevărată poate muta chir şi munţii din loc”. Este absolut logic ca în universul observabil să existe forţe controlate inteligent despre care capacitatea noastră de înţelegere nici măcar nu le poate bănui sau intui. Trebuie să gândim în mod logic şi obiectiv şi să terminăm o dată şi pentru totdeauna cu explicaţiile puerile gen „blocurile au fost transportate cu ajutorul buştenilor”. Ar fi ideal să terminăm şi cu teoria evoluţionistă şi să nu mai continuăm cu informaţii eronate în legătură cu evoluţia civilizaţiei contemporane şi a omului pe Terra…

În 1987, au fost descoperite, în provincia Moronna-Santiago din Ecuador, edificii preistorice formând un complex impresionant, pe versanţii unul vulcan activ: sute de piramide de piatră înalte de şase metri, având bazele dreptunghiulare cu laturile de 30 x 15 m cubi, dispuse de-a lungul a numeroase alei.
Tot în anul 1987 a fost descoperit un ansamblu asemănător lângă Tucume, provincia Lambayeque, în Peru, întins pe o suprafaţă de cca. 220 hectare: piramide înalte de 30-40 de metri flanchează alei şi pieţe largi. În zonă au fost descoperite mai multe artefacte, a căror vechime a fost apreciată la două mii de ani.
Dr. James Ford, de la Muzeul American de Istoria Naturală, referindu-se la dimensiunile oraşului-movilă de la Poverty Point/Louisiana, cu datări cuprinse între anii 1300 şi 200 î.e.n., a calculat că aceasta are un volum de 35 de ori mai mare decât cel al Marii Piramide egiptene.

CONSTRUCŢIA ÎŞI DEPĂŞEŞTE EPOCA

Cel mai mare templu roman din antichitate se află în…munţii Libanului. Primul călător european care a relatat despre ruinele acestui templu a fost Martin Baumgarten, în ianuarie 1508.
În 1751, Robert Wood, însoţit de artistul James Dawkins, va vizita ruinele respective ocazie cu care va scris: „Dacă se compară aceste ruine…cu cele ale oraşelor pe care le-am vizitat în Italia, Grecia, Egipt şi în alte părţi al Asiei, nu putem să nu recunoaştem faptul că ele reprezintă cel mai îndrăzneţ plan arhitectural dus vreodată la îndeplinire”.

Ruinele sunt amplasate pe o platformă ridicată artificial la circa 1200 de metri deasupra nivelului mării. „Amplasată astfel încât să domine munţii şi căile de acces din nord şi din sud, are în colţul nord-vestic o tăietură deliberată care măreşte raza vizuală către vest, în acest colţ special a fost construit cel mai mare templu închinat lui Jupiter, cu cele mai înalte coloane (23 metri) şi cele mai largi (aproape 3 metri)…Aceste coloane sprijină o structură decorativă de aproape 6 metri înălţime, în vârful căreia se află acoperişul înclinat, ce sporea şi mai mult măreţia templului…” (2).

Vizitând ruinele, Sir Martimer Wheelr va scrie în 1907: „Templele stau pasive pe cele mai mari pietre cunoscute din lume, iar unele din coloanele sale sunt cele mai înalte din Antichitate..aici avem cele mai mari monumente din lumea elenică”.
În urma unor certătări îndelungate s-a descoperit că aceste temple au fost înlţate pe o platformă ce exista din vremuri imemorabile, o platformă construită din blocuri de piatră, groase, lipite atât de strâns între ele încât nimeni nu a reuşit nici până astăzi, să pătrundă dedesuptul ei şi să studieze camerele, tunelurile şi celelalte substructuri ascunse.

Platforma este înaltă de aproape 11 metri şi este pavată cu pietre a căror lungime variază între 4,5 şi 11 metri, cu o lăţime de 3,5 metri şi o grosime de circa 2,5 metri. „În partea vestică a podiumului se află la vedere, unul lâmgă altul blocuri de piatră UNICE în lume…Tăiate precis şi potrivite perfect, fiecare dintre cele trei blocuri are peste 22 metri lungime, cu laturi de 4,5 şi 5 metri…Fiecare dintre ele reprezintă mai
mult de 3600 de metri cubi de granit şi cântăresc peste 1000 de tone!!!!!” (2).

Au fost tăiate şi prelucrate într-o carieră situată într-o vale la circa un kilometru. Apoi transportate până la platformă. Însă ceva uriaş se mai află în carieră. Parţial îngropat în pământ se află încă un bloc de piatră: 25 metri lungime, 6 metri lăţime şi 5 metri grosime. După cele mai moderne calcule cântăreşte cca. 1.200 de tone. El trebuia amplasat lângă suratele lui. În zilele noastre nu există nici o inctalaţie capabilă să ridice, dar să mai şi transporte dintr-o vale un asemenea bloc de granit. În jur nu există nimic costruit care să justifice împinsul primelor blocuri de mâna omului. Şi totuşi, ele au fost transportate pe o distanţă de cca. un kilometru. Cum? De către cine?

ŞI TOTUŞI…ELE EXISTĂ

Studiul modern al miturilor popoarelor, scrierile vechi, interpretarea corectă, ştiinţifică a relicvelor paleoastronauticii: piramidele egiptene, piramidele din adâncurile oceanelor, cele ale mayaşilor, celebrele desene din Valea Nazca din Peru, uriaşul bloc de granit şi oraşul subteran de la Baalbeck, din Liban, Sfinxul din Bucegi, întinderile de nisip topit şi solidificat din pustiul Gobi şi din Liban, oraşele subterane de la Kayamakali şi Derinkuyv (Turcia), pentru a da doar câteva exemple, ne pot oferi o istorie oficială.

Însă arheologii şi oamenii de ştiinţă caută astăzi fosile de om în situri geologice ale căror sedimente corespund unor perioade în corespondenţă cu teoria oficială a evoluţiei speciei umane. Dar cercetările arheologice oferă surprize în faţa cărora oamenii de ştiinţă rămân interzişi. Ele demonstrează că istoria speciei noastre este mult mai veche decât cea oficială. Deci trebuie revăzută întreaga sa evoluţie. Legile geologiei, care consideră că specia umană nu este mai veche de 4 milioane de ani trebuie rescrise. „Fosilele imposibile” spun aceasta.

În 1842 a fost găsit un craniu uman prost conservat într-un strat vechi de 15-20 de milioane de ani, în Freiburg (Germania).
Muncitorii unei cariere de piatră de lângă River Tweed (Scoţia) au descoperit, în 1844, o bucată de şnur de aur, în stâncă, la doi metri sub pământ. Piatra era veche de câteva milioane de ani. Cine a împletit şnurul şi l-a lăsat să cadă înainte de a se fi format roca?
M. Mattison, proprietarul unei mine din SUA a degajat de sub un strat de bazalt un craniu uman complet care a fost studiat de Dr. E. Wyham de la Universitatea Harvard. Acesta a stabilit că are o vechime de 12 milioane de ani, autenticitatea sa fiind neîndoielnică. Se întâmpla în anul 1866.
Un an mai târziu, într-o mină din Rocky Point la Gilman, în Colorado,într-un filon de argint, la o adâncime de 400 de metri, au fost găsite oase umane şi săgeţi de aramă!. Stratul de pământ unde au fost descoperite toate acestea are o vechime de 135 milioane de ani.

Într-o mină de cărbune din Italia, în anul 1870 a fost descoperită fosila unui homonid în vârstă de 12 milioane de ani.
În iulie 1877, la Spring Valley, în apropiere de Eureka, Nevada, patru porspectori au găsit ceea ce părea a fi un os uman carbonizat prins într-o rocă de cuarţ maronie. După ce a fost ridicată roca, ei au descoperit o parte de femur, oasele genunchiului, gambei şi piciorului într-o rocă unde aceste resturi erau captive, veche de 185 milioane de ani.

Un articol din Scientitic American, publicat în 1889, precizează descoperirea unui craniu uman, a unor bucăţi de coaste şi de vertebre, precum şi o claviculă, într-o mină de fier în apropiere de D. Branch, în comitatul Franklin (Missouri), la o adâncime de 50 de metri, alături de două vârfuri de săgeţi din silex. Două săptămâni şi jumătate mai târziu, un metru şi jumătate mai jos, Dr. Booth a găsit alte resturi: un femur, vertebre şi bucăţi de lemn carbonizat, pe un strat de minereu de fier a cărui vârstă a fost estimată la 425 milioane de ani!!

„În 1891, o anume doamnă Culp, din Morrisonville, Illinois, a spart un bulgăre de cărbune vechi de un milion de ani. Înăuntru, se afla un lanţ de aur migălos lucrat. Un alt obiect enigmatic a fost găsit într-o bucată de cărbune ce provenea din Salzburg, Austria. Este un cub de oţel, în mod vizibil prelucrat cu o maşinărie. Suprafeţele de sus şi de jos sunt bombate cu domuri convexe şi îl înconjoară un şanţ precis trasat. Nimeni nu ştie de ce, dar nu avea ce să caute într-o bucată de cărbune” (1).
În 1973, în împrejurimile minei de cupru din Big Indiana, la sud-vest de Moah, în statul american Utah, Lin Ottinger a descoperit două schelete umane dispuse natural într-un strat în vârstă de peste 100 de milioane de ani.
Toate acestea, şi multe alte descoperiri, au pus pe gânduri lumea ştiinţifică. Nu li se părea firesc. Şi totuşi…ele există.

OBIECTE CARE DAU BĂTAIE DE CAP SPECIALIŞTILOR

Era tehnologiei a început odată cu descoperirea tehnologiilor de topire a metalelor şi de amestecare a acestora pentru a obţine aliaje. Istoricii şi specialiştii consideră de neconceput utilizarea acestora de oamenii preistorici. Şi totuşi:
* O echipă de muncitori care lucrau la o carieră de nisip de lângă Aiud, au dezgropat la o adâncime de 10 metri un obiect care le dă multă bătaie de cap specialiştilor. Descoperirea a fost făcută în anul 1974, „obiectul metalic avea formă de ciocan iar în interiorul lui erau două găuri. Nu forma obiectului ridică semne de întrebare, ci materialul din care este alcătuit. Materia de bază o constituie aluminiul, adică 89%. Restul, o combinaţie a mai multor elemente: cupru, siliciu, zinc, plumb, staniu, zirconiu, cadmiu, niclel, cobalt, bismut şi argin” (2).

Se ştie că aluminiul a fost descoperit abia în anul 1875 şi termic a fost prelucrat pentru prima dată la sfârşitul secoilului al XIX-lea. Vechimea obiectului: 150.000 de ani! „Unul din oamenii care a cercetat acel obiect era specialist în nave spaţiale şi a ajuns la concluzia că acel obiect reprezintă de fapt talpa de aterizare a unui obiect zburător de dimensiuni mic” (34). Este vorba de inginerul aeronautic Michael Hesemann, iar teoria lui a fost acceptată.

Şi Dan D. Farcaş, doctor în matematici şi vicepreşedintele Asociaţiei Române pentru Studierea Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate, consideră că misteriosul obiect este un artefact, un semn al vizitei unei civilizaţii extraterestre. Obiectul zace la muzeul din Cluj-Napoca, uitat de Dumnezeu şi de toată lumea.
* Insula Borneo are un vast complex de peşteri săpate artificial, unite prin coridoare drepte şi rectilinii. În interiorul acestui complex au fost decsoperite arme şi podoabe metalice cu o vechime de…38.000 de ani!
* Stâlpul metalic (l-am mai pomenit), numit Kupt Minor, format din câteva bucăţi sudate perfect, cu o înîlţime de peste 7 metri, şi o greutate de 5 tone, sfidează timpul în curtea unui templu din Delphi (India). Nu este deloc ruginit, fiind construit dintr-un aliaj care nu conţine fosfor sau sulf. Specialiştii îl privesc neputincioşi, neputând da nici o explicaţie despre cine şi cum l-a construit.
Lista acestor anacronisme prezentate în acest capitol ar putea continua la nesfârşit. Păcat că pe ele se adună praful în pivniţele muzeelor lumii. Sunt ignorate cu bună ştiinţă, pentru că nu corespund paradigmelor acceptate ale preistoriei şi istoriei.

http://piatza.net/cartea-lui-enoh/