Published On:sâmbătă, 24 iulie 2010
Posted by Unknown
National History Museum of Romania, Buchrest
Instituţia a apărut în 1970, ca cel dintâi muzeu de arheologie şi istorie din ţară; dintâi - nu într-o perspectivă cronologică, ci sub aspectul reprezentativităţii. În consecinţă, aici au fost aduse cele mai faimoase tezaure, în primul rând cele din metal preţios, în singurul loc public unde securitatea şi vizibilitatea puteau fi asigurate în aceeaşi măsură. De asemenea, o mulţime de alte piese de mare valoare arheologică şi istorică au poposit în expoziţiile Muzeului Naţional, pentru a ilustra mileniile de istorie, ori, pentru mai multă acurateţe, istoria de atunci.
Cutremurul din 1977 a adus pagube apreciabile clădirii, dar şi unei mici părţi a patrimoniului, aşa încât expoziţia a trebuit schimbată, aproape complet. Această a doua expoziţie permanentă a MNIR era, încă şi mai mult decât prima, expresia voinţei politice a Partidului Comunist, ca urmare a unei mult mai insistente intruziuni ideologice în creaţia muzeografică. Mai mult, o întreagă secţie a expoziţiei - cu mai multe sãli largi - a fost dedicatã "Tovarãşului" (nomine odiosa...), cel care întruchipa, din ce în ce mai exclusiv, Partidul.
Anii 80 au fost chiar mai răi, şi nu numai pentru acest muzeu. Majoritatea celor care vor citi aceste rânduri ştiu exact de ce, aşa că, deocamdată, nu vom intra în detalii. Cu din ce în ce mai puţine resurse, în primul rând financiare, expoziţia noastră "îngheţase", într-un grotesc travesti al idealului. Ceasul ticăia, dar foarte, foarte încet...
Anii '90 au adus Muzeului Naţional o altă istorie, ca şi întregii societăţi româneşti. O schiţă de caracterizare a decadei s-ar putea reduce la doi termeni: schimbare şi confuzie, fiindcă unde se petrec multe schimbări este şi destulă confuzie... Probabil că cea mai semnificativă schimbare s-a produs - aşa cum era şi de aşteptat - în oameni, în oamenii care alcãtuiesc familia "MNIR". Poate o tresărire de orgoliu, poate o undă de speranţă, poate, pur şi simplu, exploatarea şanselor, au făcut ca pretenţiile de la noi înşine să ia alte dimensiuni. Dacă înainte de 1990 existau numai trei specialişti cu titlul de doctor, în 2005 există peste 20 titluri, la o cifră globală a angajaţilor care nu a crescut, ci din contră.
