Locul de joacă preferat al alpiniştilor şi turiştilor care trăiesc intens experienţa muntelui.

Pe când aveam şapte ani, tata mi-a făcut botezul munţilor: mi-a pus un rucsac în spate şi am străbătut Bucegii din cabană-n cabană, de la Peştera la Mălăieşti. De atunci a trecut ceva vreme, şi atât eu cât şi Bucegii ne-am schimbat destul de mult. Am călătorit între timp, am fost în Făgăraş şi Alpi, în Munţii Stâncoşi şi Apuseni. Dar Bucegii continuă să fie nişte munţi cu un suflet şi o viaţă aparte. Un bătrân urs, cu blana arămie zdrenţuită, uneori umilit, dar care nu încetează să ne impresioneze când îşi arată colţii de bronz deasupra Buştenilor.

Niciun alt munte din România nu are un imn al său aşa cum au Bucegii. Îl puteţi auzi pe internet, într-o interpretare mai săltăreaţă. Dar l-am ascultat şi altfel, cântat solemn, de procesiunea de alpinişti, ghizi şi montaniarzi, pe când îl petreceau spre ultima ascensiune pe marele veteran Emilian Cristea. Nea Cristea a fost primul care a ales să escaladeze  Bucegii pe drumul cel mai scurt posibil: Fisura Albastră din Peretele Văii Albe, uriaşul vertical ce domină Valea Prahovei.  Dar tradiţiile turismului din Bucegi sunt mult mai vechi. Printre turiştii pionieri întâlnim nume ilustre: la 1840, Cezar Bolliac şi Radu Golescu suiau Vârful cu Dor, la 1845, Nicoale Bălcescu revoluţiona  turismul din Valahia, urcând de la Caraiman la Omu. Tot de Bucegi se leagă numele primelor asociaţii turistice din Vechiul Regat: Societatea Carpatină din Sinaia (1895), Societatea Turistică Română la 1903, condusă de Grigore Antipa, şi Hanul Drumeţilor, transformat în 1926 în Touring-Clubul României.
Pereţii şi hornurile abruptului prahovean au rămas până azi paradisul alpiniştilor şi turiştilor împătimiţi. O elită selectată nu numai de gradul de dificultate al numeroaselor trasee, dar mai ales de capacitatea de a trăi intens experienţa muntelui. De primăvara târziu până toamna se poate urca pe Valea Albă, Valea Cerbului, Valea Morarului, tot pe aici se poate coborî pe schiuri, pe zăpada de aprilie, dacă te ţin picioarele.

Bucegii au nu numai suflet şi cronici, dar şi zâne ştiutoare de poveşti. Zânele din Valea Cerbului, scrise de Nestor Ureche, un alt frate de cruce al acestor munţi, a fost o carte citită la culcare de mai multe generaţii şi de care bunicii noştri îşi amintesc cu drag. De altfel, Bucegii au inspirat o literatură mai bogată decât oricare alt masiv. Babele, Omul, Sfinxul, Mecetul Turcesc au devenit personaje mitice în Dacia Preistorică a lui Densuşianu. În lumina ultimelor dezvăluiri, Bucegii, aflaţi dacă nu ştiaţi, sunt scobiţi pe dinăuntru şi acolo se află centrul lumii (sau al lumilor!) atât de secret, încât numai CIA, KGB-ul şi NASA au adulmecat câte ceva. Şi le-au povestit apoi tuturor autorilor de  articole, cărţi şi situri paranormale despre Bucegi.

Platoul Bucegilor a fost luat cu asalt de drumeţii de toate vârstele. Poteci bine marcate şi amenajate, drumuri auto şi telecabinele din Sinaia şi Buşteni au democratizat această bucată de munte, cuprinsă între marginea abruptului, pe care se înşiruie cabane şi pârtii de schi, coborând până în Valea Ialomiţei. Avantajul acestor facilităţi este că poţi evada, chiar numai pentru o jumătate de zi, din puşcăria urbană, pentru a inhala o gură proaspătă de oxigen la peste 2.000 de metri, pentru a fi mângâiat pe obraz de briza crestei Carpaţilor.

Sunt mulţi orăşeni care pornesc la drum în ţinuta de acasă - pantofiori, o bluziţă, ochelari de soare -, uitând că la munte o caniculă de august se poate preface într-o clipă în viscol de decembrie. Alţii joacă ruleta rusească a avalanşelor sau se vâră în coclauri prăpăstioşi. Drept urmare, hipotermiile, avalanşele, căderile în gol dau cel mai mult de lucru harnicilor salvamontişti ai Bucegilor. Numărul „şoşonarilor” fiind mai mare decât în alte părţi, nu e de mirare că în aceşti munţi prietenoşi se află multe cruci. Crucile pot fi o mângâiere pentru familie şi un bine-venit avertisment pentru imprudenţi. Dar nici ce-i mult nu-i bun, parcă sunt prea multe cruci. Citeşti deseori inscripţii precum aceasta, când porneşti pe poteca Jepi: „Călătorule, ce eşti tu am fost şi eu, ce sunt eu vei fi şi tu...”, şi lumina parcă păleşte. Cea mai ilustră cruce este cea de pe Caraiman. Un fel de Tour Eiffel al Bucegilor, de 28 de metri înălţime, 7 metri anvergură. Înălţată iniţial în memoria eroilor feroviari căzuţi în războiul pentru întregirea neamului, crucea a devenit un monument pentru toţi eroii Primului Război Mondial. A fost inaugurată în 1926 în prezenţa Reginei Maria. Se spune că nişte comunişti zeloşi au vrut mai târziu să-i taie braţele şi să pună în vârf o stea roşie.

Un fel de pandant al crucii de pe Caraiman este antena de pe Vârful Coştila. Zebrată ca un baston de miliţian, antena se vede de departe şi se află pe o culminaţie domoală, de 2.408 metri, deci abia al patrulea pisc după Omul. Coştila este un vârf inaccesibil, pentru că e obiectiv militar păzit. Găzduieşte relee pentru transmisii radio, se pare că tot aici mai moţăie şi un radar, iar gurile rele spun că pe vremuri  funcţiona una dintre staţiile de bruiaj, acelea care se străduiau să acopere cu vuietul lor vocea  Lumii Libere.

About the Author

By Unknown on 13:03. Filed under MISTERE DIN ROMANIA . Follow any responses to the RSS 2.0. Leave a response