Ruinele oraşului Machu Picchu, redescoperite în 1911 de către arheologul Hiram Bingham, sunt unele dintre cele mai frumoase şi enigmatice locaţii străvechi din lume. În timp ce incaşii în mod sigur foloseau vârful muntelui (2761,50 m înălţime), ridicând sute de structuri de piatră începând cu anii 1400, legendele şi miturile indicau faptul că Machu Picchu (însemnând "vechiul pisc" în limba Quechua), era adorat ca un loc sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, incaşii l-au transformat într-un mic (5 mile pătrate), dar extraordinar oraş. 

Istoria acestui oraş începe din anul 1450, când a fost înălţat de suveranul incaş Pachacuti, dar în 1572 aceste locuri au fost abandonate de către locuitorii săi şi, în cele din urmă, Machu Picchu a fost uitat. În 1911 a fost redescoperit de istoricul Hiram Bingham, ale cărui teorii asupra sitului s-au bucurat multă vreme de autoritate. Cei care ajung aici pot vedea peste 200 de clădiri, cel mai adesea în formă de patrulater, care nu au, în general, decât un singur etaj şi nici o despărţitură interioară. Construcţiile cele mai marcante sunt Torreon sau observatorul astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea datelor importante ale calendarului şi Intihuatana sau cadranul solar. Micul oraş poate găzdui între 500 şi 1.000 de persoane, cifră modestă, dacă o comparăm cu cei 200.000 de locuitori pe care îi număra, fără îndoială, pe atunci Cuzco, capitala.

Machu Picchu pare să fi fost folosit de incaşi ca un oraş ceremonial secret. La 610 metri deasupra, gălăgiosul râu Urubamba, norul înfăşoară ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor şi a celor aproximativ 150 de case, toate într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui, sunt minuni atât arhitecturale, cât şi estetice. Multe dintre cărămizi cântărind 50 de tone sau chiar mai mult, ele sunt atât de precis sculptate şi unite cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuţit să intre printre ele. Se ştiu puţine lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale oraşului în vremurile incaşilor. Scheletele a 10 femei şi a unui bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor şi/sau a mireselor nobilimii incaşe. Oricum, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei.

Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortăreţe ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale Anzilor peruvieni. Nu i se cunoaşte adevăratul nume, ce destinaţie avea şi de ce a fost părăsită de băştinaşi în secolul XVI, fără a fi atacată de conchistadori. A scăpat neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit şi numele de Machu Picchu.

Arhitecturi şi labirinturi spectaculoase

Capitala incaşilor, Cuzco, era - arhitectural - comparabilă cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se află cetatea Machu Picchu.
Găsită abia în 1911, această citadelă a fost concepută ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri lemnul era o raritate şi totul a fost prelucrat în piatră: terase, fotificaţii, palate regale, locuinţe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, pieţe şi un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent "întortocheat", menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant şi abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidenţă toate însuşirile.

De fapt, ceea ce îi frapează cel mai mult pe cercetătorii istoriei amerindienilor este incredibila coincidenţa dintre opera mitică a lui Dedal ("inginerul" care a construit labirintul de încarcerare a Minotaurului, sau, în altă variantă, palatul-labirint al regelui cretan Minos din Knossos) şi construcţia incaşă.

Labirintul Machu Pichu reflectă, la rându-i, simbolul vieţii pline de meandre şi în care drumul nu duce niciodată înapoi, ci mereu înainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (aşa cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul - fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) - are, deci, conotaţia luptei cu timpul, el este adevăratul prizonier.

Oraşul clădit pe piatră de granit

Pentru a construi oraşul, supuşii împăratului Pachacuti s-au aprovizionat cu piatră din munţii de granit de la Machu Picchu. Lucrătorii au desprins blocurile cu ajutorul unor pene de lemn umezite, aşezate la intervale regulate după contururile blocului. Prin dilatare, lemnul făcea ca stânca să se crape.

Pietrele au ajuns, apoi, pe şantier pe sănii urcate de-a lungul unor drumuri de pământ bătătorit, unde au fost trase pe trunchiuri de lemn cu coaja curăţată, cu ajutorul frânghiilor.
Pe şantier, cioplitorii în piatră au preluat ştafeta şi le-au modelat cu unelte din bronz, dălţi şi percutoare de piatră dură. Extrem de riguroşi, aceştia au ajustat perfect blocurile, dând, astfel, o mare soliditate zidurilor care au rezistat cutremurelor de pământ. Au obţinut şlefuirea finală, frecând blocul cu nisip.

Această finisare a fost rezervată celor mai importante edificii din Machu Picchu, cum ar fi templele sau observatorul astronomic. Pentru a aşeza materialele la locul potrivit, zidarii au folosit platforme de pământ pe care le-au înălţat în acelaşi timp cu zidul în construcţie. Edificiile modeste au fost făcute din pietre grosolan cioplite, îmbinate într-un mod mai puţin regulat şi legate între ele printr-un mortar gros făcut din argilă.

Un oraş într-o natură îmblânzită

Sub conducerea arhitecţilor şi şefilor de şantier în serviciul statului incaş, lucrătorii din cariere, cioplitorii în piatră şi zidarii profesionişti au construit noul oraş. Ei erau secondaţi de muncitorii şi salahorii recrutaţi dintre ţăranii supuşi corvoadei, munca forţată în serviciul statului. Pe versantul de est din Machu Picchu (''Vechiul Vârf'') muncitorii au făcut enorme lucrări pentru a adapta oraşul la mediul natural. Ei au ridicat ziduri de susţinere şi au amenajat multiple terase în cele două sectoare, agricol şi urban, pe care le are oraşul. Mai multe incinte cu ziduri înalte apără acum oraşul. În zona agricolă, muncitorii au instalat, în plus, canalizări pentru irigaţie şi au transportat pe terase cantităţi enorme de pământ necesare culturilor. În climatul tropical, muntele, transformat în grădină, răspundea nevoilor alimentare ale populaţiei. Deasupra teraselor agricole constructorii incaşi au ridicat sectorul urban.

About the Author

By Unknown on 12:35. Filed under CIVILIZATII DISPARUTE . Follow any responses to the RSS 2.0. Leave a response