Published On:joi, 16 iunie 2011
Posted by Unknown
HERCULE, PELASGUL
Nicolae Densusianu – DACIA PREISTORICA
Un simulacru preistoric al lui Hercule in albia raului Cerna
Faima despre calatoriile si faptele lui Hercule in partile de nord ale Istrului mai traieste si astazi in legendele poporului roman.
Poetul Pindar, in odele sale, face amintire despre calatoriile lui Hercule la hiperborei, despre persecutarea cerboaicei cu coarnele de aur pina in tara numita Istria de linga Pontul Euxin. Gramaticul Apollodor aminteste, de asemenea, despre venirea lui Hercule la muntele Atlas din tara hiperboreilor, unde el elibereaza pe Promotheu din catenele sale.
Hercule ia parte la expeditiunea argonautilor pentru a duce in tarile meridionale un vechi paladiu al pastorilor pelasgi, lina de aur din padurea cea sfinta a lui Marte. Herodot ne comunica traditiunea dupa care Hercule apare ca protoparintele agathyrsilor, scythilor si gelonilor, si aminteste de urma sa cea gigantica, lunga de doi coti, imprimata in o stinca de pe tarmurile riului Tyras (Nistru).
In colindele poporale romane, acest ilustru erou al timpurilor preistorice, este celebrat ca junele care se lupta cu leul (nemeic); in baladele romane se cinta invingerea si taierea balaurului celui gigantic al lumii, luptele sale cu Marte (Marcoci = Mavors), relatiunile sale de amor cu Echidna (serpoaica), calatoria sa in partile meridionale ale Dunarii de jos pentru cautarea hergheliei de cai a regelui Diomede din Thracia (Dobrisanul), persecutarea cea strasnica a cerboaicei cu coarnele de aur (a ciutei galbioare) prin muntii Jiului si ai Oltului. Peste tot, in cintecele poporale romane, el este eroul calator, dupa cum tot astfel il infatiseaza si traditiunile grecesti.
Numele sub care Hercule, acest nemuritoriu erou al lumii pelasge, figureaza in cintecele si legendele poporului roman este Iovan Iorgovan, brat de buzdugan, mindru falnic capitan, Iovan cel tare si mare; el este eroul care a cutreierat lumea in lung si in lat si care a invins toate halele sau monstrii din lume.
Cu deosebire, memoria faptelor lui Hercule este localizata in Oltenia si in partile vecine ale Banatului, unde el ne apare in epoca romana ca zeul tutelar al regiunilor Cernei, adorat ca Hercules invictus, Hercules sanctus, Hercules salutiferus, si unde s-au descoperit un numar insemnat de statui ale sale.
Aici, in mijlocul Cernei, ne spun traditiunile poporale romane, a existat odata un chip colosal al lui Hercule, un vechi monument, pe care cintecele noastre eroice il aduc in legatura cu legenda unei frumoase fecioare, ce locuia intr-o pestera din muntii Cernei.
Vom reproduce mai intii traditiunea antica despre relatiunile de amor ale lui Hercule cu nimfa Echidna, ce locuia in o regiune muntoasa numita Paduroasa de linga Scythia.
Grecii, care locuiesc linga Pontul Euxin, scrie Herodot, povestesc urmatoarele despre originea scythilor. Hercule, intorcindu-se cu cirezile ce le luase de la Geryon, a venit si in tara aceasta, pe care acum o locuiesc scythii si care atunci era pustie. Insa, ajungindu-l o vreme grea si un ger, el se acoperi cu pelerina leului si adormi.
In acest timp, iepele de la carul sau, pe care le slobozise ca sa pasca, disparura ca si cind ar fi fost un destin divin. Hercule desteptindu-se incepu sa-si caute iepele si cutreierind toate tinuturile din jur, sosi in urma in o regiune al carei numera era Paduroasa. Aici, locuia intr-o pestera nimfa Echidna (Vipera, serpoaica), care avea o natura mixta. De la briu in sus era femeie, iar de la briu in jos serpoaica, si ea domnea peste Scythia intreaga. Hercule, vazind-o, a ramas uimit, apoi a intrebat-o daca nu cumva i-a vazut iepele sale ratacite. Ea ii raspunse ca iepele sint la dinsa si i le va restitui, daca mai intii se vor culca amindoi. Hercule petrecu apoi mai mult timp la Echidna si avu cu dinsa trei fii, pe Agathyros, pe Gelonos si pe Scythes. In urma, Echidna restituindu-i iepele, Hercule pleca mai departe. Cei trei fii ai lui Hercule si ai Echidnei au fost, dupa traditia ce ne-o comunica Herodot, intemeietorii dinastiilor regale, a agathyrsilor (din Transilvania de astazi), a gelonilor (din partile Podoliei) si a scythilor din nordul Marii Negre.
Herodot crede ca regiunea numita Hylea sau Paduroasa, patria nimfei Echidna, se afla in apropiere de riul Borysthene (Nipru) in Scythia.
Insa dupa traditiunile anterioare epocei lui Herodot, resedinta Echidnei, a acestei femei legendare, nu se afla in tinuturile Scythiei din nordul Marii Negre, ci in tinutul arimilor de la nordul Istrului.
Echidna cea divina si cu inima neinfrinta, scrie Hesiod, era de jumatate nimfa cu ochi negri si gene frumoase, iar de jumatate un sarpe gigantic. Zeii ii destinasera ca locuinta o pestera celebra sub o stinca din o vale incunjurata de munti, departe de zeii nemuritori si de oamenii muritori. Aici, in tinutul arimilor se retrasese sub pamint mizera Echidna, nimfa nemuritoare, si nesupusa batrinetei in toata viata sa.
Vechea legenda despre intilnirea lui Hercule cu Echidna s-a mai pastrat, in parte, pina astazi, in cintecele eroice ale poporului roman.
Continutul acestei traditiuni este urmatorul: Iorgovan, un viteaz mare din partile de rasarit, vine sa vineze cerbi si caprioare in muntii Carunti (ai Cernei), ori, dupa alte variante, in muntii Vergii, ori Covergii, Sovergii sau sa caute o fata frumoasa din Muntii-de-Aur.
Sosind la Cerna, Iorgovan pleaca calare intr-o joi de dimineata pe malul apei in sus, armat cu arc si sageti si avind cu sine soimi de la Bogaz (de la gurile Dunarii) si ogari din Provaz, iar inaintea sa mergea luind seama cateaua sa cea isteata numita Vija. In aceste timpuri, insa, Cerna era un riu mare, salbatec si cu apa neagra. Talazurile sale erau inalte ca minastirile si ea curgea cu un urlet infiorator. Cerna rapusese pe toti voinicii, citi s-au dus la riu in sus. Iorgovan, negasind nici un vas pe unde sa poata trece pe celalalt mai al apei, se adreseaza Cernei cu rugamintea sa-i moaie talazele, sa-si inceteze urletul, sa-i arate vadul, sa nu-l rapuna si intru adevar sa-i spuna pe unde poate trece, fiindca dinsul a purces si a venit, dupa cum a fost ursit, ca sa gaseasca aici si sa ieie cu sine o fata salbateca mindra si voinica. La rugarea lui, Cerna ii raspunde: sa mearga pe riu in sus pina se va osteni, pina la trei paltinei – la dealul rotat, la malul sapat – acolo trecind pe celalalt tarmure, dinsul va sa nimereasca la o stana de piatra cu muschiul de o scioapa, unde este dusa si unde e ascunsa fata salbateca, mindra si voinica. Iorgovan porneste dupa cum ii invata Cerna si, urcind pe vale in sus, ajunge la trei paltinei, apoi trecind vadul soseste in urma la stana de piatra, cu muschiul de o schioapa, in sus ridicata. Aici, sub acesta stinca, la umbra adinca, plingea ascunsa frumoasa fecioara, cu fata ca luna, cu par auriu, pe umeri leit, cu un grai frumos si glas mingiios. Iorgovan, indata ce o vede, ii spune ca dragostea ei l-a pedepsit amar pe acest pamint, ca el a cutreierat lumea in lung si in lat si n-a aflat pe alta, care sa semene cu dinsa si pe care s-o ieie de sotie. Ea insa ii raspunde ca Iorgovan sa-si aduca bine aminte ca odata au slujit amindoi in casa la o mindra craiasa, ca el a sarutat-o si a insarcinat-o; insa, de la fala lui, de raul mamei si de rusinea tatei, ea s-a pedepsit, s-a pustelnicit, s-a pribegit si aici a venit pe o vale adinca sub lespezi de piatra, de vint nebatuta, de nimeni vazuta si unde s-a salbaticit. {i fiindca tinara fecioara nu voia sa iasa din pestera, Iorgovan, pierzindu-si mintile asmuta, asupra acestei nefericite fete, soimii, ogarii si indeamna pe Vija sa sape sub piatra, ca s-o scoata la lumina zilei. La vointa stapinului, soimii si ciinii se reped numaidecit in pestere, incep sa zgiriie fata cea alba, nebatuta de vint si nevazuta de om, a fecioarei pribegite. In zadar ea plinge si roaga pe Iorgovan sa-si cheme soimii si ogarii care o pisca, o zgirie si copilasul ii plinge. Insa Iorgovan infuriindu-se mai mult voieste acum sa o rapuna cu totul. Atunci fata pribegita si pustelnicita in suferintele si disperarea ei blesteama pe Iorgovan.
Aceasta este traditiunea romana despre mizera si nefericita Echidna, cum o numeste Hesiod, si care in alte fragmente ale poeziei noastre populare ne mai apare si sub numele de {erpoaica, acelasi cuvint cu grecescu Echidna.
Din punct de vedere istoric, aceasta figura impietrita a lui Hercule nu putea sa fie decit o statuie primitiva, sapata in stinca vie, ce in epoca preistorica a fost dedicata acestui mare erou si al carui cult era o data atit de puternic in partile Cernei si unde astazi mai exista atitea legende despre dinsul.
In tinuturile pelasge, Hercule, ca erou national, avea simulacre inca din timpurile cele mai departate.
Dupa cum ne spune Pliniu, cea mai veche statuie in Italia a fost a lui Hercule din Forum Boarium, consacrata de Evandru. Iar Pausania scrie ca in satul numit Hyett din Beotia, locuit de pelasgi, exista o statua primitiva a lui Hercule si care de fapt nu era altceva decit un bolovan inform dupa obiceiurile batrinesti.
Legenda romana despre statuia cea colosala a lui Hercule din Valea Cernei este totodata si legenda apoteozei acestui erou.
Despre ultimele evenimente din viata lui Hercule, nici Homer, nici Hesiod nu amintesc nimic. Insa, dupa naratiunile post-homerice culese de Apollodor, adevarata cauza a mortii lui Hercule a fost trecerea peste un riu periculos de munte. In fond, este aceeasi traditiune, pe care ne-o infatiseaza si legendele romane.
Hercule, scrie Apollodor, sosi cu frumoasa Deianira, fiica lui Oeneu, la riul Even, o apa salbatica. Hercule trecu de-a dreptul prin riu fara frica, iar pe Deianira o incredinta centaurului Nessus, care, pentru sentimentele sale de dreptate, obtinuse de la zei privilegiul sa treaca pe calatori peste aceasta apa fugatoare, fireste pe linga o remuneratiune oarecare. In timpul acestei treceri, Nessus, admirind frumusetile Deianirei, incerca sa o sileasca, insa cind ajunse pe celalalt mal, Hercule trase cu arcul asupra-i si-i strapunse pieptul cu sageata. In ultimele sale momente, Nessus, ca sa-si razbune asupra lui Hercule, invata pe Deianira sa pregateasca cu singele inveninat din rana sa o alifie de dragoste pentru Hercule. Dupa un timp oarecare, Hercule avind sa faca un sacrificiu lui Joe pe promontoriul Cenaeon din Eubea, Deianira, ca sa-i cistige si mai mult iubirea, ii trimise pentru acesta ceremonie o camasa solemna unsa cu alifia ce o invatase Nessus. Se intimpla, insa, ca in timpul sacrificiului, Hercule apropiindu-se de foc, camasa se incalzi si veninul de hidra, cu care a fost infectat singele lui Nessus, patrunse in corpul eroului. Hercule, vazind acum ca nu mai poate scapa cu viata, isi construi singur, in mijlocul durerilor sale, un rug pe muntele Oeta, se aseza pe acest pat de lemn si incepu sa roage pe trecatori sa se indure de dinsul si sa-i puna foc. Insa nimeni nu cuteza. Un singur pastoriu cu numele Poias, care-si cauta turmele sale ratacite, cuprins de mila pentru suferintele eroului, ii facu acest ultim serviciu, iar Hercule drept multumire ii darui arcul sau.
In fine, mai aflam la Herodot inca o alta traditiune, dupa care riul Dyras, din Thessalia, la vestea ca Hercule arde viu, iesi din albia sa si alerga repede catre locul de suferinta al eroului, ca sa-i salveze viata cu apele sale, sa-i stinga rogul.
Amindoua aceste legende antice aduc, asadar, sfirsitul vietii lui Hercule in legatura cu un riu oarecare repede curgator.
Examinind fondul acestor naratiuni cu privire la ultimele momente ale eroului, traditiunea romana ne apare ca fintina originala a mitului grecesc, anume ca riul Cerna este acela care a cauzat moartea marelui erou pelasg.
Nimfa Deianira, cu care doreste Hercule sa treaca pste riul salbatic, nu este altcineva decit Dierna, numele cel vechi al Cernei; iar numirea de Even pe care autorii grecesti o dau riului, peste care trece eroul, este numele poporal al lui Hercule din nordul Istrului, Ivan sau Iovan.
Viata sa ca pastor, agricultor si luptator cu arcul sau sageata, cu buzduganul, maciuca, sabia sau palosul, cu sulita, cu soimii si ciinii; calatoriile sale prin lume, mai mult pe uscat decit pe mare; un erou care cutreiera muntii dupa lei, porci salbatici, cerbi, fete, balauri; epitetele sale de rimlean, roman, mocan si craiovean, ce i se dau in legendele romane; traditiunile care il pun ca protoparintele agathyrsilor, gelonilor, scythilor si latinilor; fortele sale corporale, tipul sau fizic, cultul sau particular in tinutul Cernei, toate acestea ne prezinta pe un erou pelasg din nordul Istrului de jos.
Herodot, in calatoriile sale prin Egipt si Fenicia, cercase cu deosebire a se informa despre originea traditiunilor si a cultului lui Hercule. Insa, dupa cum ne spune dinsul, nu a putut sa afle nici de la egipteni, nici de la fenicieni, care a fost adevarata patrie a lui Hercule, decit numai atit ca cultul acestui erou era foarte vechi.
Poetul Homer in Odyssea sa consacra memoriei lui Hercule citeva cuvinte, care sint de o valoare nepretuita pentru insemnatatea ce o avuse intr-o vechime foarte departata monumentul cel legendar din valea Cernei.
Astfel, dinsul aminteste de un curios simulacru a lui Hercule, de o figura reala, insa fara viata a eroului, pe care o numeste idolul puterii lui Hercule.
Aceasta forma fara de suflet a lui Hercule, si care nu era o statua cioplita de mina omeneasca, se afla, dupa Homer, in partile extreme ale riului Oceanos potamos (sau Istrul), acolo unde la Plato ne apare patria hiperboreilor celor pii si unde, dupa care ne spune Hesiod, Joe aruncase in o pestera adinca pe balaurul cel gigantic al lumii vechi.
Este, asadar, fara indoiala, ca idolul puterii lui Hercule, de care ne vorbeste Homer, aceasta statuie primitiva de linga Oceanos potamos era unul si acelasi simulacru traditional cu figura cea impietrita a eroului de pe valea Cernei, de care amintesc cintecele noastre eroice.”
Sfinxul de la Toplet, de pe valea Cernei, de langa Baile Herculane, cunoscut in traditia locala si drept Hercule.
Faima despre calatoriile si faptele lui Hercule in partile de nord ale Istrului mai traieste si astazi in legendele poporului roman.
Poetul Pindar, in odele sale, face amintire despre calatoriile lui Hercule la hiperborei, despre persecutarea cerboaicei cu coarnele de aur pina in tara numita Istria de linga Pontul Euxin. Gramaticul Apollodor aminteste, de asemenea, despre venirea lui Hercule la muntele Atlas din tara hiperboreilor, unde el elibereaza pe Promotheu din catenele sale.
Hercule ia parte la expeditiunea argonautilor pentru a duce in tarile meridionale un vechi paladiu al pastorilor pelasgi, lina de aur din padurea cea sfinta a lui Marte. Herodot ne comunica traditiunea dupa care Hercule apare ca protoparintele agathyrsilor, scythilor si gelonilor, si aminteste de urma sa cea gigantica, lunga de doi coti, imprimata in o stinca de pe tarmurile riului Tyras (Nistru).
In colindele poporale romane, acest ilustru erou al timpurilor preistorice, este celebrat ca junele care se lupta cu leul (nemeic); in baladele romane se cinta invingerea si taierea balaurului celui gigantic al lumii, luptele sale cu Marte (Marcoci = Mavors), relatiunile sale de amor cu Echidna (serpoaica), calatoria sa in partile meridionale ale Dunarii de jos pentru cautarea hergheliei de cai a regelui Diomede din Thracia (Dobrisanul), persecutarea cea strasnica a cerboaicei cu coarnele de aur (a ciutei galbioare) prin muntii Jiului si ai Oltului. Peste tot, in cintecele poporale romane, el este eroul calator, dupa cum tot astfel il infatiseaza si traditiunile grecesti.
Numele sub care Hercule, acest nemuritoriu erou al lumii pelasge, figureaza in cintecele si legendele poporului roman este Iovan Iorgovan, brat de buzdugan, mindru falnic capitan, Iovan cel tare si mare; el este eroul care a cutreierat lumea in lung si in lat si care a invins toate halele sau monstrii din lume.
Cu deosebire, memoria faptelor lui Hercule este localizata in Oltenia si in partile vecine ale Banatului, unde el ne apare in epoca romana ca zeul tutelar al regiunilor Cernei, adorat ca Hercules invictus, Hercules sanctus, Hercules salutiferus, si unde s-au descoperit un numar insemnat de statui ale sale.
Aici, in mijlocul Cernei, ne spun traditiunile poporale romane, a existat odata un chip colosal al lui Hercule, un vechi monument, pe care cintecele noastre eroice il aduc in legatura cu legenda unei frumoase fecioare, ce locuia intr-o pestera din muntii Cernei.
Vom reproduce mai intii traditiunea antica despre relatiunile de amor ale lui Hercule cu nimfa Echidna, ce locuia in o regiune muntoasa numita Paduroasa de linga Scythia.
Grecii, care locuiesc linga Pontul Euxin, scrie Herodot, povestesc urmatoarele despre originea scythilor. Hercule, intorcindu-se cu cirezile ce le luase de la Geryon, a venit si in tara aceasta, pe care acum o locuiesc scythii si care atunci era pustie. Insa, ajungindu-l o vreme grea si un ger, el se acoperi cu pelerina leului si adormi.
In acest timp, iepele de la carul sau, pe care le slobozise ca sa pasca, disparura ca si cind ar fi fost un destin divin. Hercule desteptindu-se incepu sa-si caute iepele si cutreierind toate tinuturile din jur, sosi in urma in o regiune al carei numera era Paduroasa. Aici, locuia intr-o pestera nimfa Echidna (Vipera, serpoaica), care avea o natura mixta. De la briu in sus era femeie, iar de la briu in jos serpoaica, si ea domnea peste Scythia intreaga. Hercule, vazind-o, a ramas uimit, apoi a intrebat-o daca nu cumva i-a vazut iepele sale ratacite. Ea ii raspunse ca iepele sint la dinsa si i le va restitui, daca mai intii se vor culca amindoi. Hercule petrecu apoi mai mult timp la Echidna si avu cu dinsa trei fii, pe Agathyros, pe Gelonos si pe Scythes. In urma, Echidna restituindu-i iepele, Hercule pleca mai departe. Cei trei fii ai lui Hercule si ai Echidnei au fost, dupa traditia ce ne-o comunica Herodot, intemeietorii dinastiilor regale, a agathyrsilor (din Transilvania de astazi), a gelonilor (din partile Podoliei) si a scythilor din nordul Marii Negre.
Herodot crede ca regiunea numita Hylea sau Paduroasa, patria nimfei Echidna, se afla in apropiere de riul Borysthene (Nipru) in Scythia.
Insa dupa traditiunile anterioare epocei lui Herodot, resedinta Echidnei, a acestei femei legendare, nu se afla in tinuturile Scythiei din nordul Marii Negre, ci in tinutul arimilor de la nordul Istrului.
Echidna cea divina si cu inima neinfrinta, scrie Hesiod, era de jumatate nimfa cu ochi negri si gene frumoase, iar de jumatate un sarpe gigantic. Zeii ii destinasera ca locuinta o pestera celebra sub o stinca din o vale incunjurata de munti, departe de zeii nemuritori si de oamenii muritori. Aici, in tinutul arimilor se retrasese sub pamint mizera Echidna, nimfa nemuritoare, si nesupusa batrinetei in toata viata sa.
Vechea legenda despre intilnirea lui Hercule cu Echidna s-a mai pastrat, in parte, pina astazi, in cintecele eroice ale poporului roman.
Continutul acestei traditiuni este urmatorul: Iorgovan, un viteaz mare din partile de rasarit, vine sa vineze cerbi si caprioare in muntii Carunti (ai Cernei), ori, dupa alte variante, in muntii Vergii, ori Covergii, Sovergii sau sa caute o fata frumoasa din Muntii-de-Aur.
Sosind la Cerna, Iorgovan pleaca calare intr-o joi de dimineata pe malul apei in sus, armat cu arc si sageti si avind cu sine soimi de la Bogaz (de la gurile Dunarii) si ogari din Provaz, iar inaintea sa mergea luind seama cateaua sa cea isteata numita Vija. In aceste timpuri, insa, Cerna era un riu mare, salbatec si cu apa neagra. Talazurile sale erau inalte ca minastirile si ea curgea cu un urlet infiorator. Cerna rapusese pe toti voinicii, citi s-au dus la riu in sus. Iorgovan, negasind nici un vas pe unde sa poata trece pe celalalt mai al apei, se adreseaza Cernei cu rugamintea sa-i moaie talazele, sa-si inceteze urletul, sa-i arate vadul, sa nu-l rapuna si intru adevar sa-i spuna pe unde poate trece, fiindca dinsul a purces si a venit, dupa cum a fost ursit, ca sa gaseasca aici si sa ieie cu sine o fata salbateca mindra si voinica. La rugarea lui, Cerna ii raspunde: sa mearga pe riu in sus pina se va osteni, pina la trei paltinei – la dealul rotat, la malul sapat – acolo trecind pe celalalt tarmure, dinsul va sa nimereasca la o stana de piatra cu muschiul de o scioapa, unde este dusa si unde e ascunsa fata salbateca, mindra si voinica. Iorgovan porneste dupa cum ii invata Cerna si, urcind pe vale in sus, ajunge la trei paltinei, apoi trecind vadul soseste in urma la stana de piatra, cu muschiul de o schioapa, in sus ridicata. Aici, sub acesta stinca, la umbra adinca, plingea ascunsa frumoasa fecioara, cu fata ca luna, cu par auriu, pe umeri leit, cu un grai frumos si glas mingiios. Iorgovan, indata ce o vede, ii spune ca dragostea ei l-a pedepsit amar pe acest pamint, ca el a cutreierat lumea in lung si in lat si n-a aflat pe alta, care sa semene cu dinsa si pe care s-o ieie de sotie. Ea insa ii raspunde ca Iorgovan sa-si aduca bine aminte ca odata au slujit amindoi in casa la o mindra craiasa, ca el a sarutat-o si a insarcinat-o; insa, de la fala lui, de raul mamei si de rusinea tatei, ea s-a pedepsit, s-a pustelnicit, s-a pribegit si aici a venit pe o vale adinca sub lespezi de piatra, de vint nebatuta, de nimeni vazuta si unde s-a salbaticit. {i fiindca tinara fecioara nu voia sa iasa din pestera, Iorgovan, pierzindu-si mintile asmuta, asupra acestei nefericite fete, soimii, ogarii si indeamna pe Vija sa sape sub piatra, ca s-o scoata la lumina zilei. La vointa stapinului, soimii si ciinii se reped numaidecit in pestere, incep sa zgiriie fata cea alba, nebatuta de vint si nevazuta de om, a fecioarei pribegite. In zadar ea plinge si roaga pe Iorgovan sa-si cheme soimii si ogarii care o pisca, o zgirie si copilasul ii plinge. Insa Iorgovan infuriindu-se mai mult voieste acum sa o rapuna cu totul. Atunci fata pribegita si pustelnicita in suferintele si disperarea ei blesteama pe Iorgovan.
Aceasta este traditiunea romana despre mizera si nefericita Echidna, cum o numeste Hesiod, si care in alte fragmente ale poeziei noastre populare ne mai apare si sub numele de {erpoaica, acelasi cuvint cu grecescu Echidna.
Din punct de vedere istoric, aceasta figura impietrita a lui Hercule nu putea sa fie decit o statuie primitiva, sapata in stinca vie, ce in epoca preistorica a fost dedicata acestui mare erou si al carui cult era o data atit de puternic in partile Cernei si unde astazi mai exista atitea legende despre dinsul.
In tinuturile pelasge, Hercule, ca erou national, avea simulacre inca din timpurile cele mai departate.
Dupa cum ne spune Pliniu, cea mai veche statuie in Italia a fost a lui Hercule din Forum Boarium, consacrata de Evandru. Iar Pausania scrie ca in satul numit Hyett din Beotia, locuit de pelasgi, exista o statua primitiva a lui Hercule si care de fapt nu era altceva decit un bolovan inform dupa obiceiurile batrinesti.
Legenda romana despre statuia cea colosala a lui Hercule din Valea Cernei este totodata si legenda apoteozei acestui erou.
Despre ultimele evenimente din viata lui Hercule, nici Homer, nici Hesiod nu amintesc nimic. Insa, dupa naratiunile post-homerice culese de Apollodor, adevarata cauza a mortii lui Hercule a fost trecerea peste un riu periculos de munte. In fond, este aceeasi traditiune, pe care ne-o infatiseaza si legendele romane.
Hercule, scrie Apollodor, sosi cu frumoasa Deianira, fiica lui Oeneu, la riul Even, o apa salbatica. Hercule trecu de-a dreptul prin riu fara frica, iar pe Deianira o incredinta centaurului Nessus, care, pentru sentimentele sale de dreptate, obtinuse de la zei privilegiul sa treaca pe calatori peste aceasta apa fugatoare, fireste pe linga o remuneratiune oarecare. In timpul acestei treceri, Nessus, admirind frumusetile Deianirei, incerca sa o sileasca, insa cind ajunse pe celalalt mal, Hercule trase cu arcul asupra-i si-i strapunse pieptul cu sageata. In ultimele sale momente, Nessus, ca sa-si razbune asupra lui Hercule, invata pe Deianira sa pregateasca cu singele inveninat din rana sa o alifie de dragoste pentru Hercule. Dupa un timp oarecare, Hercule avind sa faca un sacrificiu lui Joe pe promontoriul Cenaeon din Eubea, Deianira, ca sa-i cistige si mai mult iubirea, ii trimise pentru acesta ceremonie o camasa solemna unsa cu alifia ce o invatase Nessus. Se intimpla, insa, ca in timpul sacrificiului, Hercule apropiindu-se de foc, camasa se incalzi si veninul de hidra, cu care a fost infectat singele lui Nessus, patrunse in corpul eroului. Hercule, vazind acum ca nu mai poate scapa cu viata, isi construi singur, in mijlocul durerilor sale, un rug pe muntele Oeta, se aseza pe acest pat de lemn si incepu sa roage pe trecatori sa se indure de dinsul si sa-i puna foc. Insa nimeni nu cuteza. Un singur pastoriu cu numele Poias, care-si cauta turmele sale ratacite, cuprins de mila pentru suferintele eroului, ii facu acest ultim serviciu, iar Hercule drept multumire ii darui arcul sau.
In fine, mai aflam la Herodot inca o alta traditiune, dupa care riul Dyras, din Thessalia, la vestea ca Hercule arde viu, iesi din albia sa si alerga repede catre locul de suferinta al eroului, ca sa-i salveze viata cu apele sale, sa-i stinga rogul.
Amindoua aceste legende antice aduc, asadar, sfirsitul vietii lui Hercule in legatura cu un riu oarecare repede curgator.
Examinind fondul acestor naratiuni cu privire la ultimele momente ale eroului, traditiunea romana ne apare ca fintina originala a mitului grecesc, anume ca riul Cerna este acela care a cauzat moartea marelui erou pelasg.
Nimfa Deianira, cu care doreste Hercule sa treaca pste riul salbatic, nu este altcineva decit Dierna, numele cel vechi al Cernei; iar numirea de Even pe care autorii grecesti o dau riului, peste care trece eroul, este numele poporal al lui Hercule din nordul Istrului, Ivan sau Iovan.
Viata sa ca pastor, agricultor si luptator cu arcul sau sageata, cu buzduganul, maciuca, sabia sau palosul, cu sulita, cu soimii si ciinii; calatoriile sale prin lume, mai mult pe uscat decit pe mare; un erou care cutreiera muntii dupa lei, porci salbatici, cerbi, fete, balauri; epitetele sale de rimlean, roman, mocan si craiovean, ce i se dau in legendele romane; traditiunile care il pun ca protoparintele agathyrsilor, gelonilor, scythilor si latinilor; fortele sale corporale, tipul sau fizic, cultul sau particular in tinutul Cernei, toate acestea ne prezinta pe un erou pelasg din nordul Istrului de jos.
Herodot, in calatoriile sale prin Egipt si Fenicia, cercase cu deosebire a se informa despre originea traditiunilor si a cultului lui Hercule. Insa, dupa cum ne spune dinsul, nu a putut sa afle nici de la egipteni, nici de la fenicieni, care a fost adevarata patrie a lui Hercule, decit numai atit ca cultul acestui erou era foarte vechi.
Poetul Homer in Odyssea sa consacra memoriei lui Hercule citeva cuvinte, care sint de o valoare nepretuita pentru insemnatatea ce o avuse intr-o vechime foarte departata monumentul cel legendar din valea Cernei.
Astfel, dinsul aminteste de un curios simulacru a lui Hercule, de o figura reala, insa fara viata a eroului, pe care o numeste idolul puterii lui Hercule.
Aceasta forma fara de suflet a lui Hercule, si care nu era o statua cioplita de mina omeneasca, se afla, dupa Homer, in partile extreme ale riului Oceanos potamos (sau Istrul), acolo unde la Plato ne apare patria hiperboreilor celor pii si unde, dupa care ne spune Hesiod, Joe aruncase in o pestera adinca pe balaurul cel gigantic al lumii vechi.
Este, asadar, fara indoiala, ca idolul puterii lui Hercule, de care ne vorbeste Homer, aceasta statuie primitiva de linga Oceanos potamos era unul si acelasi simulacru traditional cu figura cea impietrita a eroului de pe valea Cernei, de care amintesc cintecele noastre eroice.”
Sfinxul de la Toplet, de pe valea Cernei, de langa Baile Herculane, cunoscut in traditia locala si drept Hercule.
dacialibera.com/
