O echipă internaţională de cercetători a descoperit de curând, cu ocazia unor săpături arheologice din apropierea oraşului pre-columbian Tikal, unul dintre cele mai mari baraje construite în antichitate.

Construcţia, realizată din piatră, moloz şi pământ, are o lungime de peste 80 metri, o înălţime de circa 11 metri, putea reţine 5 milioane de litri de apă şi avea totodată rolul de drum de trecere între cele două părţi ale oraşului Tikal.

Nou-descoperitul baraj, numit Barajul Palat, din zona centrală a oraşului Tikal, este al doilea ca mărime din America Centrală, după Barajul Purron, din Valea Tehuacan, din Mexic, construit în perioada 250-400 e.n.

Descoperirea, consemnată într-un studiu publicat în PNAS, relevă modul în care erau utilizate şi conservate resursele naturale în cadrul civilizaţiei Maya.

Într-un mediu în care precipitaţiile sunt doar sezoniere, maiaşii au reuşit să realizeze un sistem uimitor de aprovizionare cu apă. În oraşul Tikal, apa era colectată, filtrată prin saci de nisip şi distribuită prin canale până la rezervoare.
stiintasitehnica.com

Religia Siriei antice a fost mult influentata de religia asiro-babiloneana. In fruntea divinitatilor siriene se afla zeul El, nume care nu ii era propriu, ci era comun divinitatilor semite, cu sensul de “zeu”, dar nu in inteles monoteist ca la evrei. Zeul El din Siria antica, desi pus in fruntea zeilor, era o figura destul de stearsa. Avea ca sotie pe Aserat-Yam (“protectoarea marii”) si 70 de copii.
Figura principala a panteonului Siriei antice era Baal, al carui nume, la origine, era tot un nume comun si putea fi aplicat mai multor zei, dar Baal prin excelenta era zeul furtunii, al fulgerului si al ploii, caruia arameii ii ziceau Hadad. Era, de fapt, zeul asirian Adad, caruia babilonenii ii ziceau uneori Ramman si pe care il intalnim la canaaniti sub numirile Rimon sau Hadad-Rimon, mentionate si in Sfanta Scriptura (IV Regi, V, 18; Zah. XII, 11). Zeul era reprezentat calare pe un taur si tinand intr-o mana fulgerul si in alta un topor. Arameii nomazi au raspandit atat de mult cultul acestui zeu incat au facut din el cea mai mare primejdie pentru cultul monoteist evreu. Dovada ca regatul lui Israel, dupa despartirea sa de regatul lui Iuda, s-a indreptat spre cultul lui Hadad, adorand taurii pe care ii instalase Ieroboam I la Dan si Bethel. Profetii din Israel si din Iudeea au strigat impotriva acestui cult idolatru, care era atat de puternic incat chiar si in vechea Roma s-a descoperit un sanctuar inchinat zeului Hadad, numit aici “zeul Libanului” sau “zeul culmilor” si fiind considerat o divinitate solara.
In Fenicia, zeul principal local al orasului Tir, Baalul acestui important oras, se numea Melkart (“rege al cetatii”), fiind mai tarziu, in secolul al V-lea i. Hr., identificat cu Hermes al grecilor.
Divinitatea principala feminina a Siriei antice era Aserat, zeita a fecunditatii si a maternitatii, dar si a razboiului, la fel cu Istar a babilonenilor, avand ca animal preferat leul. Arameii o adorau sub numirea Atargatis si ca sotie a lui Hadad. Preotii cultului ei erau casatoriti si oficiau imbracati in haine de femei. In fiecare an statuile lui Hadad si Atargatis erau duse in procesiune la un lac, probabil pentru a fi spalate in chip ritual.
La fenicieni, zeita Aserat era adorata sub numele Astarte si avea un cult plin de senzualitate. Regii si reginele Sidonului erau preoti si preotese ale Astartei. Si astazi se vad in apropiere de Sidon grotele care ii erau consacrate. Grecii au numit-o Afrodita Urania, identificand-o cu luna .
In stransa legatura cu cultul zeitei Astarte era cultul zeului Adon. Adon era venerat in toata Fenicia, dar centrele principale ale cultului sau erau Byblos si Cipru. In epoca greco-romana, Adonis si Astarte erau principalele divinitati feniciene. Mitologia prezinta pe Adon ca un tanar frumos, indragostit de Astarte.
Fenicienii din Cartagina aveau aceleasi divinitati principale ca si locuitorii din metropola feniciana, dar numai cu nume schimbate. Astfel, adorau pe Baal-Amon, pe care grecii l-au identificat cu Cronos si romanii cu Saturn, deoarece i se sacrificau copii. Sotia acestui zeu, Astarte, a luat la Cartagina numele Tanit si a fost supranumita de romani Iuno Caelestis.
Ca zei de mai mica importanta intalnim in Siria antica la aramei pe Sin, zeul lunii, preluat de la asiro-babiloneni, iar la fenicieni pe Resef (“cel luminos”) si pe Etmun. Cel dintai dintre acestia doi era zeu al soarelui, dar si al furtunii, iar cel de-al doilea era specialist in arta de a vindeca bolile si a fost asimilat de greci cu Asklepios, zeul sanatatii. In textele descoperite la Ras Samra (Ugarit) apare ca zeu al mortii zeul Afof, vrajmas neobosit al lui Baal. De asemenea apare zeita Anat, sora divina a lui Baal. Pe langa zeii insisi, locuitorii Siriei antice venerau si muntii, apele, arborii si pietrele, care erau socotite locuinte ale zeilor.

Date istorice
Prezentarea istoriei si religiei Siriei antice este un lucru foarte dificil, din cauza amestecului de populatii care au trait in aceasta regiune. Desi semiti in marea lor majoritate, canaanitii, fenicienii, arameii, amoritii, moabitii, filistenii etc. n-au prezentat niciodata omogenitatea pe care o intalnim de pilda in Mesopotamia.
Siria antica – teritoriu cuprins intre desertul arabic si muntii Taurus, intre Marea Mediterana si Eufrat – a fost locuita de diferite populatii semite inca din mileniul al IV-lea sau cel putin de la inceputul mileniului al III-lea i. Hr. Aceste populatii au imigrat aici rand pe rand, supunand si asimiland populatiile bastinase, a caror vechime urca pana in paleolitic. Cele dintai populatii semite care au patruns in aceasta regiune la inceputul epocii bronzului (c. 3 100 i. Hr.) au fost canaanitii care, venind probabil dinspre Golful Persic, s-au asezat in tinutul dintre Iordan si Marea Mediterana. Din istoria biblica si din rezultatele intenselor cercetari arheologice facute in Palestina, aflam ca au existat aici importante orase canaanite (Lahis, Ghezer, Ierihon, Megiddo, Betsan) si, in general, o civilizatie destul de inaintata, mult influentata de civilizatiile egipteana si mesopotamiana si exercitand la randul ei o influenta puternica asupra evreilor.
In jurul anului 1200 i. Hr., regiunea de pe coasta rasariteana a Marii Mediterane a fost invadata de asa-numitele “popoare ale marii” care, venind de pe coasta sudica a Asiei Mici si din bazinul egeean, au devastat aceasta regiune, facand sa dispara puterea apasatoare egipteana si cea hitita. Dupa retragerea “popoarelor marii”, incepe sa se afirme puternic, pe fisia de tarm dintre Marea Mediterana si muntii Liban, infloritoarea civilizatie feniciana.
Fenicienii se numeau ei insisi canaaniti. Fenicienii au trait izolati in orase-state, intre care Ugarit, Byblos, Sidon, Tir, cu care evreii au avut relatii, fenicienii au intemeiat puternice colonii in Cipru, Sicilia, Sardinia, Spania si in nordul Africii. Orasele-state feniciene de pe coasta Marii Mediterane, dupa cateva secole de relativa independenta, au trecut pe rand sub stapanire asiriana, babiloneana, persana, fiind apoi cucerite de Alexandru cel Mare (333 i. Hr.) si de romani (64 i. Hr.). Cucerirea greco-macedoneana si incadrarea Feniciei in Siria elenistica au pus capat civilizatiei feniciene.
Fenicienii au ramas in istorie prin cateva realizari deosebit de importante, in afara de marea lor maiestrie in practicarea unor mestesuguri, de dezvoltarea fara precedent pana la ei a negotului si a navigatiei, ei si-au legat numele de inventarea scrierii alfabetice.
Arameii, o alta grupa de semiti infiltrati in spatiul Siriei antice, au ocupat regiunea din nordul desertului arabic, intre Canaan si Mesopotamia, regiune care avea sa se numeasca Aram sau Siria. Istoria arameilor nu incepe in secolul al XIV-lea i. Hr., cum se credea pana de curand. Descoperirile facute in anul 1933 la Mari, vechi oras-stat din Mesopotamia antica, indica anul 1700 i. Hr., iar numele insusi Aram apare inca din secolul al XXIII-lea i. Hr. intr-o inscriptie a regelui din Akkad, Naram-Sin. Apogeul puterii politice arameice a fost atins in secolele XI-X i. Hr., la inceputul secolului al XI-lea arameii ajung sa puna stapanire pe statul babilonean. In secolul al VIII-lea i. Hr. cad sub stapanirea asirienilor.
Arameii n-au avut nici ei un stat unitar, ci au fost impartiti in state mici, adesea in conflict unele cu altele. Cu toate acestea, dintre toate popoarele semite, afara de asiro-babiloneni, arameii au exercitat cea mai mare influenta asupra Asiei Occidentale. Limba aramaica a avut o raspandire atat de mare incat in mileniul I i. Hr. devenise un fel de limba diplomatica a Asiei Occidentale, patrunzand in nordul Arabiei si in Palestina. Aceasta limba a vorbit-o Mantuitorul si tot aceasta limba, fireste transformata, o vorbesc sirienii de astazi. Cele mai insemnate centre ale arameilor au fost: Damascul in Siria, Nerab, Hamat si Palmira intre Damasc si Eufrat, si Petra in apropiere de Marea Rosie.

Temple, preoti, rituri si sarbatori

CULTUL
a) Locurile de cult. Locurile de cult, numite beth (“casa”, la aramei si haram),erau la inceput pe inaltimi, asa-numitele “locuri inalte” (bamah), unde cateva pietre, inconjurate de un cerc cladit tot din pietre sau din pamant, aratau unde trebuie adorat zeul. Obiceiul acesta s-a pastrat intact si atunci cand regii canaaniti si cei fenicieni au imprumutat din Egipt sau din Mesopotamia obiceiul de a cladi temple luxoase pentru zei.Templele s-au construit numai in orasele mari, astfel incat poporul a continuat sa se roage in munti. In templu, divinitatea masculina era reprezentata printr-o piatra inalta, un fel de coloana numita assebah, iar divinitatea feminina era reprezentata printr-un trunchi de arbore numit aserah. In incinta sacra sau alaturi de ea se afla si un mormant, fie pentru victimele omenesti ale sacrificiilor, fie poate pentru persoane decedate in chip firesc. La fenicieni, divinitatile erau adesea reprezentate prin mici statui.
b) Savarsitorii cultului La canaaniti si fenicieni, savarsitorul cultului se numea kohen, iar la aramei komer. Mai-marele preotilor purta numele rab. Functiile sacerdotale le detineau anumite familii, ca si la evrei.
Existau si preotese. Printre preoti se numarau si ghicitorii, impartiti pe categorii dupa felul de ghicitorie pe care il practicau. Din personalul templelor, in special cele ale Astartei la fenicieni, faceau parte si hierodulii si mai ales hierodulele, care practicau prostitutia sacra, impotriva careia s-au ridicat cu indignare autorii Vechiului Testament si Sfintii Parinti.
c) Sacrificiile. Ca la toti semitii, sacrificiile constau la canaaniti, fenicieni si aramei din mancare, bautura si tamaie. Se jertfeau cereale, legume sau animale, despre care credinciosii credeau ca sunt intr-adevar consumate de zei. Se gasesc si indicii asupra unor sacrificii omenesti, despre care nu se poate cunoaste cu siguranta daca erau sacrificii obisnuite sau extraordinare. Sunt indicii sigure de sacrificii omenesti cu prilejul punerii temeliei la constructii importante. Sacrificiile omenesti erau mostenite de la locuitorii presemiti ai Canaanului care, la vreme de mare primejdie, sacrificau pe intaii lor nascuti.
d) Sarbatorile. Acestea erau mai mult agrare, in legatura cu semanatul, strangerea recoltelor, culesul viilor, tunsul oilor etc. Sarbatoarea Anului Nou era celebrata cu un fast deosebit, ca si la asiro-babiloneni. Sarbatorile religioase ale fenicienilor aveau in general caracterul unor pelerinaje, deoarece templele cetatilor erau adesea asezate pe colinele vecine. Principalele sarbatori erau acelea in onoarea lui Adon, asa-numitele Adonii, care aveau loc vara, in epoca secerisului, si durau mai multe zile. In general, aceste sarbatori aveau un caracter funebru.
f) Cultul mortilor Se pare ca in epoca neolitica dinaintea perioadei canaanite s-a practicat in Siria antica incinerarea cadavrelor. Dupa aceea s-a practicat inhumarea si chiar inmormanta-
rea, deoarece se credea ca sufletele mortilor (rephaim, “cei slabi”, “umbrele”) raman in contact continuu cu trupurile pe care le-au parasit si deci orice atingere, orice necinstire adusa cadavrului are rasfrangere asupra trupului respectiv. Cadavrul insusi era considerat ca fiind ceva sacru si deci cel ce profana un sarcofag pacatuia grav fata de zei, fiind urmarit de blestemele si razbunarea acestora. Inscriptiile funerare aratau ca in mormant nu sunt obiecte pretioase si rugau pe trecatori sa nu profaneze mormintele.

Sufletul si trupul

Conceptia despre om in religia canaanita
Nici unul din textile ugaritice nu trateaza problema crearii omului, iar datele pe care le avem despre natura finite umane se rezuma in mare masura la Mitul Aghat. Acest epic il prezinta pe om ca fiind muritor; nemurirea este un privilegiu rezervat zeilor. Omul este slujitorul zeilor care il rasplatesc sau il pedepsesc dupa cum i-a fost conduita. Viata este un dar din partea zeilor.
Referirile existente la suflet, nsph, si ruh, spirit, nu sunt suficient de edificatoare pentru a ne putea forma o imagine mai completa despre natura spirituala a omului. Folosirea acestor termini este mai mult sau mai putin asemanatoare cu cea din Vechiul Testament. In ugarita gasim totusi un cuvant aparte pentru suflet: brlt, care inseamna dorinta sau suflet. Tot in textile ugarite intalnim referiri la slujbe de inmormantare asemanatoare in practica cu cele ale vechilor israeliti. Mormantul este denumit intr-o inscriptie “casa eternitatii”.
sursa www.paranormal.ro
http://bloguri.piatza.net/siria-antica/

Zeii

Principala divinitate a iranienilor inainte de Zoroastru era Ahura Mazda (“stapanul intelept”), corespunzand zeului indian Varuna. Ahura Mazda era zeul cerului din timpul zilei, creator, protector al regilor.
Mithra, zeu al cerului nocturn, care apoi devine si el zeu al cerului din timpul zilei si este pus in legatura cu soarele. Zeu al ordinei sociale, dar si al luptei si al victoriei in razboaie.
Alte divinitati ale vechilor iranieni din aceasta perioada erau: Sroata (“disciplina”); Vayu (“vantul”), divinitate a atmosferei, dar si a vietii si a mortii; Vata, alta divinitate a vantului; Anahita, zeita a fecunditatii, reprezentata ca o femeie foarte frumoasa si puternica; Zervan (“timpul”), zeu al destinului.
Doctrina zoroastriana este cuprinsa in Avesta. Ceea ce este fundamental aici este dualismul, conflictul intre bine si rau.
Ahura-Mazda, care stapaneste imparatia binelui, este conceput in chip aproape monoteist si prezentat ca imparat ceresc asezat pe un disc solar inaripat. El este creatorul cerului si al pamantului si autorul ordinii din lume. El a creat in lume numai ce este bun, curat, drept.
Monoteismul avestic, daca il putem numi astfel, este deficient. Ceilalti zei ai religiei traditionale iraniene nu lipsesc, ci numai se subordoneaza zeului principal sau apar ca idei personificate sau atribute ale divinitatii. Asa sunt cei sase amesa, un fel de vasali in jurul regelui Ahura-Mazda, dintre care cel mai important este Sroasa, capetenia care lupta impotriva demonilor, zeul-preot care a randuit sacrificiile, care calauzeste mortii in viata viitoare si asista la judecarea lor.
Pe o treapta inferioara fata de amesa spentas stau yazatas (“vrednici de veneratie”). Alta categorie de idei personificate, intre care se remarca Mithra., devenit judecatorul mortilor, si Anahita, zeita apelor si a fecunditatii.
Tot din imparatia binelui fac parte fravasis, un fel de ingeri pazitori. Fiecare om si chiar fiecare zeu are o astfel de zeitate personala care il fereste de demoni si il ajuta.
Imparatia raului este si ea ierarhizata in chip riguros, avand in fruntea sa pe Angra-Mainyu (“spiritul rau”), principiul raului, al nesupunerii, care vrea sa distruga creatura cea buna a lui Ahura-Mazda. Lupta dintre Ahura-Mazda si Angra-Mainyu, dintre imparatia binelui si imparatia raului, a pornit de mult, inca de la inceputul lumii. Lupta aceasta dintre principiul binelui si principiul raului s-a continuat peste veacuri. Cu aparitia lui Zoroastru insa a inceput o era noua in lume. Armatele lui Angra-Mainyu au inceput sa-si piarda din putere. Datorita invataturii profetului, binele triumfa din ce in ce mai mult asupra raului. Oamenii trebuie sa ajute si ei pe Ahura-Mazda in lupta sa cu Angra-Mainyu. Acesta este rostul purificarilor, al sacrificiilor, al moralei si al legislatiei.

Viata de apoi in Iranul antic

Viata de apoi
Avesta cuprinde o intreaga eshatologie. Potrivit acesteia, dupa moarte sufletul mortului ramane trei zile langa cadavru. Dupa aceea isi ia drumul, ajungand la un pod imens intins peste o prapastie. Inainte de a porni pe acest pod, sufletul este judecat si cantarit pe o balanta. Daca balanta nu se inclina nici intr-o parte nici in cealalta, daca adica faptele bune si cele rele sunt la fel de multe, sufletul este trimis in hamestagan (“locuinta greutatilor egale”), unde nu va suferi decat de frig si de caldura. Daca balanta se inclina intr-o parte sau in alta, sufletul merge spre un loc plin de fericire sau spre unul de chinuri. Dar, inainte de aceasta, trebuie sa treaca podul chinvat (“care discerne”). Acest pod se largeste din ce in ce mai mult pentru cei buni, iar pentru cei rai se stramteaza.
Dupa teologia zoroastriana chinurile iadului nu vor dura vesnic, ci va veni invierea tuturor mortilor. Atunci va apare Saosyant, care va prezida la invierea generala a mortilor si la judecata generala. Un imens val de plumb topit va trece apoi peste toata natura. Drepti vor simti aceasta ca o baie de lapte, in vreme ce pentru cei rai va fi intr-adevar, o baie de plumb topit, care ii va purifica, facindu-i si pe ei vrednici de fericirea celor drepti.

Riturile de inmormantare
Cu putin timp inaintea mortii, erau adusi doi preoti ca sa-i citeasca rugaciuni. Daca muribundul putea sa recite dupa ei rugaciunile, era sigur ca nu va merge in iad. I se dadeau apoi cateva picaturi de haoma. Dupa ce muribundul isi dadea sufletul, cadavrul era spalat cu gomez (urina de vaca) si imbracat intr-o haina alba de bumbac. Se facea sarutarea mortului de catre rudele sale, dupa care nimeni nu mai avea voie sa se atinga de cadavru. Se aducea un caine, care trebuia sa miroase fata mortului pentru a alunga duhul cel rau, Nasu, demonul mortilor. Ritul acesta, numit “al privirii ciinelui”, trebuia repetat de mai multe ori. Dupa ce cadavrul era tinut in camera mortuara a familiei sau a satului timp de trei zile, era dus in procesiune la faimosul “turn al tacerii” (dakhma), construit in cercuri concentrice, unde vulturii mancau carnea de pe oase. Oasele erau aruncate apo in putul central al cladirii. Dupa aceea, familia trebuia sa faca o baie si sa nu manance carne timp de trei zile. Momentul cel mai solemn avea loc in dimineata zilei a patra, cand se considera ca sufletul mortului a ajuns in lumea cealalta si se prezinta la judecata. Se implineau servicii religioase speciale si se aduceau ofrande pentru ingerii care judecau sufletul si pentru ingerul care insotea sufletul in lumea cealalta. Nu era ingaduit sa se planga pentru morti.

Temple, preoti, rituri si sarbatori

CULTUL
La inceput religia vechilor iranieni nu avea temple, nici statui dedicate zeilor. Mai tarziu apar unele reprezentari antropomorfe ale zeilor.
Functiile sacerdotale erau implinite de seful tribului sau de rege. Intr-un anumit loc inchis era intretinut un foc permanent. De cinci ori pe zi, un preot punea pe acest foc lemn frumos mirositor de santal. Ceremonia era insotita de anumite rugaciuni. Riturile focului par sa fi avut un rol foarte important, fiind socotite ca purificatoare. Un rol important avea in cult si bautura sacra haoma, pe care o vom intalni si la vechii indieni sub denumirea soma. Acestei bauturi i se atribuia insusirea de a da sanatate, putere, viata si de a inlatura moartea.

Locurile de cult.
In Avesta nu este mentionata existenta templelor. Totusi, pe timpul Ahemenizilor existau temple ale focului si statui ale lui Ahura-Mazda. Existau temple mari pentru Focul-rege si numeroase temple mici pentru simplul foc sfant. In temple era o urna in care ardea focul, intretinut de preoti. Preotii care oficiau la altarele focului isi puneau manusi si un val pe fata, ca sa nu spurce prin suflarea lor elementul sacru, focul.
Preotii
Preotii zoroastrieni formau o casta ai carei membri, in timpurile mai vechi, nu se casatoreau decat cu fete apartinand aceleiasi caste. Mai tarziu au inceput sa ia in casatorie tinere din alte clase sociale. Preotul zoroastrian se numea in vremurile mai vechi magu, iar mai tarziu mobed. Preotia se transmitea din tata in fiu printr-o dubla initiere. Prima initiere, in treapta de herbad, se facea inainte de varsta de 15 ani si dadea dreptul la implinirea anumitor servicii religioase. A doua initiere se facea mai tarziu, in treapta de mobed si dadea dreptul la oficierea celor mai importante servicii religioase. Ceremoniile de initiere clericala erau foarte complicate. Preotii formau, pe timpul Ahemenizilor, un grup social foarte respectat, beneficiind de anumite privilegii si implinind unele functii politice.
Riturile
In general, cultul consta din citiri cu glas tare din Avesta si din tot felul de rugaciuni. Sacrificiile sangeroase, practicate in vremurile mai vechi, au fost interzise de Zoroastru, dar s-au practicat in stil mare in timpul Ahemenizilor. La o anumita sarbatoare, se sacrifica in fiecare casa un berbec sau o capra, iar in lipsa acestora un pui de gaina. Sacrificiul haoma, interzis si acesta de Zoroastru din cauza dezordinilor produse de consumul acestei bauturi ametitoare, a fost reluat sub o forma noua, aceea de parahom, nelasand sa mai fermenteze sucul plantei respective si amestecandu-l cu lapte si apa. Prepararea si consumarea bauturii parahom se facea cu un ritual deosebit. Nasterea unui copil si casatoria erau de asemenea prilejuri de ceremonii. Cand copiii ajungeau la pubertate, se savarsea un rit de initiere, care dura noua zile si in cadrul caruia se acorda tinerilor centura kusti, pe care trebuiau sa o poarte toata viata.


Date istorice

Iranienii sunt de origine ariana. Arienii din Iran erau impartiti in mari triburi, printre care mezii, persii, partii si sacii. Cei mai importanti dintre ei erau mezii, asezati in nord-vest, si persii, stabiliti in sud-vest. Prin secolul al VII-lea i. Hr., mezii au ajuns sa formeze un stat, care se intindea intre Mesopotamia si India. In secolul urmator, pe la anul 550, mezii au fost invinsi de persi, care aveau in fruntea lor pe Cirus al II-lea cel Mare (559-530 i. Hr.).
Astfel a luat nastere statul persan, care a ajuns apoi la o mare dezvoltare. Cirus distruge in anul 539 regatul neobabilonean si creeaza un nou imperiu. Cu el ia nastere dinastia Ahemenizilor. Urmasul sau, Cambise (530-522), cucereste Egiptul. Apoi Darius I (522-486) duce la apogeu puterea persana. Xerxe (486-465) este infrant de greci la Salamina. Cu el incepe decadenta persana, care se accentueaza sub Artaxerxe I Longimanul (465-425). Alexandru cel Mare (336-323) infrange definitiv pe persi in anul 331 si astfel imperiul persan este desfiintat.
Persii s-au ridicat din nou sub domnia Arsacizilor (250 i. Hr.-224 d. Hr.), care au avut mult de luptat cu romanii, si mai ales sub domnia Sasanizilor (226-651). In anul 661 Persia devine o provincie a Califatului Omeiad, fiind cu vremea aproape complet islamizata.
sursa www.paranormal.ro
http://bloguri.piatza.net/iranul-antic/



Sursa: Misterele Lumii

ZEII

Ca si in Egipt, zeitatile sumero-akkadiene erau zeitati ale diferitelor orase. Mai tarziu, regele Hammurabi, care a fost si un mare organizator religios, dupa ce a facut unificarea politica, intemeind primul stat independent in Mesopotamia, a izbutit sa unifice si variatele culte locale, dand nastere la o religie unica, religia babiloneana, mostenita si continuata de asirieni si de aceea putand fi numita religia asiro-babiloneana.
Panteonul asiro-babilonean cuprindea un foarte mare numar de zei, legati intre ei uneori genealogic, alteori prin functii. In acest mare numar de zei insa, teologia asiro- babiloneana a introdus o sistematizare, o adevarata clasificare. Astfel, erau zei principali, grupati in triade sau tetrade, zei secundari si zei mai mici, grupati in jurul divinitatilor principale.
Intre zeii principali, primul loc il ocupa marea triada cosmica, formata din Anu, Enlil si Ea.
Anu era personificarea cerului. El locuia in cel mai inalt punct al cerului. I se dadea titlul de “rege al zeilor” sau “tata al zeilor”. Avea ca sotie pe zeita Antu, care reprezenta pamantul, si o multime de fii si fiice, legitimi si nelegitimi, precum si o numeroasa curte de ministri, curieri si servitori. Nu s-au gasit statui ale acestui zeu, ci numai simbolul sau format dintr-un tron cu o coroana deasupra.
Enlil sau, dupa numirea semita, Bel, era zeul pamantului si al oamenilor. Cultul sau era mult mai popular decat al lui Anu. Se credea ca locuieste pe muntii inalti care fac legatura intre pamant si cer. Templul sau principal era la Nippur si se numea “casa muntelui”. Ca zeu al pamantului si al atmosferei, Bel era si zeul vantului si al furtunii, iar ca stapan al oamenilor era cel ce hotara soarta lor si ceasul mortii. Era in acelasi timp zeu binefacator si distrugator, cum erau si alti zei semiti. Emblema sa, tronul cu coroana, era identica aceleia a lui Anu.
Ea (“binefacatorul”) era zeul apelor, al carui oras sfant, Eridu, era aproape de Golful Persic. Ca zeu al apelor, Ea avea o mare importanta in magie, caci apele, venind din adancurile misterioase ale pamantului, cunosc secretele profunzimilor. De aceea cuvantul apa, apsu, inseamna si “casa stiintei”. In consecinta, Ea, stapanul lui apsu, era zeul intelepciunii, protectorul stiintelor si al artelor. El era zeul civilizator prin excelenta, care a modelat cu propriile sale maini pe om si l-a invatat scrisul, stiintele si artele, mai ales arta constructiilor. Tot in calitatea sa de zeu al apelor, Ea era socotit si ca zeu purificator.
Urma triada astrala: Sin, Samas, Istar.
Sin era zeul masculin al lunii. El avea intaietate fata de Samas, zeul soarelui, deoarece la semiti ziua se socotea incepand de la apusul soarelui. Ca zeu al lunii, Sin era si zeul lunilor, stabilind impartirea timpului in zile, luni si ani. Potrivit naturii sale, el era si stapanul diademei, dand sau luand coroana regilor.
Samas, zeul soarelui, era fiul lui Sin, deoarece, dupa conceptia orientala, lumina se naste din intuneric si ziua din noapte. Ca zeu al luminii si al zilei, Samas era zeul dreptatii si judecatorul suprem al oamenilor, intocmai ca Osiris la egipteni. El era de asemenea inspiratorul legilor pe care le dadeau principii si, in general, prietenul zeilor si al oamenilor, protectorul celor slabi, zeul sanatatii si al fericirii. Tot in virtutea naturii sale de zeu al luminii, Samas era si marele zeu al ghicitorilor babilonieni.
Istar, numita in Biblie Astarte, era desigur cea mai populara zeita a panteonului babilonean. Spre deosebire de celelalte zeite babilonene, care erau adorate ca sotii alezeilor, Istar a avut la inceput un cult independent, neavand sot. Era o zeitate foarte complexa, cu numeroase atributii, dintre care cele mai importante erau aceea de zeita a fecunditatii in general si aceea de zeita a razboiului. In prima sa calitate avea un cult foarte desfranat, in special la templul sau din Uruk. In a doua calitate era iubita de razboinicii asirieni, care i-au construit temple la Ninive si in alte orase.
O a treia triada era formata din zei ai naturii: un zeu al focului, altul al fertilitatii si o zeita a vindecarii bolilor.
Pe langa zeii cuprinsi in aceste triade, asiro-babilonenii aveau si alti zei principali locali, zei populari care s-au bucurat de o cinste deosebita. Intre acestia primul loc il ocupa Marduk, care la origine era un zeu solar local al Babilonului. Odata cu ridicarea Babilonului la rangul de capitala si centru religios al primului imperiu caldeean, Marduk a devenit stapanul zeilor, intocmai ca Amon al egiptenilor. Preotii au compus in cinstea sa celebrul Poem al creatiei. Ca rege al zeilor, Marduk era si stapanul regilor, servindu-le acestora ca model in conducerea statului, in razboaie etc.
La asirieni zeul principal era Assur, al carui nume inseamna si “binevoitor”. Tot printre zeii principali locali se numara si Ninib, zeul capitalei sumeriene. Un loc deosebit ocupau in panteonul asiro-babilonean zeul Tammuz si alti zei cu caracter naturistic. Mult venerat de babiloneni, Tammuz era zeu al vegetatiei. Mai amintim dintre numeroasele zeitati asiro-babilonene Tigrul si Eufratul, fluviile divinizate pentru imensa binefacere pe care o revarsau asupra tariii Ninghisida, protectorul medicinei, al carui simbol, sarpele incolacit pe un toiag, s-a pastrat ca simbol al medicinei pana in zilele noastre.
In afara de zeii propriu-zisi, in panteonul asiro-babilonean intrau si o multime de spirite ale cerului si ale pamantului, considerate ca zei minori. Erau ajutoarele zeilor, solii lor catre oameni. Spiritele ar fi fost, dupa cele mai multe documente, in numar de 900.

Viata de apoi in Babilonul antic

Viata de dupa moarte
O soarta speciala, mizerabila, au sufletele celor care au ramas neingropati sau n-au rude care sa ingrijeasca de cele randuite pentru morti. Sufletele celor dintai ratacesc necontenit prin lumea umbrelor si vin printre cei vii, provocandu-le tot felul de neajunsuri si suferinte. Sufletele celor fara rude sunt nevoite sa-si astampere foamea cu ce gasesc prin gunoaie.
Teologia si mitologia asiro-babilonene vin insa cu o serie de precizari, completand aceste credinte populare cu privire la viata viitoare. Astfel, imparatia mortilor, Arali, este o cetate puternica, inconjurata cu sapte ziduri si avand porti mari, pazite strasnic. In aceasta imparatie nu intra nimeni fara invoirea stapanei cetatii, Ereskigal. Cei care sunt primiti trebuie sa-si lase imbracamintea si podoabele la portile cetatii. Totusi, in aceasta sumbra imparatie curge “izvorul vietii”, pe care il cauta zeita Istar pentru Tammuz.
Zeita insasi, ca sa poata iesi din infern, a fost stropita cu apa din “izvorul vietii”. De asemenea, undeva, intr-un loc ascuns al imparatiei mortilor, se afla “pomul vietii” sau al reintineririi”. Ideea de nemurire staruie deci in mitologia si religia babilonenilor. Cu toate acestea, in literatura asiro-babiloneana nu se aminteste nimic in legatura cu vreo reinviere finala, iar de faimoasa “insula a fericitilor” n-au avut parte decat Ut-Napistim si sotia sa.

Temple, preoti, rituri si sarbatori

Cultul
a) Locurile de cult. Templele babilonene, construite din caramida de argila uscata la soare, aveau forma unor piramide patrate la baza si cu mai multe etaje. Interesante sunt mai ales ziguratele, turnuri foarte inalte, atingand la Khorsabad si la Babilon 91 m si fiind alaturate principalelor temple. Uneori ziguratul era comun mai multor temple din jurul lui, alteori doua zigurate se inaltau de o parte si de alta a unui templu consacrat mai multor divinitati. Destinatia acestor extraordinare constructii a ramas nelamurita. S-au facut numeroase supozitii, intre care si aceea ca, cel putin la Babilon, ziguratul a servit preotilor ca observator astronomic.
Templele asiriene aveau forma de turnuri si erau mai putin monumentale decat cele babilonene. Cel mai adesea ele constituiau o anexa a resedintei regale.
Edificiile anexe ale templelor serveau ca institutii publice, scoli teologice etc.
b) Preotii Este foarte probabil ca in vremea comunei primitive seful familiei sa fi
implinit actele de cult. Dupa formarea statelor gasim la asiro-babiloneni o casta sacerdotala puternica. De altfel puterea politica si cea religioasa erau din timpurile cele mai vechi reunite intr-o singura persoana. Si mai tarziu regele a continuat sa implineasca functia de mare preot, aducand sacrificii in numele supusilor sai.
Clasa sacerdotala era formata dintr-o multime de categorii de persoane sacre, pregatite pentru diferite functii ale oficierii cultului. Astfel, unii preoti aduceau sacrificiile, altii rosteau rugaciunile oamenilor catre zei, altii transmiteau si interpretau vointa zeilor. Exorcistii practicau riturile si recitau descantecele pentru insanatosirea bolnavilor. Ghicitorii, interpretii viselor si cercetatorii maruntaielor animalelor sacrificate preziceau viitorul prin diferite mijloace specifice fiecarei categorii preotesti.
Ca si la alte popoare din antichitate, preotii erau si la asiro-babiloneni invatatii, literatii si artistii vremii. Ei cunosteau arta complicata a scrisului si compuneau operele literare si melodiilor imnelor sacre. Tot ei cunosteau si practicau astronomia si medicina.
Existau si preotese, “surorile zeului”, care erau un fel de vestale, si “femeile sfinte”, care de fapt implineau riturile prostitutiei sacre, indeosebi la templul de la Uruk al zeitei Istar.
c) Sacrificiile. Sacrificiul constituia si la asiro-babiloneni partea principala a cultului. El era considerat ca masa zilnica a zeilor, carora li se aduceau sacrificii in fiecare templu de doua ori pe zi, dimineata si seara. Mai erau apoi sacrificiile extraordinare: la inceputul si la sfarsitul unui razboi, cand se pleca la vanatoare, la sfintirea templelor, pentru purificari individuale etc. Se aduceau ofrande din aur, argint, alimente dulci, bauturi, parfumuri etc. La masa zeilor se aduceau 12 sau 36 de paini nedospite. Sacrificiile constau din animale de tot felul, dar mai ales oi. Era necesar ca animalele sacrificate sa fie de parte barbateasca, fara defecte si curate. Sacrificiile omenesti nu se intalnesc in cultul divin, dar se intalnesc in ceremoniile funerare.
d) Imnele si rugaciunile. Babilonenii si asirienii erau popoare foarte pioase, in adevaratul inteles al cuvantului. Lucrul acesta reiese, intre altele, din marele numar de imne religioase si rugaciuni care au ajuns pana la noi. Imnele erau rugaciuni rimate, impartite in strofe si rostite intr-un fel de recitativ, pe un ton foarte ridicat. Aceste imne, care ni s-au transmis din epoci foarte vechi, au o mare valoare artistica. In ele se exprima un profund sentiment al pacatului si al nevoii de curatire de pacate. Sunt asa-numitii “psalmi de pocainta”, care abunda in literatura religioasa asiro-babiloneana, pentru ca toate nenorocirile din aceasta viata si mai ales bolile erau considerate ca urmari ale pacatelor si deci trebuia sa se ceara iertare zeilor.
In afara de imnele liturgice, care au o anumita structura, asiro-babilonenii foloseau foarte mult rugaciunea in viata lor religioasa publita si particulara, cum reiese mai ales din scrisorile catre rude, prieteni etc, in care formula “ma rog in toate zilele” revine foarte des.
e) Sarbatorile. La asiro-babiloneni existau sarbatori ordinare, lunare sau anuale, si sarbatori extraordinare. Dintre sarbatorile ordinare, cea mai importanta era aceea a Anului Nou. In timpul lui Hammurabi, aceasta sarbatoare a luat o mare dezvoltare, care dura 12 zile. Se sarbatorea primavara, in luna Nisan. Cu prilejul sarbatorii Anului Nou, zeii fixau destinele oamenilor si le insemnau pe niste tablite. De asemenea, la marile sarbatori, zeii isi faceau vizite, intocmai ca zeii din Egipt. Aceste vizite ale zeilor prile-juiau procesiuni marete. Cele mai fastuoase procesiuni aveau loc insa atunci cand un zeu care fusese capturat era eliberat si readus la locuinta sa. In mijlocul verii se desfasurau sarbatorile lui Tammuz, zeul vegetatiei. Sarbatorile lunare aveau loc la 1,7, 15, 28 ale, fiecarei luni. Sarbatorile extraordinare aveau loc cu prilejul comemorarii unei victorii, la inaugurarea unui templu, la introducerea de noi statui, mobilier si instrumente sacre in templu etc. La astfel de sarbatori, templele primeau daruri bogate in aur, argint, pietre pretioase si obiecte de tot felul.
f) Riturile de inmormantare la asiro-babilonieni – mortii erau jeliti si dusi la mormant cu muzica trista. Se ardeau plante frumos mirositoare si se faceau libatii. Se obisnuiau desigur, ca la toti semitii, sfasierea vesmintelor, doliul, incingerea cu sac, taierea parului, taieturi si zgarieturi ale trupului si ale fetei, posturi, presararea de cenusa sau pamant pe cap etc.
Mormintele, spre deosebire de cele egiptene, erau foarte simple si fara podoabe. Mortii erau ingropati uneori in mari sicrie de teracota, alteori erau pusi sub pamant inveliti in rogojini. Langa cadavre se ingropau vase cu apa, arme, ornamente, unelte de lucru. Nu s-au gasit urme de mancaruri in mormante. Probabil ca ofrandele pentru morti se faceau in casele rudelor lor.
Asiro-babilonenii n-au ajuns la perfectiunea imbalsamarilor la care au egiptenii. Dealtfel, in general, asiro-babilonenii nu s-au preocupat atat de mult de viata viitoare cum au facut egiptenii. Ei cereau cel mai adesea zeilor lor o viata pamanteasca lunga. „Cel care are teama de zei, spuneau ei, isi prelungeste viata pamanteasca”. De asemenea cel drept isi asteapta rasplata aici pe pamant.

Sufletul si trupul

Creatia
Tema creatiei este dezvoltata in mai multe referate, dar mai ales in celebrul Poem al creatiei. Poemul incepe printr-o teogonie. La inceput nu exista nimic, nici chiar zeii, ci doar haosul. In acest haos apar principiile cosmice: Apsu, oceanul apelor dulci, ca element masculin, si Tiamat, marea sarata, ca element feminin. Din aceasta pereche primordiala s-au nascut, perechi-perechi, toti zeii. Acest fenomen al nasterii zeilor din elementele primordiale, personificate ale naturii ne duce la concluzia ca zeii babilonieni erau doar forte naturale zeificate Dar Tiamat, ingrijorata de puterea crescanda a zeilor, se hotari sa-si distruga opera si astfel izbucni conflictul dintre zei si haosul din care au iesit. Zeul Anu este trimis de ceilalti zei sa inceapa lupta, dar acesta se sperie de Tiamat si fuge. Marduk primeste sa dea lupta, dar cere in schimb sa i se confere cel mai inalt rang intre zei. In cadrul unui banchet la care zeii se imbata, se confera lui Marduk atotputernicia. Inarmat acesta se lupta cu Tiamat, care este invinsa si taiata in doua. Cele doua parti ale trupului sau formeaza cerul si pamantul. Marduk pune apoi pe cer stelele, planetele, luna si soarele.
In Enuma elis nu se poate vorbi de un principiu creator si aceasta pe motiv ca intregul act creator este inclus in ciclul de devenire, de pranduire a materiei primoriale. Marduk, principalul zeu erou si creator, nu este un principiu paralel lumii empirice, el insusi fiind nascut din parinti ai caror strabuni raman Apsu si Tiamat.
In literatura sumeriana se disting doua traditii privind crearea omului. Traditia de la Nippur, in mitul Tarnacopului, considera ca omul a fost creat de Enlil, care loveste pamantul cu tarnacopul; din gaura facuta de el au iesit oamenii. In traditia Eridu, omul a fost creat din lut de zeita Nammu. In relatarea sumeriana a potopului omul este creat de alti zei: An, Enlil si Ninhursaga.
In literatura akkadiana exista mai multe traditii privind crearea omului. De exemplu dupa mitul Atramhasis, primul om a fost creat de zeita mama Mami/Nintu in colaborare cu inca 14 zeite ale nasterii. Numele primului om a fost Widimmu si a fost modelat din lutul pe care Mami/Nintu l-a cerut lui Enki.
Despre natura propriu zisa a omului literatura mesopotamiana nu ne da detalii. Conceptia mesopotamiana despre suflet este strans legata de notiunile ZI si SHI, echivalente ale lui napishtu - ceea ce inseamna viata, mai degraba decat suflet, insa viata deosebita de cea din trup. In gandirea mesopotamiana viata nu era legata direct de notiunea de suflet, ci de posibilitatea sau puterea omului de a se mentine ca fiinta distincta si de a ocupa un loc ca atare in contextul existentei.
Trupul nu juca un rol de seama la mesopotamieni, acest lucru poate fi dedus din faptul ca nu s-au facut incercari de pastrarea a trupurilor prin imbalsamare.

Date istorice
Religia babilonienilor si asirienilor
Preliminarii
Mesopotamia – locul in care intalnim civilizatiile babiloneana si asiriana, este tinutul din Asia de sud-vest cuprins intre fluviile Tigru si Eufrat.
Spre sfarsitul mileniului al IV-lea i. Hr., regiunea dintre Tigru si Eufrat era locuita de doua popoare: sumerienii, de rasa nesemita, in partea de sud, si akkadienii, semiti, in regiunea muntoasa din nord. Cercetarile arheologice mai noi au dus insa la concluzia ca in Mesopotamia a existat o populatie bastinasa inca mai veche, numita de cercetatori “protosumerieni”, populatie peste care au imigrat sumerienii, venind din regiunile muntoase rasaritene.
Sumerienii erau un popor de agricultori care au izbutit sa creeze o inaintata civilizatie. Ei au construit canaluri, diguri si rezervoare pentru apele celor doua fluvii, care se revarsau periodic. De asemenea au intemeiat orase si au inventat o scriere picto-grafica. Orasele sumeriene formau la inceput state deosebite si aveau in fruntea lor o capetenie, care era in acelasi timp si preotul zeului principal local. Civilizatia sumeriana s-a dezvoltat un timp libera, numarand patru dinastii de regi-preoti. In mileniul al III-lea insa, triburile akkadienilor, care aparusera in nordul Mesopotamiei inca din mileniul al IV-lea i. Hr., au inceput sa coboare spre sud. Un conducator puternic al acestora, Sargon I (2350-2295), a izbutit sa-si intinda stapanirea de la Golful Persic pana la Marea Mediterana, supunand pe sumerieni. Desi invinsi, sumerienii, superiori in cultura fata de invingatori, le-au transmis acestora cultura lor si din acest amestec a iesit civilizatia sumero-akkadiana.
Regatul sumero-akkadian a durat mai mult de doua secole, dupa care a suferit invaziile elamitilor si ale amorritilor. Acestia din urma, popor semit venind din vest, au intemeiat un regat pe Eufratul de mijloc, cu capitala la Mari, si, dupa lupte necontenite, au ajuns, sub marele lor rege Hammurabi (Hammurapi, c. 1728-1686 i. Hr.), sa puna stapanire pe intreaga Mesopotamie, intemeind primul imperiu babilonean.
Dupa o perioada de mare inflorire, in care timp influenta culturii babilonene se intinsese pana la Marea Mediterana, a urmat decaderea, grabita si de invazia hititilor din nord-est si de aceea a kassitilor, a caror stapanire avea sa dureze pana la 1150 i. Hr.
Profitand de aceasta slabire a statului babilonean, s-au ridicat in nord asirienii, popor semit stabilit in regiunea de la izvoarele fluviului Tigru. Acestia intemeiasera cateva cetati, dintre care cele mai importante erau Assur si Ninive. Puterea asirienilor si-a atins apogeul in secolul al VII-lea i. Hr. Este destul sa amintim ca marele lor rege Assurbanipal (668-626 i. Hr.) ajunsese sa stapaneasca un teritoriu imens, care cuprindea aproape intregul Orient antic, de la Golful Persic pana la Marea Caspica si de la granitele de vest ale Persiei pana in Etiopia. In anul 612 i. Hr., orasul Ninive a fost distrus de armatele conduse de Nabopalassar, caldeu de origine, care a intemeiat in Mesopotamia un nou stat babilonean.
Al doilea imperiu babilonean, numit si imperiul babiloneano-caldeean, a cunoscut o noua dar scurta inflorire, indeosebi sub Nabucodonosor al II-lea (605-562 i. Hr.), cand Babilonul a atins o adevarata splendoare. Acest rege a ajuns cu armatele sale pana la granita Egiptului, distrugand in anul 586 Ierusalimul si transportand in Babilon o parte din locuitorii acestui oras. Cirus, regele persilor, a supus pe babiloneni, impunand invinsilor religia persana.
In anul 330 Babilonul a fost cucerit de Alexandru cel Mare, care a facut din el capitala vastului sau imperiu. Dupa moartea lui, Babilonul a cazut pe rand sub stapanirea Seleucizilor, a Arsacizilor si in sfarsit sub aceea a romanilor.
Asiro-babilonenii nu aveau in acest sens o invatatura bine precizata, ca egiptenii. Sunt totusi dovezi de credinta in viata viitoare inca din epoca proto-sumero-akkadiana. Sufletul, care supravietuieste trupului, este numit edimmu. La moarte, trupul se preface in tarana, iar sufletul, “intr-o haina de aripi”, coboara in regiunea intunecoasa subpamanteana Kigallu sau Arali. Inainte insa de a ajunge aici, sufletul este cantarit pe balanta. La cantarire asista zeita Nungalla, care hotaraste soarta celor buni si a celor rai. Omul bun, care si-a implinit datoriile fata de zei, va fi recompensat in Seol, devenind “proprietarul unei gradini de imbelsugare”, fiind imbracat cu haine albe etc. Celui rau “i se va lua imbelsugarea”.


sursa www.paranormal.ro