In capitolul Geneza din Vechiul Testament avem o frumoasa teorie cosmogonica, ceea ce dovedeste ca si pe învatatii de acum trei milenii îi preocupa ideea nasterii Universului. Cine a „facut” Universul, Lumea, Pamantul? Dumnezeu, a fost raspunsul lor. La alte întrebari stravechi, privind fiinta umana, nu s-a aflat un raspuns nici pana în ziua de azi: Cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptam?

Asadar, sta scris în Geneza: „La început, a facut Dumnezeu cerul si pamantul”...Si a zis Dumnezeu sa fie lumina! Si a fost lumina... Si a despartit Dumnezeu lumina de întuneric...”. Totul pare logic chiar si din perspectiva logicii stiintifice care domina astazi lumea: La început nu era nimic, apoi Dumnezeu (o forta imanenta, care ne guverneaza existenta, o lege universala) a facut Cerul, adica Universul si Pamantul, apoi lumina stelelor, chiar ziua si noaptea, ceea ce însemna ca Pamantul avea o miscare de rotatie. Cu alte cuvinte, creationistii explica totul prin scurta „teorie” descrisa în Geneza. De cateva decenii bune, o teorie stiintifica elaborata de un grup de fizicieni teoreticieni, care se bazeaza doar pe calcule matematice, a vorbit despre o Mare Explozie (Big Bang, în limba engleza) în urma careia s-a nascut Universul si evident, si Pamantul. Fara aceasta noua teorie, ramanea valabila credinta în „mana divina”.

Dupa aparitia teoriei Big Bang-ului, lumea s-a împartit, exista acum si oameni care cred ca totul (Universul, Pamantul) a aparut în urma unui lant evolutiv sau în urma unor procese care implicau fortele fizice. Toate bune si frumoase, dar, chiar daca ar fi reala sau macar plauzibila, teoria cosmogonica a Big Bang-ului nu exclude deloc ideea de Dumnezeu (Demiurg, Forta Universala). Si asta, deoarece Singularitatea despre care vorbea Hubble si care ar fi explodat în urma cu 13,7 miliarde de ani (?) sub actiunea unor forte, fara ca deocamdata cineva sa poata explica de ce, poate fi însasi o creatie a lui Dumnezeu!

Scurta istorie

Noua teorie cosmogonica, nascuta la peste 3000 de ani dupa cea emisa în Vechiul Testament, a pornit de la scrierile astronomului american Edwin Hubble care a descris Universul ca fiind în continua extindere. El a pornit de la ideea ca la începuturi, cu circa 13,7 miliarde de ani în urma, Universul înca nu exista. Ceea ce a existat a fost doar un punct de o natura cu totul speciala, o asa-numita singularitate, ceva fara dimensiuni, dar cu o energie infinita. La momentul „zero”, acest punct a iesit din starea lui de singularitate (înca nu se stie din ce cauza) si si-a manifestat uriasa energie printr-o inimaginabila explozie, Big Bang-ul, care mai continua si în ziua de azi. În anul 1940, fizicianul George Gamow si asistentii sai, Ralph Alpher si Robert Herman, au lansat ideea de explozie incandescenta de materie si energie de la începuturile Universului. Numele teoriei „Big Bang” a fost dat de astronomul englez Fred Hoyle în 1950. Oricum ar fi, se poate observa ca fie si din simpla descriere a fenomenelor, totul pare mai mult o „poveste” frumoasa, cu cuvinte inventate (singularitate?) inexplicabile si explicatii suficient de imprecise si vagi.

Noi luari de pozitie

Din categoria celor care cred ca teoria Big Bang-ului sta în picioare (enorm de putini în comparatie cu cei care sustin interventia Divinitatii) face parte si un grup de cercetatori americani care considera ca Universul a aparut acum 13,7 miliarde de ani, în urma interactiunii fortelor fizicii. Alex Filippenko de la Universitatea Berkeley, California afirma ca „Big Bang-ul ar fi putut avea loc doar prin prezenta legilor fizicii. Cu legile fizicii pot lua nastere universuri. E ca si cum totul ar fi luat fiinta într-o secunda”.

Chiar si niste observatii ca acestea sunt puse de autorul lor, dupa cum se vede, sub semnul prezumptiei, a imaginatiei hranite cu harul stiintific. „Nu a fost nevoie de o mana divina pentru a lua nastere Universul. Nu vad interventia lui Dumnezeu în aceasta lume. Fluctuatiile aleatorii la nivel subatomic pot produce materiale si energie din nimic”, confirma si Seth Shostak, astronom american, participant la proiectul SETI, acel proiect care de decenii bune cauta prezente ale unor civilizatii extraterestre, fara nici un rezultat notabil pana acum.

În ciuda sigurantei din afirmatiile facute, crestinii considera ca nimic din aceasta lume nu ar fi putut exista fara a fi creat de o mana divina. Dumnezeu este singura forta creatoare care poate da nastere unui Univers atat de complex, chiar si legilor fizice, chiar si „singularitatilor”. De la minusculele animale si pasari de pe planeta Pamant, si pana la cele mai mari stele si planete din Univers, toate au aceeasi sursa incontestabila, spun crestinii: Dumnezeu.

GEORGE CUSNARENCU
revistamagazin.ro

Sapaturile arheologice au scos la iveala, in aceasta zona in care primii crestini s-au asezat in jurul anului 705, ruinele unor case cladite din caramizi crude intarite cu paie si fundatiile unor constructii din piatra, o parte dintre ele apartinand unei abatii, si ale bisericii principale construita intre secolele XIII-XIV.

A fost oare ingropat regele Arthur in abatie?

Primele documente atesta faptul ca in 1190, calugarii au descoperit ramasitele pamantesti ale regelui si ale sotiei sale, Guinevere, dupa ce un bard englez i-ar fi dezvaluit regelui Henric al II-lea locul inhumarii, informatie transmisa apoi abatelui din Glastonbury. In alte documente ulterioare se releva faptul ca mormantul sau s-ar afla la Bridgent, in sudul Tarii Galilor.

Calugarii au facut sapaturi si in cele din urma au gasit, la o adancime de doi metri o lespede din piatra si o cruce din plumb cu o inscriptie in limba latina: „Hic jacet inclitus rex Arthuris in insula Avalon” („Aici zace spre odihna vestitul rege Arthur in insula Avalon”). Sub lespede se afla un sicriu dintr-un trunchi de copac scobit in care erau asezate osemintele unui barbat cu craniul spart, care a avut o inaltime de peste doi metri, alaturi de cele ale unei femei, atribuite reginei Guinevere, cel mai important indiciu fiind resturile de par blond. In studiile intreprinse de arheologi englezi, publicate in 1962, autenticitatea osemintelor nu a fost confirmata.

La poalele colinei se afla un put vechi cu apa rosiatica, din cauza oxidului de fier, cunoscut sub doua denumiri: Izvorul Sangelui si Fantana Potirului, locul in care ar fi fost ascuns nepretuitul Graal, potirul din care a baut Iisus Hristos la Cina cea de Taina si pe care Iosif din Arimateea l-ar fi adus in Anglia. Un potir cu puteri miraculoase, cautat de cavaleri ai Mesei Rotunde din anturajul regelui Arthur.

Revelatie si astrologie

Legendele pe aceasta tema au conferit regiunii o aura de mister. Un mister amplificat si de diverse relatari senzationale cum ar fi de pilda cea a cronicarului Wiliam de Malmesbury (secolul XII) care evoca intr-una din scrierile sale o aparitie feminina care plutea, raspandind o lumina nemaivazuta in cele patru zari.

In cartea „Templul stelar din Glastonbury”, Khatarine Maltwood (scriitoare si artist plastic) pretinde ca a descoperit un grup de figuri uriase in configuratia unui teren din regiune, dupa ce a studiat o editie din cartea „Inalta istorie a Sfantului Graal”, scrisa in jurul anului 1200 de un calugar. Aceste figuri sunt „desenate” de rauri, poteci, dealuri, canale etc., reprezentand, in opinia cercetatoarei, cele douasprezece zodii, efigiile fiind inscrise intr-un cerc cu diametrul de 16 kilometri. Simbolistica acestui presupus zodiac a fost studiata, completata cu detalii de numerosi adepti ai acestuia.

DORIN MARAN
revistamagazin.ro

Concluziile savantilor – o harta facuta din avion sau alt aparat de zbor, o harta mai veche decat gheata care acopera Antarctica, o harta mai detaliata decat hartile tactice ale armatei americane, o harta pe care a folosit-o si Columb ca sa “descopere” America – o harta venita din adancurile istoriei umanitatii care ne poate schimba sistemele de valori sau istoria asa cum o stim.

Piri Reis a fost un faimos amiral turc din secolul saisprezece, care avea ca pasiune colectionarea de harti de navigatie vechi. Dupa o batalie pe mare, amiralul a capturat cativa marinari dusmani. Unul dintre ei, ca sa scape cu viata, s-a laudat ca a fost pilot in flota lui Columb pe parcursul celor trei voiaje ale acestuia in Lumea Noua. Piri Reis, intotdeauna in cautare de noi informatii, l-a intrebat pe om daca Columb a descoperit Lumea Noua din intamplare sau stia ca exista pamant peste ocean. Pilotul I-a raspuns ca acesta avea o harta, a carui copie o detine si el, si pe care I-a inmanat-o amiralului.

Acesta, folosindu-se de ea si de colectia lui de harti antice, a desenat o harta a lumii in 1513. Aceasta este povestea hartii lui Piri Reis, mai mult sau mai putin romantata. Surprizele si semnele de intrebare de-abia acum incep.
In 1929, un grup de istorici, cercetand sectiunea haremului Palatului Topkapi din Istambul, au gasit aceasta harta intr-o gramada de moloz. Istoricii au fost uimiti cand au descoperit ca harta prezinta clar coasta de nord si de sud a continentului american. Si mai uimiti au fost sa descopere pe vechea harta facuta la 1513, continentul Antarctica, care nu a fost descoperita pana in 1818.

In 1953, un ofiter al marinei turce a trimis harta lui Piri Reis Inginerului sef al Oficiului Hidrografic Naval al Statelor Unite. Pentru a o cerceta, acesta i-a cerut ajutorul capitanului Arlington T. Mallerey, cu care mai colaborase, o autoritate in materie de harti antice. Raportand harta la cele existente, aceasta nu numai ca s-a dovedit a fi perfecta, dar chiar a mai adus corecturi hartilor moderne. De exemplu, pe harta lui Piri Reis, Groenlanda e reprezentata prin doua insule separate.

Aceasta informatie a fost confirmata recent de un explorator polar francez, care a descoperit cu ajutorul sondelor ca sub stratul de gheata sunt intr-adevar doua insule. In Antarctica, prin acelasi procedeu s-a descoperit ca sub calota de gheata exista vaile si muntii descrisi de harta lui Piri Reis, deoarece harta reproduce nu numai conturul continentelor, ci da si indicatii topografice privind interiorul acestor continente. Lanturile muntoase, varfurile, insulele, fluviile si platourile sunt insemnate cu cea mai mare exactitate.

Confirmand toate acestea si multe alte lucruri, cartografii Marinei Americane au ajuns la urmatoarele concluzii:

1. Columb a avut o harta in calatoria sa spre America, care arata coastele Yucatanului, Guatemalei, Americii de Sud pana la Stramtoarea Magellan si o mare parte a coastei Antarcticii.

2. Harta originala are cel putin 5.000 de ani, iar unele date arata ca poate chiar mai mult. Unele parti de uscat care apar pe harta sunt acoperite de gheturi de mii de ani.

3. Doar cartografi foarte experimentati din zilele noastre ar putea desena o harta cu un grad de acuratete atat de mare, si numai dintr-un avion.

Ca sa adanceasca misterul acestei harti, studii ale unor profesori ca Charles H. Hapgood sau Richard W. Strachan au aratat ca originalul hartii dupa care s-a inspirat Piri Reis a fost o fotografie aeriana de la o foarte mare inaltime, deoarece harta seamana perfect cu o fotografie a pamantului realizata din satelit, unde, datorita formei sferice a Pamantului, continentele situate mai departe de centrul imaginii “aluneca in jos” , la fel ca pe harta lui Piri Reis.

Capitanul Mallery sustine de asemenea ca harta nu se putea realiza decat dintr-un aparat de zbor, fiind prinse pe ea piscuri muntoase din nordul Canadei si din Alaska care nu erau trecute nici pe hartile strategice ale Armatei americane. Pe langa asta, adauga el, “stiau sa calculeze longitudinea, lucru pe care noi inca nu il stiam acum doua sute de ani”.

Profesorul Charles H. Hapgood sustine ca deoarece calota glaciara a Antarcticii se presupune ca are 100 de milioane de ani, exista doua posibilitati asupra perioadei in care a fost facuta harta initiala: ori calota glaciara este de factura recenta, cateva mii sau zeci de mii de ani, ori originalul hartii a fost facut acum milioane de ani, cand inca omul nu exista.

Aceste doua prezumtii sunt respinse de comunitatea stiintifica, deoarece fiecare dintre ele ar da peste cap tot ceea ce credem noi ca reprezinta istoria umanitatii, de aceea harta lui Piri Reis este considerata doar o curiozitate, printre multe altele care ne-ar schimba poate sistemele de valori sau istoria.

http://piatza.net/hartile-amiralului-piri-reis-hartile-care-nu-puteau-sa-existe/

Propun din nou cititorilor prezentarea, de-a lungul a patru numere, pe aceasta pagina a revistei "Magazin", a unui ufolog contemporan important, impreuna cu ipotezele sale privind fenomenul OZN. Ufologul propus este Stanton Terry Friedman. Nascut in 1934, posesor al unui masterat in fizica nucleara la Universitatea din Chicago, el a fost angajat timp de 14 ani la firme precum General Electric, General Motors, Westinghouse, TRW Systems, Aerojet General Nucleonics, si McDonnell Douglas, lucrand in cadrul acestora la mai multe proiecte guvernamentale clasificate.

Dupa 1970, a parasit angajamentele cu timp integral, lucrand doar in calitate de consultant la anumite proiecte. In schimb s-a dedicat investigarii stiintifice a fenomenului OZN. De atunci incoace a tinut conferinte despre fenomenul OZN in peste 600 de colegii si la peste 100 de grupuri profesionale, in SUA, Canada si in alte 16 tari. A publicat cateva carti si un mare numar de articole, participand si la foarte multe emisiuni radio si TV. La ora actuala are domiciliul, impreuna cu familia, in Fredericton, New Brunswick, Canada, dar majoritatea timpului este in turnee de conferinte.

Vizite controlate inteligent

Inca din 1968, Friedman a prezentat, in fata unei comisii a Camerei Reprezentantilor din Congresul SUA, dovezile care sugereaza ca Pamantul este vizitat de vehicule extraterestre controlate inteligent. Friedman a fost primul ufolog care, incepand cu 1978, a explorat cazul Roswell, fiind de parere ca acolo s-a prabusit o nava extraterestra. El a fost si unul dintre primii care au luat cunostinta de controversatele documente privind misteriosul grup Majestic 12. Dupa ani de examinari scrupuloase, in 1996, Friedman declara ca nu exista o baza solida pentru a respinge autenticitatea unora dintre aceste documente.

Friedman afirma ca principalele concluzii la care a ajuns in toti acesti ani pot fi rezumate prin urmatoarele doua fraze: (1) Exista dovezi coplesitoare ca planeta Pamant este vizitata de nave extraterestre aflate sub un control inteligent; adica unele OZN-uri sunt nave extraterestre, desi cele mai multe nu sunt. (2) Un mic numar de persoane din SUA si din alte guverne cunosc, cel putin din anul 1947, cele de mai sus, impunand asupra lor o politica de secret militar strict, prin care informatiile sa fie accesibile doar celor care "trebuie sa le cunoasca neaparat".

Cea mai recenta carte a lui Friedman: Flying Saucers and Science, publicata in 2008, a fost tradusa intre timp si in romaneste (la editura Lifestyle Publishing), cu titlul "Stiinta si misterele OZN". In aceasta lucrare autorul argumenteaza principalele sale teze: posibilitatea ca sa fim vizitati de extraterestri provenind din sisteme solare relativ apropiate, inutilitatea programului SETI, faptul ca la Roswell s-a prabusit o nava nepamanteana, faptul ca unele documente atribuite grupului "Majestic-12" nu pot fi respinse ca falsuri, cenzura si deformarea realitatii practicata de mass-media in privinta fenomenului OZN etc. El mai raspunde in aceeasi carte si la un mare numar de intrebari pe care omul obisnuit le pune atunci cand aude de OZN-uri.

In conformitate cu uzanta incetatenita, Friedman imparte observatiile (si deci si rapoartele) OZN in trei mari categorii: (1) cele care pana la urma pot fi identificate ca: fenomene astronomice sau meteorologice, avioane, aeronave experimentale, vehicule aeriene nepilotate, baloane, farse etc.; aceste observatii sunt de departe cele mai multe; (2) cele pentru care sunt prea putine date pentru a trage o concluzie; (3) cele care raman necunoscute si dupa examinarea efectuata de investigatori competenti. Cazurile acestea din urma sunt cele care merita atentia noastra; o parte dintre ele sunt nave extraterestre, chiar daca nu toate. Friedman utilizeaza in cazul lor, sistematic, si termenul oarecum desuet de "farfurii zburatoare".

Fenomene aeriene neidentificate

Exista sute de mii de rapoarte privind OZN-urile. O buna parte din ele provin din medii specializate. Doar, ca un exemplu, dosarele NARCAP (Centrul Aviatic National pentru Raportarea Fenomenelor Anormale) contineau in 2008 peste 3000 cazuri de intalniri ale unor avioane cu fenomene aeriene neidentificate. Un alt exemplu este cel al cercetatorului Ted Philips, care a colectat, din 70 de tari, peste 4000 de urme fizice ramase in urma unor intalniri OZN.

Stanton Friedman a fost primul ufolog care a "dezgropat" cazul Roswell, despre care, pana atunci, circulau doar informatii foarte vagi. Printr-un fericit concurs de imprejurari, in 1978, el a aflat de existenta unui martor al prabusirii OZN din 1947. Luand legatura cu el, acesta s-a dovedit a fi Jesse Marcel, fost ofiter de informatii la baza Air Force de la Roswell, chiar cel care a strans resturile foarte stranii de pe terenul unei ferme. El a insotit ulterior aceste resturi la Fort Worth, unde ele urmau sa fie aratate presei. Insa inainte sa apara reporterii, resturile au fost inlocuite cu cele ale unui balon meteorologic, spunandu-se ca a fost o confuzie. Generalul Jefferson DuBose, adjunctul comandantului bazei Fort Worth, i-a confirmat ulterior in persoana lui Friedman ca substitutia s-a facut la ordinul expres primit de la generalul McCullen din Washington.

In perioada care a urmat, Friedman s-a asociat cu un alt ufolog - Bill Moore - impreuna gasind, pana in 1980, o multime de articole de ziar, in special din 8 iulie 1947, care relatau incidentul, ca si 62 de martori. Declaratiile acestora au constituit subiectul cartii The Roswell Incident, scrisa de Bill Moore si Charles Berlitz, Friedman primind o parte din drepturile de autor.

Faptul ca la Roswell s-ar fi prabusit un OZN a fost negat cu obstinatie de Air Force, ca si de mai multi denigratori "de profesie". Acestia insa fie au dovedit, sistematic, ca nu cunosteau datele de baza ale cazului, fie se contraziceau in afirmatii. In cartea sa Flying Saucers and Science, Friedman trece in revista principalele explicatii avansate astfel, ca si argumentele care dovedesc netemeinicia lor.

Informatii "top secret"

Un alt capitol al cartii este consacrat controversatelor documente Majestic-12 sau MJ-12 sau MAJIC 12. Primele indicii privind aceste documente au aparut pe 11 decembrie 1984, cand cineastul Jaime Shandera a primit, prin posta, de la un expeditor necunoscut din Albuquerque (unde se afla oficiul de informatii Air Force, specializat in operatii de dezinformare...), o rola de film de 35 mm alb/negru, nedevelopat. Dupa developare, s-a vazut ca filmul continea fotocopiile a opt pagini de documente, clasificate "TOP SECRET / MAJIC". Pe prima pagina se specifica faptul ca documentul a fost elaborat intr-un singur exemplar, doar pentru a fi citit, orice notite fiind interzise. Documentul era facut, aparent, in 18 noiembrie 1952, de contraamiralul Roscoe H. Hillenkoetter (fost director al CIA) si era destinat, ca o informare preliminara, generalului Dwight D. Eisenhower, care fusese declarat, cu putin timp inainte, presedintele ales al Statelor Unite.

In rezumat, documentul afirma ca la 24 septembrie 1947 presedintele Truman a autorizat secretarul de stat pentru aparare James Forrestal sa infiinteze un grup de lucru ultrasecret, numit Majestic-12, pentru monitorizarea, de la cel mai inalt nivel, a dovezilor sensibile privind fenomenul OZN, precizand si componenta acestuia. Grupul urma sa raspunda doar in fata presedintelui american. Din grup faceau parte 12 personalitati de prim rang din epoca, toate decedate pana in 1984. Nimeni nu mai putea deci confirma sau infirma autenticitatea documentului.

In 1985, Jaime Shandera si Bill More au descoperit (in imprejurari usor suspecte) la Arhivele Nationale de la Washington, un memorandum, trimis la 14 iulie 1954, generalului Twining, de Robert Cutler, asistent special al presedintelui Eisenhower, document care facea si el referire la "MJ-12 Proiect de studii speciale".

Jaime Shandera colabora inca din 1980 cu Bill Moore si Stanton Friedman, care au examinat de la bun inceput toate aceste documente, dar au considerat ca nu e prudent sa le dea publicitatii, pana cand nu vor gasi confirmari ale existentei grupului MJ-12 si din alte surse. Se pare insa ca expeditorii si-au pierdut rabdarea, intrucat documentele au fost trimise dupa un timp si altor ufologi, intre care britanicului Timothy Good, care le va include prompt in cartea sa aflata sub tipar: Above Top Secret, aparuta in 1987 (publicata si in romaneste, in 1995, cu titlul OZN top secret). Ulterior au aparut si alte documente MJ-12, primite tot prin posta, de la expeditori necunoscuti, de ufologii Don Berliner sau Tim Cooper.

Eforturile pentru a dovedi autenticitatea sau falsitatea documentelor MJ-12 au divizat ufologii in tabere. Stanton Friedman este si azi printre cei care sunt convinsi ca o parte a documentelor, anume primele, sunt autentice si ca un astfel de grup a existat si poate exista si azi; in timp ce alte documente, cum ar fi cele primite de Tim Cooper, sunt falsuri patente, fapt care poate fi usor demonstrat.

DAN D. FARCAS

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9478/4/

Existenţa celei de-a zecea planete de la Soare, Nibiru, este un mister ascuns între calcule ştiinţifice şi legendele Genezei.


Miturile nu sunt simple poveşti, ci mai degrabă reportaje despre lucruri petrecute cu mult timp în urmă. Cel puţin aceasta este părerea unor cercetători ai trecutului, care încearcă să descifreze tainele istoriei îndepărtate a omenirii, printre care şi veşnic controversata problemă: cine suntem şi de unde venim?

În ultimele decenii, mulţi savanţi şi-au îndreptat atenţia asupra fascinantelor mituri sumeriene, ale caror legende privind geneza rasei umane conţin o mulţime de date ştiinţifice pe care omenirea nu le-a descoperit decât în cursul ultimului secol.

Altele sunt încă în curs de cercetare, cum ar fi misterioasa planetă X, o a zecea planetă a sistemului
solar, despre a cărei existenţă nu avem decât deducţii realizate pe baza unor complicate date ştiinţifice. Sumerienii erau însă convinşi că rasa umană este rodul unor experimente genetice, opera unor “zei” veniţi de pe planeta Nibiru.

Termenul de Nibiru apare în tăbliţe cuneiforme şi alte scrieri sumeriene vechi de 6.000 de ani şi înseamnă “Planeta trecerii sau a încrucişării”.

Sumer – leagănul civilizaţiei

Civilizaţia sumeriană este considerată a fi cea mai veche de pe Pământ, deşi vestigii ale unor aşezări umane s-au mai găsit şi în alte locuri (de exemplu la Tărtăria, în România). Chiar şi astăzi mai folosim sistemul matematic, calendarul sau modul de măsurare a timpului inventate de sumerieni sau, dacă ţinem cont de miturile acestora, de “zeii” veniţi din ceruri.

De la aparitia sa în jur de 5.000 i.Hr., sub forma unui lanţ de sate, şi până la cucerirea sa de către Saragon din Agada, civilizaţia sumeriană a dat naştere unei religii şi unui sistem social care a influenţat atât populaţiile vecine, cât şi pe cei care au cucerit acest teritoriu, dintre Tigru şi Eufrat, zonă ce corespunde în prezent sudului Irakului. Ecouri ale literaturii, cosmogoniei şi ritualurilor sumeriene pot fi întâlnite şi astăzi în tradiţia iudeo-creştino-islamică.

Terra, născută din coliziunea între Nibiru şi Tiamat

Sumerienii considerau că sistemul nostru solar este alcătuit din 12 planete, printre care figurau cele nouă cunoscute în prezent, la care se adăugau Luna, Soarele precum şi o misterioasă a 12-a planetă, numită Nibiru. Aceasta avea o importanţă deosebită deoarece ei credeau că, într-un moment foarte îndepărtat, un satelit al acestei planete se ciocnise cu Tiamat, aşa cum se numea Pământul pe vremuri. Din această coliziune, o parte din Tiamat a fost spulberată, devenind centura de asteroizi, iar restul a devenit actuala Terra.

Concepţia lor este ilustrată perfect de o tabliţă, aflată în prezent într-un muzeu din Berlin, pe care se poate vedea o stea de mari dimensiuni emiţînd raze luminoase, înconjurată de 11 corpuri cereşti. Acestea din urmă se sprijină pe un lanţ de 24 de globuri mai mici. Să fie oare o simplă coincindenţă faptul că numărul sateliţilor cunoscuţi ai planetelor din sistemul nostru solar (dintre care astronomii ii exclud pe cei cu diametrul mai mic de 15 kilometri) este fix 24?

Vizibilă cu ochiul liber

Popoarele antice aşteptau apariţia regulată a celei de-a 12-a planete şi erau capabili să calculeze poziţia ei faţă de Pământ, lucru uimitor ţinând cont de faptul că Nibiru ar fi, în cea mai mare parte a timpului, invizibilă de pe planeta noastră. Nibiru are o orbită foarte lungă, o rotaţie completă în jurul Soarelui durând 3.600 de ani, adică “un şar”.

Trebuie menţionat faptul că numărul 3.600 era scris ca un mare cerc, ce semnifica totodată “planetă” sau “orbită completă”. Semnul folosit pentru a desemna aceasta planetă a încrucişării era o cruce, care simboliza în limba cuneiformă şi “divin”. Pe numeroase sigilii sumeriene este descrisă orbita planetei care ajunge foarte departe chiar şi faţă de Pluto.

Când se întoarce spre Pământ, ea vine dinspre sud, mişcându-se în sensul acelor de ceasornic. În momentul în care devenea vizibilă, sumerienii spuneau că avea o strălucire extraordinară. Uneori, Nibiru este descrisă ca având culoarea de un roşu întunecat, iar într-un text sumerian se spune că este “vizibil la răsărit, dar dispare la apus”.

O tăbliţă găsită la Nippur înfăţişează un grup de ţărani la muncă pe câmp privind cu respect la cea de-a 12-a planetă, reprezentată printr-o cruce. Atitudinea uşor temătoare a ţăranilor este explicata de faptul că, aşa cum reiese din textele antice, apropierea planetei prevestea ploi şi inundaţii, cauzate probabil de puternicul câmp gravitational al planetei de mari dimensiuni.

Apariţia periodică a planetei Nibiru este o dovadă a faptului că aceasta rămâne în permanenţă în sistemul nostru solar, purtându-se similar unei comete.

Unii cercetători afirmă că în Vechiul Testament există mai multe pasaje care se referă la trecerea planetei. La fel ca şi mesopotamiemii, profeţii evrei considerau apropierea misterioasei planete de Pământ semnalul unor mari schimbări. Un exemplu ar fi pasajul din profetul Isaia: “Dintr-un ţinut îndepărtat au venit, de la marginea Cerului, Domnul cu armele mâniei sale a venit să distrugă întreg Pământul”.

Annunaki, poporul venit din cer

Popularizarea misterelor sumeriene i se datoreaza în mare parte lingvistului Zecharia Sitchin, care a scris mai multe volume având la bază date descifrate de el însuşi de pe mii
de tăbliţe cuneiforme. Potrivit lui Sitchin, rasa umană a fost creata prin inginerie genetică de locuitorii de pe Nibiru, zişi şi annunaki sau nefilim (nephilim) în Biblie (limba ebraica), termen care ar însemna “cei care vin de sus”.

Ce spun tăbliţele sumeriene? În urmă cu 450.000 de ani, atmosfera de pe Nibiru începuse să se deteriorizeze, iar o expediţie plecata de acolo ajunge pe Pământ, unde descoperă faptul că aurul de aici poate fi utilizat pentru remedierea situatiei de pe Planeta X.

Cinci mii de ani mai târziu, adică foarte puţin pentru locuitorii de pe Nibiru, un grup de annunaki conduşi de Enki (avand formatie stiintifica) vin pe Pământ şi aterizeaza în sudul Irakului de azi, construind Eridu – Staţia pământeana 1, cu scopul de extrage aurul din zona Golfului Persic. Ceva mai tirziu, annunaki decid să înceapă să scoată aur din regiunea Africii de Sud, iar lucrurile merg bine până în momentul în care, cei care munceau efectiv în mine se revoltă.

Din aceasta cauză, cam cu 300.000 de ani înaintea erei noastre, medicul-şef al coloniei annunaki, o anume Ninhursag (femeie), realizează prin inginerie genetică o rasă de oameni primitivi, prin încrucişarea genelor extraterestre cu cele ale hominidelor care populau Terra la acea data (Homo Erectus).

Împerecherea zeilor cu oamenii

Acum 100.000 de ani, bărbaţii annunaki încep să se căsătoreasca cu fiicele pământenilor, spre indignarea lui Enlil, fratele lui Enki, ajuns la conducerea coloniei terestre pe cale politică. În momentul în care copiii realizaţi din astfel de încrucişări ajung să fie primiţi în Consiliul de Conducere (acum 49.000 de ani), Enlil îşi pierde complet răbdarea şi decide pieirea rasei acestora.

Cum apropierea planetei Nibiru, urma să aducă o monstruoasă inundaţie, Enlil hotărăşte (acum 13.000 de ani) să le ascundă pământenilor acest lucru, lăsându-i practic să moară înecaţi. Cu toate acestea, Enki nu poate asista indiferent la această tragedie, astfel că îl învaţă (acum 11.000 de ani) pe Ziusudra (Noe) să-şi construiască un submarin.

Supravieţuitorilor potopului li se permite (acum 10.500 de ani) să se aşeze în trei regiuni: Ninurta, fiul lui Enlil, primeşte bazinul Mesopotamiei, Enki revendică valea Nilului, în timp ce urmaşii celorlalţi annunaki îşi refac o staţie spaţiala în Peninsula Sinai şi un centru de control
pe Muntele Moriah (viitorul Ierusalim).

“Zeii” se dovedesc mărinimoşi cu pământenii, le domesticesc animale, le dau seminţe de diferite plante
, şi seacă mai multe rîuri astfel încât ei să-şi poată construi aşezări. Urmează o perioadă extrem de tulbure, marcată de conflicte între zei.

În primul război se înfruntă cei care aveau sa devină zeii egiptenilor: Ra, fiul lui Enki, împarte Egiptul între Osiris şi Seth (7780 i.Hr.), dar primul este ucis de celălalt, care îi anexează regatul (7330 i.Hr.). Fiul lui Osiris, Horus, declanşează primul război al Piramidelor (6970 i.Hr.) pentru a-şi răzbuna tatăl, dar Seth scapă şi se retrage spre est, cucerind Peninsula Sinai şi Canaanul.

Al doilea război al Piramidelor (6670 i.Hr.) este declanşat de Ninurta, nemulţumit că toate facilităţile spaţiale erau în mâna descendenţilor lui Enki; victorioşi, urmaşii lui Enlil golesc Marea Piramidă de tot echipamentul, Ninhursag organizează o conferinţă de pace (6600 i.Hr.), care reafirmă împărţirea Pământului; în Egipt, dinastia lui Ra e înlocuită cu cea a lui Thoth.

Pământenii se ridică

Pacea care a urmat după 5.400 i.Hr. permite evoluţia rasei umane, în neolitic, în timp ce asupra Egiptului domnesc “semi-zeii”, şi permite apariţia civilizaţiei sumeriene, pământenii câştigând tot mai multă putere pe fondul persistenţei rivalităţii dintre diferitele tabere de annunaki, iar in 3760 i.Hr. începe domnia oamenilor, în Mesopotamia.

După numai zece ani, Ra încearcă aici o contralovitură, amestecând limbile oamenilor în “incidentul Turnului Babel”, dar puciul eşuează, iar Ra revine în Egipt, unde îl detronează pe Thoth, care este închis de viu în Marea Piramidă. Eliberat printr-un tunel secret, Thoth pleacă în exil, împreună cu susţinătorii săi, tocmai în America Latină, unde avea să devină Tohil sau Quetzalcoatl.

Quetzalcoatl, zeul exilat

În mitologia precolumbiană, Quetzalcoatl, “şarpele cu pene” al aztecilor, e un zeu civilizator pentru toate popoarele Americii Centrale, fiind cunoscut ca Viracocha de către incaşi şi ca Kukulkan de către mayaşi. Trebuie subliniat că mitul “şarpelui cu pene” este însă departe de a fi contemporan cu evenimentele descrise de mai sus, el existând şi la sosirea conchistadorilor, adică după mai bine de 5.000 de ani.

Presupunând că legenda ar fi rezistat atâta vreme, intrigă descrierea făcuta lui Quetzalcoatl: un bărbat cu trăsături caucaziene, cu pielea albă şi cu barbă. La fel ca în reprezentările sumeriene ale zeilor annunaki. Şi un alt mister care şochează – dimensiunile piramidei lui Quetzalcoatl (Piramida Soarelui) din Teotihuacan (Mexic) prezintă asemănări izbitoare cu cele ale Marii Piramide a lui Kheops: în afară de faptul că bazele lor sunt aproape egale (în raport de 1 la 1,03), iar proporţiile dintre dimensiunile lor incluzind constante ca numărul pi (3,14…) şi “numărul de aur” (1,618…), astfel că ele par
construite după aceleaşi principii, pe care poate că un annunaki exilat le-a adus din Egipt…

Război nuclear între annunaki

În anul 2024 i.Hr., conflictele dintre “zei” ajung la apogeu, când Ra îşi conduce oştile din Egipt în Mesopotamia şi se încoronează la Babilon, iar fiul sau, Nabu, încearcă ocuparea astroportului din Canaan. Denuntând anexarea brutală a instalaţiilor spaţiale de către urmaşii lui Enki, facţiunea Enlil obţine aprobarea Marelui Annunaki de pe Nibiru de a folosi soluţia capitală, şi utilizează armele nucleare pentru a distruge staţia spaţială căzută în mâinile rivalilor şi oraşele rebele din Canaan.

Norul radioactiv aduce moarte în intreg Sumerul, oameni şi animale pier pe capete, pământul devine sterp şi apa otrăvită. Moştenirea marii civilizaţii distruse rămâne pe mâinile lui Isaac, fiul lui Abraham, care se născuse cu 100 de ani mai devreme, la Nippur.

Goana după a zecea planetă

Lucrurile care pentru sumerieni erau limpezi ca lumina zilei, omenirea modernă abia încearcă să le descifreze. În 1841, John Couch Adams începe să studieze anomaliile orbitei planetei Uranus, ajungând la concluzia că acestea ar putea fi determinate de atracţia gravitaţională exercitată de o planetă necunoscută. În septembrie 1846, la o săptămână după descoperirea planetei Neptun, Urban Le Verrier afirmă că ar mai putea exista o altă planetă necunoscută. Cercetările au demonstrat că masa lui Neptun era prea mică pentru a determina oscilaţiile orbitei lui Uranus.

Goana continuă. Un alt astronom, Percival Lowell, şi-a construit un observator particular în căutarea planetei necunoscute. Ironia soartei face ca acest observator să fi înregistrat, în 1915, două imagini şterse ale planetei Pluto, fără ca el să-şi fi dat seama de importanţa acestei descoperiri. Aşa se face că Pluto a fost descoperita abia în 1930. Astfel s-a ajuns la cele nouă planete recunoscute astăzi unanim.

Cu toate acestea, cercetările continuă. Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că anomaliile orbitale nu se pot explica în actualul sistem solar. Problema existenţei unei a zecea planete este studiată la mai multe instituţii, inclusiv NASA. Iată ce scria în 1982 prestigiosul cotidian american Washington Post: “NASA a recunoscut oficial că existenţa unei a zecea planete este posibilă, anunţând că un misterios obiect există undeva dincolo de cele mai îndepărtate planete”.

La rândul său, New York Times relata în vara aceluiaşi an: “La extremitatea sistemului solar pare să existe ceva care trage de Uranus şi Neptun. O forţă gravitaţională continuă să perturbe cele două planete determinând iregularităţi ale orbitelor lor. Această forţă sugerează prezenţa, îndepărtată şi nevazută, a unui obiect de mari dimensiuni ce ar putea fi mult-cautata Planetă X”.

Poarta Stelara din Irak

Mai mulţi autori afirmă ca interesul manifestat de conducerea americană pentru Irak îşi are originea tocmai în faptul că această zonă a fost cândva ocupată de annunaki. Scopul instalării acestora în Irak ar fi capturarea tehnologiilor lăsate în urmă de “zeii” de pe Nibiru.

Mai mult decât atât, într-o lucrare scrisă de William Henry se afirmă că în Irak s-ar găsi o Poartă Stelară care asigură trecerea spre cele mai îndepărtate colţuri ale Universului. Această idee se bazează pe o relatare a lui Sitchin privind o imagine de pe o tăbliţă sumeriană. Aceasta înfăţişa o poartă marcată de Luna şi Soare, flancată de două gărzi, în timp ce o persoană intra pe poartă şi dispare.

O altă teorie interesantă este aceea că Saddam Hussein a scăpat cu viaţă în timpul primului razboi din Golf deoarece s-a ascuns într-o piramidă construită de annunaki, iar americanii nu au îndrăznit să o bombardeze, de teamă să nu stârnească mânia celor de pe Nibiru, sau de frică să nu distrugă ceva ce le-ar putea folosi. Unii spun chiar că în acelaşi fel se explică şi supravieţuirea sa şi în recent încheiatul conflict.
http://piatza.net/planeta-x-locul-de-unde-au-venit-zeii/

In pragul verii, in lipsa de alte subiecte fierbinti, agentiile se intrec in publicarea a tot felul de sondaje. De la cat de fericiti sunt oamenii pana la care partener domina un cuplu. Recent, la acest sir neintrerupt de sondaje se adauga si unul publicat de Institutul Ipsos Global Public Affairs, preluat de puternica agentie Reuters. Oamenii cred in tot felul de lucruri bizare, fie ca e vorba de extraterestri, fie ca este vorba despre gaurile negre. Unii cred ca cineva poate prevedea cutremurele, altii cred ca sfarsitul lumii e aproape. Institutul amintit a realizat un sondaj global, chestionand 16.262 de cetateni din China, Turcia, Rusia, Mexic, Coreea de Sud, Japonia, SUA, Argentina, Ungaria, Polonia, Suedia, Franta, Spania, Belgia, Canada, Australia, Italia, Africa de Sud, Marea Britanie, Indonezia si Germania, ideea fiind aceea de a afla cata lume crede ca sfarsitul lumii va veni in timpul vietii lor.

Chiar daca in acest sondaj nu e prinsa si parerea romanilor, care este de fiecare data surprinzatoare, analiza datelor a scos la iveala ca doar 15 la suta dintre cei chestionati cred cu tarie acest lucru, un procent chiar si mai mic, de doar 10 la suta, fiind al celor care cred in interpretarea calendarului mayas potrivit careia sfarsitul lumii ar putea veni pe data de 21.12.2012. Dupa cum se stie, calendarul maias se intinde pe durata a 5.125 de ani si se termina pe data de 21 decembrie 2012, ceea ce a starnit numeroase interpretari, unele dintre ele acreditand ideea ca la aceasta data se va produce Apocalipsa. Mai nou se vorbeste si despre o "insula a Apocalipsei", dar despre asta vom reveni cu amanunte.

Calendarul mayas si Apocalipsa

Despre acest subiect, revista "Magazin" a mai scris in urma cu cateva luni. Cu acea ocazie, aminteam faptul ca Centrul de Studii Maya din cadrul Universitatii Nationale Autonome din Mexic (UNAM) prin coordonatoarea sa declara ca nu exista in niciuna din scrierile mayase vreo mentiune privind iminenta vreunei catastrofe universale, iar calendarul civilizatiei maya se incheie ca oricare alt calendar. Inteleptii acestei civilizatii si-au calculat calendarul lor, care se termina pe 21 decembrie 2012, dar niciodata nu au aratat in el ca dupa aceasta perioada ar veni sfarsitul lumii. Aceasta explicatie fundamentata stiintific, venita din partea unui grup de specialisti, care studiaza chiar cultura straveche a tarii lor, se pare ca nu e suficienta pentru credinta nestramutata a unei zecimi din populatia globului, vestea cea buna fiind ca, totusi, 90 la suta dintre cei chestionati nu pun semnul egalitatii intre calendarul mayas si sfarsitul lumii.

Lucrurile stau putin diferit la credinta oamenilor referitoare la faptul ca sfarsitul lumii ar putea veni in timpul vietii lor. Cu alte cuvinte, sfarsitul lumii ar putea sosi cam pana in anul 2100. Aici informatiile multiple si divergente vorbesc tot mai des despre tot felul de evenimente care
s-ar putea intampla pana in 2100. Se vorbeste despre calamitati ingrozitoare, inundatii catastrofale, seceta sau ridicarea nivelului marilor si oceanelor lumii datorita topirii ghetarilor. Mai nou, dimpotriva, ghetarii nu numai ca nu se vor topi din cauza fantezistei incalziri globale, ci se vor consolida in urma unei raciri globale, a unei "mini-glaciatiuni", cauzate de scaderea temperaturilor medii globale. Idee combatuta, ca si cea a incalzirii globale, de specialisti independenti.

Multi oameni cedeaza in fata unei frici induse, lucru recunoscut si de realizatorii sondajului Ipsos. "Indiferent ca sfarsitul ar veni prin voia lui Dumnezeu, in urma unui dezastru natural, a unui eveniment politic sau din orice alt motiv, unul din sapte locuitori ai planetei crede ca sfarsitul lumii se apropie", declara Keren Gottfried, director de cercetare la institutul Ipsos. Pentru a demonstra ca teama de sfarsitul lumii nu este noua sau ca nu a fost descoperita de-abia in tulburele si proaspatul secol al XXI-lea, sa amintim ca inca de pe la sfarsitul anului 999, pe timpul papei Silvestru al II-lea care a trait pana in anul 1003, se vorbea despre sfarsitul lumii, pentru ca apoi sperietoarea sa fie preluata periodic pana in zilele noastre. E drept ca frica nu-i cuprinde pe toti.

Conform datelor sondajului Ipsos, procentul celor care cred ca vor fi martorii Apocalipsei variaza semnificativ in functie de tara din care provin cei intervievati. De pilda, numai 6 la suta dintre francezi, 7 la suta dintre belgieni si 8 la suta dintre englezi cred ca vor asista la sfarsitul lumii in cursul vietii lor, procent care urca la 22 in cazul turcilor si americanilor si este doar putin mai mic in cazul sud-africanilor si argentinienilor. La fel, cei mai numerosi din randul zecimii care crede in interpretarea calendarului mayas, cum ca anul acesta vom asista la sfarsitul lumii, se regasesc in Rusia si Polonia, iar cei care cred cel mai putin in aceasta profetie sunt englezii. Apoi, mai este vorba si despre instructie si educatie.

Sondajul mai arata ca persoanele cu un nivel de educatie mai redus, cele cu venituri modeste si cele cu varsta sub 35 de ani sunt mai inclinate sa creada ca vor vedea Apocalipsa in timpul vietii lor sau in anul 2012, ori se tem de aceasta posibilitate. Cei care au trait mai mult, trecuti prin toate valurile vietii, ajunsi la intelepciunea senectutii se arata indiferenti fata de subiect. Ei stiu ceea ce stia Ecleziastul Vechiului Testament, si anume ca viata e desertaciune.

GEORGE CUSNARENCU

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9450/20/

Asa cum noi, oamenii avem o inteligenta, o memorie si emotii, tot asa si plantele, s-a descoperit prin studii laborioase, au abilitati naturale pe care, din nefericire, noi nu le intelegem. Curios din fire, cercetatorul american Cleve Backster, specialist in detectarea minciunilor cu ajutorul poligrafului, a avut inspiratia sa conecteze la electrozii aparatului sau una din frunzele unei plante, dracena. In momentul udarii la radacina, o reactie usoara s-a simtit pe banda cu raspunsuri. De aici au inceput cercetarile in amanunt. Experimentul urmator a fost arderea unei frunze de la dracena. Surpriza a fost mare. Chiar inainte de-a schita gestul ruperii frunzei sau de-a aprinde chibritul, planta a reactionat energic. Insemna oare ca i-a citit gandurile? Studiile viitoare aveau sa-i confirme acest lucru.

Un alt cercetator, Marcel Vogel, studiind si el reactiile plantelor in fata diversilor stimuli externi, a reusit sa proiecteze emotii puternice asupra unui filodendron pe care-l comparase cu altul. Planta a avut o reactie imediata. Incercand sa reintre in contact cu planta sa (nu cu cea comparata) nu a mai primit nici un raspuns, timp de aproape doua saptamani, semn ca era suparata din cauza aprecierii facuta prin comparatie. Convorbirea cu plantele ajuta la cresterea mai rapida a acestora este concluzia unui studiu realizat de Societatea Regala de Horticultura din Marea Britanie. Timp de 30 de zile, cercetatorii dintr-o gradina britanica ce apartine societatii stiintifice amintite mai sus, au montat pe ghivecele unde erau plantate rosiile, voci umane ce rasunau din castile MP3. S-a constatat ca plantele care "ascultau" voci au crescut mai repede decat cele ce cresteau in "liniste". Colin Crosbie, membru al gradinii din Wisley, unde s-a desfasurat experimentul, comenteaza BBC News, a anuntat ca se va organiza o selectie a vocii care "va vorbi" rosiilor, deoarece nu orice voce are caldura necesara in a influenta cresterea plantelor.

Legumele vorbesc intre ele?

Raspunsul este afirmativ citind rezultatele studiului dat publicitatii de biologii Universitatii Exeter, care au descoperit ca varza este capabila sa semnalizeze suratelor sale aparitia unei amenintari. Acest lucru se petrecea ori de cate ori verzei i se taia o frunza. Imediat, printr-un gaz emanat, ea transmitea un SOS plantei de alaturi. Potrivit oamenilor de stiinta britanici, gazul ar fi "limbajul" de comunicare al plantelor, cu ajutorul lui sporindu-si nivelul de aparare. Sustinand faptul ca plantele reactioneaza reciproc, academicianul rus Aleksandr Jucenko afirma ca plantele emanand anumiti exometaboliti, nu numai ca se pot apara, ci pot si lupta impotriva buruienilor si insectelor daunatoare. El numeste aceasta nu comunicare ci o "memorie evolutionista a intregului organism, a intregului genom care s-a format in decursul multor generatii si este pastrata in memorie. Asa ceva este normal si se incadreaza in principiile biologiei", concluziona specialistul. Oamenii de stiinta considera ca se afla doar la inceput de drum, intentionand sa continue cercetarile axate pe decodificarea limbajului plantelor.

Imunizare prin lumina

Lumina care bate pe o singura frunza face ca intreaga planta sa raspunda la acest stimul, sunt de parere cercetatorii de la Universitatea de Stiinte ale Vietii din Varsovia (Polonia), conform BBC News. Acest proces este activ si pe intuneric, ceea ce inseamna ca plantele "memoreaza" datele pe care le contine lumina. Dar, ceea ce i-a surprins si mai mult pe oamenii de stiinta polonezi, mai spune Stanislaw Karpinski, liderul colectivului de cercetare, a fost acela ca raspunsul plantelor se schimba in functie de culoarea luminii la care sunt expuse, iar acesta crede ca plantele ar putea folosi informatiile continute de lumina pentru a pregati reactii chimice de protectie. Continuandu-si cercetarile, polonezii au examinat efectul luminii de culori diferite asupra imunitatii plantelor la boli. Rezultatul experientelor a fost uimitor. Plantele au o memorie specifica in cea ce priveste lumina si folosesc informatiile oferite de ea (lumina) pentru a se imuniza impotriva agentilor patogeni sezonieri.

IOANA FLORIA

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9445/21/

Robin Hood, sau Robin al Pădurii, era un mândru viteaz în afara legii, care fura de la bogaţi pentru a da la săraci. Cel puţin acesta este protretul pe care ni l-au lăsat baladele englezeşti din Evul Mediu. Era oare Robin Hood un asemenea bandit cu inima de aur? A existat cu adevărat? Istoricii au căutat probe ale existenţei acestui erou legendar. De ce acest simbol al rezistenţei ţăranilor saxoni faţă de nobili a trecut în posteritate?
În căutarea lui Robin Hood
În sec. 19, istoricii şi-au dat seama că aventurilor lui Robin al Pădurii le lipseau baze istorice serioase. Unul dintre ei, Francis James Child, a declarat în !882că Robin Hood nu era decât un personaj imaginar de baladă populară.
Cercetările ulterioare au arătat totuşi că legenda conţinea anumite elemente veridice. Prima versiune completă a poveştii lui Robin al Pădurii datează din sex XV. Este vorba de o baladă intitulată Lyttle Geste of Robyn Hode. În ea găsim deja personajele care ne-au devenit familiare graţie cinematografului: şeriful din Nottingham, Micul John etc.
În majoritatea referinţelor vechi despre Robin al Pădurii, primele datând din 1350, aventurile lui se desfăşoară în pădurea de la Barnesdale, în Yorkshire. Prin urmare, istoricii s-au întrebat dacă în această regiune nu a existat în sec XIII un prinţ al hoţilor. Către 1228-1230, arhivele seignoriale menţionează un Robert Hood, descris ca un fugar care a furat pentru cei mulţi. Dar problema este că Robert Hood era un nume foarte curent în Anglia.

Candidaţi la titlul de Robin al Pădurii
Există numeroase contradicţii între diferite referinţe istorice. Baladele situează aventurile în cursul a patru domnii diferite: de la cea a lui Richard Inimă de Leu (1189-1199) la cea a lui Eduard al II-lea (1307-1327). Dar s-a reţinut mai ales domnia lui Richard Inimă de Leu! În majoritatea filmelor, Robin al Pădurii devine un apărător al regelui, plecat în cruciade, contra perfidului său frate Ioan Fără Ţară?

Cronicarul englez Walter Bower povesteşte că, după rebeliunea contra lui Henric al III lea, în 1265, faimosul hoţ Robin Hood (...) a luat capul celor care au dezertat şi i-a surghiunuit în urma revoltei. Dar această poveste este pusă sub semnul îndoielii de istoricii moderni. Aceştia din urmă au remarcat că arcul lung, care se vede în versiunile legendei, nu era utilizat sub domnia lui Henric al III lea (1216-1272).
Candidatul cel mai plauzibl este un ţăran din Wakefield, în Yorkshire, care a luat probabil parte la o răscoală împotriva ducelui de Lancastre în 1322. Arhivele oraşului menţionează un Robin Hood, condamnat pentru că a încălcat legile pădurii, rezistând domnului locului şi pentru că nu a luat parte la războiul contra scoţienilor. Se pare de asemenea că imobilul lui Robin Hood a fost confiscat pentru acest motiv, ceea ce ar explica de ce acest om s-a refugiat în pădure.
Acesta ar situa legenda în cursul domniei lui Eduard al II lea care, el-însuşi, a avut un valet numit Robert Hood.
Mulţi alţi rebeli şi proscrişi au fost identificaţi ca Robin al Pădurii. Printre ei, Robert Thwing, care a jefuit mânăstirile pentru a distribui grâne săracilor. Există de asemenea Robert Fitzooth ale cărui date de naştere şi de deces, 1160-1217, ar corespunde lui Robin al Pădurii. Cel puţin, este ceea ce rezultă dintr-un document regăsit...
http://secreteleistoriei.blogspot.com/2012/05/existat-robin-hood.html

Raspunzand la obiectia unui colonel de la baza Wright-Patterson cum ca extraterestrii ar putea fi ostili, dr. Steven M. Greer a replicat ca "tehnologiile de care ei dispun sunt atat de evoluate incat pot modifica substanta timpului si a spatiului. Daca ar fi ostile, intr-o nanosecunda Pamantul ar putea fi transformat in cenusa care va pluti in spatiu". De altfel, numerosi ufologi sunt convinsi ca civilizatiile nepamantene agresive din trecut s-au autodistrus, printr-un soi de "selectie naturala".

Greer crede ca extraterestrii ne monitorizeaza de cel putin 400.000 de ani. A fost un prim ciclu, care s-a incheiat la sfarsitul anilor 1800. Ar urma un alt ciclu, de 500.000 de ani. Primul pas va fi pacea universala, apoi o lunga evolutie, "pana ce fiecare individ va atinge iluminarea spirituala". Desigur, "cand vorbim de viitor, ne putem referi doar la viitoruri probabile datorita operarii liberului arbitru al oamenilor de pe Pamant".
Greer spune ca a ajuns treptat sa afle, atat prin clarviziune, cat si prin relatiile pe care si le crease in jurul organizatiei CSETI, de existenta in SUA a unui mic grup ocult de persoane care cunoaste bine adevarul despre OZN-uri (de pilda tehnologiile recuperate din OZN-uri prabusite sau accesul la energii necunoscute stiintei noastre oficiale) si profita de acest adevar. Grupul e format din varfuri ale complexului economic si militar, care ar sta si la originea actiunilor de dezinformare si ridiculizare vizand fenomenul OZN, ca si la cea a politicii de inspaimantare a populatiei cu perspectiva unei invazii extraterestre.

In vara anului 1993, medicul american a decis sa demareze un proiect pentru a forta guver-nul american sa dezvaluie, catre intreaga lume, dovezile privind contactele extraterestre, dovezi ascunse, in buna masura, de grupurile care pro-fitau de ele. Proiectul, cu sediul in Crozet, Vir-ginia, a fost botezat "Starlight". Primul obiectiv al sau a devenit informarea autoritatilor legale cu privire la ceea ce se cunoaste deja, fie si partial, cerandu-le apoi ajutorul pentru a identifica si a da publicitatii toate dovezile ascunse.

Informatiile ultrasecrete ale unui guvern ocult

In jurul proiectului Starlight s-a format o retea intinsa de sprijin, sustinere si initiativa, prin care Greer a putut intra in legatura, discret, cu personalitati de nivel inalt, de pilda cu amiralul Jim Woolsey, directorul CIA, caruia i-a facut o in-formare, timp de trei ore, ori cu miliardarul filantrop Laurance Rockefeller. La fel, a ajuns la consilierii stiintifici ai presedintelui Bill Clinton si ai vicepresedintelui Al Gore. Cu ocazia aceasta a aflat cu uimire ca detaliile cu adevarat relevante privind fenomenul OZN erau atat de bine tainuite incat nici presedintele SUA, nici conducerea CIA nu aveau cunostinta despre ele. Asa cum scria mai tarziu, i s-a confirmat cu aceasta ocazie ca nu acestia erau adevaratii carmuitori ai Americii si ca "exista un guvern secret care de fapt conduce totul". Cand a rugat autoritatile "oficiale" sa desecretizeze dovezile pe care le poseda privind contactele cu extraterestrii, i s-a raspuns: "Cum sa facem public ceva la care nu avem acces?". Greer si-a amintit atunci de avertismentul dat de presedintele Dwight Eisenhower, in ultima sa cuvantare oficiala, din ianuarie 1961: "Feriti-va de complexul militar-industrial si de amenintarea la libertatea noastra data de excesele sale".

Greer a contactat si inalti responsabili militari, inclusiv de la baza Wright-Patterson, unde se presupune ca au fost duse resturile adunate la Roswell. A ajuns astfel, desigur, si la persoane cu agende personale diferite, sau care faceau parte chiar din grupul ocult care ascundea faptele legate de fenomenul OZN. A aflat cu aceasta ocazie ca grupul nu ar fi chiar atat de omogen cum pare din afara, o parte a membrilor sai fiind de acord acum, dupa terminarea Razboiului Rece, cu o desecretizare treptata, a dovezilor prezentei extraterestre. Niciunul nu era insa in situatia sa faca el insusi primul pas, datorita faptului ca orice tentativa de "tradare" a principiilor grupului insemna condamnarea la moarte a faptasului si poate si a familiei sale. Unele persoane, legate de acest grup, s-au aratat dispuse sa-l sprijine financiar pe Greer, cu conditia evidenta de a-l controla, ceea ce insa el nu a acceptat. S-a intamplat si ca persoane, initial binevoitoare fata de proiect, sa refuze apoi sa mai colaboreze, dupa ce au fost "sfatuite" sa procedeze astfel.

Presiuni asupra presedintiei

Greer afirma ca in 1994, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Jimmy Carter i-a povestit lui Greer ca si acest presedinte, care vazuse cu ochii sai un OZN, a dorit, la sfarsitul anilor 1970, sa afle mai multe informatii in acest sens. Deoarece insista, a fost vizitat de un "agent" care i-a spus: "Domnule, daca vreti sa duceti la capat primul mandat de presedinte, atunci sa va tineti gura in privinta chestiunii OZN-urilor".

Tot in 1994, Greer a trimis un dosar, cu dovezile de care dispunea, presedintelui Bill Clinton, printr-un prieten apropiat al acestuia, care-i spusese ca presedintele avea disponibilitatea si dorinta sa dezlege mai multe enigme de acest tip. Ulterior insa acelasi prieten i-a transmis ca "exista un consens conform caruia daca presedintele ar face ceea ce i-ati sugerat dansului si directorului CIA, adica sa-si exercite puterea executiva pentru a accesa aceasta operatiune si pentru a o face publica, presedintele va sfarsi ca Jack Kennedy". De altfel, Greer intrase intre timp in posesia unor dovezi ca Marilyn Monroe si Mary Meyer, ambele amante ale presedintelui Kennedy, au fost si ele asasinate pentru ca amenintau sa divulge ceea ce aflasera de la acesta, intre altele despre fenaomenul OZN.

In urma dovezilor acumulate, Greer a ajuns sa afirme la un moment dat, retoric, ca "armata, CIA, NASA, NRO, serviciile secrete ale armatei si ale aviatiei, toate sunt doar un camuflaj pentru o operatiune care se produce in afara lor". Superioritatea gruparii oculte ar fi asigurata prin faptul ca "dispune de interfete electronice, prin care poate controla lucrurile instantaneu si in mod permanent".

Au urmat alte experiente nefericite. In perioada 1996-1997, conducerea ONU a aprobat - dar dupa cateva saptamani a anulat - o conferinta in care Greer dorea sa expuna in incinta Natiunilor Unite dovezile de care dispunea. Un diplomat care mijlocise evenimentul i-a spus, intre altele, ca "Secretarul General a fost vizitat de niste persoane care i-au aratat documente care l-au speriat atat de mult incat a inteles ca nu se poate implica mai departe", adaugand ca ar fi fost vorba si de amenintarea sistarii unor finantari vitale pentru ONU.

Dupa parerea lui Greer, ar exista, inca din 1950, "vehicule extraterestre reproduse", fabricate de un consortiu de companii din complexul militar-industrial american. Exista si "forme biologice artificiale", care arata ca cenusiii nu sunt extraterestrii si ca ar fi creati de pamanteni, folositi pentru simularea inselatoare a unor actiuni agresive ale extraterestrilor, inclusiv a unor rapiri de oameni sau mutilari de vite.

Inscenari extraterestre?

Dovezile adunate de Greer l-au condus pe acesta, inca in 1993, la convingerea ca "peste 90% din informatiile din domeniul public, privind OZN-urile, extraterestrii si contactele cu acestia, erau false, avand scopul de a teroriza populatia". Pentru a-si apara punctul de vedere conform caruia extraterestrii sunt extrem de binevoitori cu noi, Greer afirma chiar ca "80-90% dintre rapiri sunt dezinformari sau identificari gresite ale altor fenomene neobisnuite".

Operatiunile paramilitare clandestine care insceneaza evenimente OZN simulate ar avea drept scop crearea unei confuzii generale, a unei "perdele de ceata", privind aceste subiecte, dar, mai ales, sa inoculeze in mintea omului de pe strada un sentiment de teroare fata de vizitatori si sa induca in constiinta populara credinta ca suntem amenintati de o invazie din spatiu, careia doar armata i se poate opune, cu conditia sa aiba bani suficienti pentru a dezvolta armele necesare. In acelasi scop, "guvernul subteran" s-ar fi infiltrat nu doar in lumea informatiilor secrete sau a cercurilor guvernamentale ci si in mass-media si in comunitatea civila de ufologi. Filme de tipul "Independence Day" sunt un alt instrument servind acelasi obiectiv. Greer afirma ca si "cei ce fac publice investigatii false despre mutilari de vaci, disectii umane, violuri comise de extraterestri si despre intalniri de gradul trei, primesc fonduri enorme de la gruparea secreta, de la prietenii acesteia si de la cei din miscarea de dezinformare".

O metoda raspandita de simulare a evenimentelor OZN ar fi implantarea in mintea unor oameni a unor false amintiri. S-a recunoscut oficial ca in SUA s-au desfasurat, mult timp, experiente in acest sens. Greer a intalnit chiar persoane care au raspuns de scandaloasele proiecte MK-ULTRA, din anii 1950-60, ale CIA, destinate obtinerii controlului asupra mintii unor oameni prin utilizarea de droguri sau prin alte mijloace.

Greer accepta ca exista si contacte reale intre oameni si vizitatorii extraterestri, dar e convins ca demonizarea extraterestrilor, prezentarea lor ca o amenintare, prin rapirile si abuzurile savarsite, sunt mai ales efectul unui mare numar de inselatorii. Aceste actiuni vor continua si se vor amplifica. "Ne putem astepta, de pilda - spune Greer - la simularea unui atac extraterestru asupra Pamantului, realizata cu ajutorul satelitilor militari aflati deja in spatiu, ca si cu tehnologiile de creare a unor imagini holografice".

DAN D. FARCAS
http://www.revistamagazin.ro/content/view/9388/4/

In toata aceasta istorie neconventionala, istorie contradictorie nu prin ea insasi, ci numai in comparatie cu modelul, inca acceptat ca fiind cel mai apropiat de realitate, apar cu insistenta si evolueaza dezinvolt aparate de zbor care, in functie de raportul lor cu oamenii acelor vremi, pot fi impartite in doua: unele, construite si folosite de acestia, altele – la fel de misterioase si intangibile ca OZN-urile de azi. Pentru ca sunt aviator si domeniul meu ma intereseaza indiferent de epoca, inteleg sa ma ocup mai intai de masinile zburatoare ale oamenilor de demult.

Oare zborul se poate realiza numai cum stim noi ca se realizeaza? Daca cei din vechime puteau face o multime de lucruri mai bine decat noi, sau ajungeau la rezultate similare folosind cu totul alte cai, surprinzatoare si inaccesibile noua, oare nu tot asa au invatat sa zboare – fara sa utilizeze motoare Rolls-Royce pentru treaba asta? Levitatie, energie musculara, baloane cu aer cald? Sisteme pe care nici macar nu le putem imagina? Cu ce mentalitate o fi convietuit nivelul tehnic pe care ni-l asumam ca fiind propriu numai civilizatiei noastre avansate? Ce rezultat poate avea impactul dintre o civilizatie de factura orientala, spiritualizata prin insasi esenta ei, si elemente de neasteptat progres, de inevitabila revolutie tehnologica, rezultate din cunostintele inerente obtinute si de o asemenea civilizatie? E ca un sarpe care isi musca coada.

Ne putem face o imagine, de altfel, urmarind cronica chineza din vremea imparatului Shun (2258-2208 i.e.n.). La curtea acelui imparat a fost construita o masina zburatoare; termenii imprecisi n-au putut oferi o reconstituire exacta din punct de vedere tehnic – totusi putem afla ca masina era echipata cu aripi si parasute. Chiar, cum gandeau cei de acum patru milenii, ceea ce azi numim fuselaj? ampenaj? comenzile avionului? Alt imparat chinez, Cheng Tang, mai apropiat noua cu cinci sute de ani, a poruncit prin 1760 i.e.n. lui Ki-Kung-Shi sa construiasca un vehicul zburator. Cronica atesta construirea masinii de catre Ki-Kung-Shi, si aflam ca masina a zburat, dar ulterior aeronava a fost distrusa, ca sa nu cada in mana dusmanului.

Zborul nu ramane, traiectoriile in aer se sterg, si urma lor poate fi descifrata numai pe pamant. Unde sunt ramasitele acelor aparate de zbor? Oare erau atat de diferite, incat sa nu le putem recunoaste in putina zestre descifrata din ce a ramas in urma unor civilizatii care, in vremea lor de dainuire, pareau la fel de vesnice si imuabile cum ni se pare, azi, viata noastra? Pantha rei, spuneau anticii, dar lucrul asta trebuie simtit atunci cand il spunem. Cred ca exact asta am uitat: continutul cuvintelor, dincolo de forma. Nici macar n-am uitat, corect e: nu mai avem timp sa ne gandim la continut. Il consideram inclus cuvantului si spunem senini: ei n-aveau cum sa zboare. Totul se misca. Si vin atunci acele machete de pasari din vechiul Eghipet, categorisite de arheologi drept “obiecte rituale”, si in care numai ochiul specialistului a reusit sa vada modelul functional al unor aparate de zbor. Vin toate acele numeroase si coplesitoare – in exactitatea reprezentarii schematice – imagini de zei instalati in aparate de zburat, unele prevazute cu aripi, roti, ajutaje de evacuare, organe de comanda, si orice aviator neavizat, pus in fata unei astfel de reprezentari, poate spune: “ce aiureala, dar uite, are mansa. Are patina de aterizare, si asa mai departe. Uite jetul de propulsie, se vede la fel cum vedem fortajul avioanelor noastre, de decolare”.

Vechi, anacronice, fantastice, legendele se confirma din ce in ce mai des ca depozitare ale lucrurilor, asa cum au fost ele. Asa cum au curs ele in acel trecut in care s-au tesut legendele, nu povesti, ci realitati incrustate in memoria ancestrala a omenirii, transmise peste timpuri care nu le puteau descifra talcul real, si dezlegate abia acum, cand lucrurile ne sunt – aparent – atat de la indemana. Abia acum cand am ajuns iar acolo unde am mai fost odata. Talcuri descifrate se numesc Thor Heyerdhal si Hon-Tiki, toate acele situatii cand fantezia s-a sprijinit pe stiinta si stiinta a confirmat fantasticul. Nici macar nu era fantastic. Lucrurile erau asa ca intotdeauna, atat doar ca distanta dintre cum erau ele de fapt si cum credeam noi ca au fost era fantastica.

Prin extrapolare, oamenii zburatori, atat de des pomeniti in legendele incase, sa fi fost numai inchipuire? Imaginile descifrate pe Poarta Soarelui, orasul de legenda confirma Cerra Galan, cu turnurile – case uriase numite “ale oamenilor zburatori” – paralelipipedice, fara scari, fara usi, accesibile numai printr-o deschidere in acoperisul cladirii, toate acestea sunt numai folclor? Exotic si tulburator, dar numai folclor? Ce ratiuni puteau avea acele “case”? Oare, nu exact aparentul lor absurd comunica ceea ce ar fi de comunicat? In aceeasi zona, leagan al multor istorii bizare, unele nescrise, altele nedescifrate, istorii niciodata legate intre ele – desi totul se leaga – sunt pistele de la Nazca, atribuite, nu stiu de ce, extraterestrilor. Acei extraterestri, daca au venit vreodata, au descins din rachete de explorare, care nu aveau nevoie de piste; nu te duci sa cercetezi o planeta necunoscuta cu astronave care necesita trei kilometri de teren neted pentru asolizare.

De fapt, pistele de la Nazca sunt numai o parte a unui complex in care aviatorul descifreaza cu usurinta toate elementele aeroportului modern: radiofarul indepartat, concretizat prin imensul candelabru din golful Pisco; luminile de apropiere, trasate pe sol cu benzi de materiale puternic contrastante; in cele din urma, pistele propriuzise. Aranjamentul nu corespunde exact reglementarilor aeronautice aflate azi in vigoare, dar diferentele sunt scuzabile. Nu stiu ce vor sa fie imensele imagini zoomorfe trasate pe sol, intre piste; dar nu cred ca vizitatori veniti de departe s-ar fi dirijat dupa maimute si paianjeni sapati pe solul planetei straine. Acei colegi din nestiut vor fi avut mijloace automatizate, electronice sau de alta natura, pentru trasarea directiei si indicarea locului de aterizare.

Ce se intampla la Nazca e mult mai aproape de mentalitatea noastra de oameni ai acestui Pamant, decat de vizitatori veniti dinafara. O linie dreapta uneste, de la nord-vest la sud-est, candelabrul din golful Pisco cu pistele de la Nazca, intre orasul Mellendo, din sudul Peru-ului, pana departe spre sud, in Chile, se poate urmari o directie precisa marcata de ziduri oblice din stanca cu imagini de mari dimensiuni sapate in piatra: dreptunghiuri, sageti, patrate. La Nazca se putea veni la aterizare si invers, din sud-est spre nord-vest! Si cele doua sensuri de aterizare erau marcate diferit, pentru a evita confuziile, asa cum radiofarurile unui aeroport, situate in capetele opuse ale pistei, bat semnale diferite, care indica sensul pistei in serviciu!

Si pentru ca suntem in Anzi, si undeva toate lucrurile se leaga, desi aparentele sunt foarte greu de pus cap la cap, nu pot uita raspunsul pilotului Guillaumet, pionier al liniilor postale aeriene in America de Sud, dat unui coleg al sau ajuns celebru si ca scriitor, Antoine de Saint-Exupery. Guillaumet, cazut cu avionul in muntii aceia neamblanziti, ajuns la liman dupa cinci zile si cinci nopti de mers pe jos in ariditatea verticala, ostila, inghetata, aude exclamatia admirativa a camaradului sau venit sa-l vada in spital: ai luptat ca un animal! Nici un animal n-ar fi facut ce am facut eu, a raspuns Guillaumet.

Este greu sa descifrezi logica unor civilizatii terestre anterioare, chiar daca exista numitorul comun al aceleiasi planete; cum sa patrundem logica unor semeni veniti absolut dinafara? Poate suntem inconjurati, ne impiedicam literalmente de urme, semne, mesaje lasate de cei veniti de departe – atat doar ca nu stim sa le recunoastem. Poate – spun unii – noi insine suntem un asemenea mesaj. Si atunci cand am pus mana, in sfarsit, pe o urma tulburatoare, nu stim sa o interpretam cum trebuie, pentru ca nu putem deosebi partea de intreg.

In secolul III i.e.n., poetul clasic chinez Qu Yuan povestea despre zboruri la mare altitudine, deasupra pustiului Gobi si muntilor Kun-Lun, intr-un car de jad. Impresionante sunt detaliile privitoare la pilotarea aeronavei in functie de vant – orice aviator recunoaste triunghiul vitezelor, ABC-ul navigatiei aeriene. Se pare ca geniul poporului chinez nu s-a oprit la premiere ca hartia, matasea, praful de pusca, acul magnetic, aparatul Roentgen. In secolul IV, de data asta al erei noastre, Ko-Hung descria un vehicul aerian pus in miscare de aripi batante, sau poate rotoare instalate pe un elicopter primitiv. In comparatie cu aeronava de jad a lui Kun-Lun, aparatul era absolut primitiv – oare aici, intre sec. III i.e.n. si sec IV e.n. se situeaza acel inexplicabil moment de uitare? – si astfel vehiculul lui Ko-Hung apare ca o amintire a unor vremuri de demult? Relatarea oglindeste suficient de limpede simplismul masinii si al materialelor din care era facuta: “unii au facut un car zburator din lemnul arborelui jujuba, si au folosit curele din piele de bou, legate de palete rotitoare, care puneau in miscare masina”.

Cred ca lingvistii Academiei internationale pentru studiul limbii sanscrite de la Mysore – India, au dobandit serioase cunostinte de aviatie traducand vechi texte indiene. Poemele clasice Mahabharata si Ramayana vorbesc curent despre vimaane – aeronave circulare, cu doua punti suprapuse, cu hublouri si dom central. Parca am mai auzit de asemenea masini zburatoare, si din nou se leaga lucruri de nelegat – OZN-ul clasiceste exact o aeronava discoidala cu dom central. Vimaanele scoteau un sunet melodios in zbor si se deplasau “cu viteza vantului”; ele erau pilotate de eroi ai mitologiei hinduse. Si parti din Ramayana devin, simplu, instructiuni de selectionare a personalului navigant, si manuale metodice de tehnica pilotajului, perfect valabile acum – ca si atunci. Astfel, cel care pilota o vimaana trebuia sa fie bine antrenat, altfel era “oprit de la zbor”. Vimaana executa, cu gratie si usurinta, atat manevre pe care azi le executa elicopterele, sau numai doua tipuri de avioane aflate in exploatare curenta, celebrul BAE (Hawker-Siddeley) Harrier si omologul sau sovietic IAK 36, adica decolare-aterizare verticala, zbor la punct fix, zbor de translatie – cat si zborul orizontal “cu viteza vantului”, caracteristic aeronavelor militare.

Notiunea de “viteza vantului”, in acest context exact si sofisticat, ar putea fi mai mult decat o figura de stil, indicand viteza de deplasare a perturbatiilor prin aer – viteza sunetului. Dupa aterizare, vimaanele erau adapostite in vimaana griha – hangar, si alimentate, dupa unii, cu un lichid alb-galbui, dupa altii, cu mercur, folosind ca forta motrice “viforul” dezlantuit prin descompunerea carburantului. Nimic nou sub soare, specialistii de la NASA mai au putin si pun la punct motorul ionic cu … mercur (dupa alti autori, motorul-racheta electric foloseste ca sursa de ioni un generator de vapori de cesiu sau thoriu).

Poemul antic indo-tibetan “Samaranganasutradhava” explica astfel modul de propulsie al unor masini zburatoare: “corpul masinii … trebuie sa fie puternic si usor, asemanator cu o pasare in zbor. Inauntru se aseaza o instalatie cu mercur si o instalatie de fier, pentru incalzire. Prin mijlocirea puterii care se ascunde in mercur si care pune in miscare un vifor, omul aflat in acest car strabate mari departari in zbor. Datorita mercurului, carul capata o miscare ca a traznetului”. Cu totul altceva decat curelele din piele de bou, care miscau palete din lemn de jujuba. In plus, se pare ca acest motor nu avea nevoie de aer pentru functionare, putand fi folosit la deplasari dincolo de limitele atmosferei terestre.

“Rig-Veda” ne ofera insa descrierea unei aeronave ce pare inzestrata cu un motor aeroreactor, adica un motor reactiv care necesita pentru functionare aerul atmosferic: “La mijlocul navei, o lada grea, metalica, este izvorul fortei. De la aceasta lada, forta trece in doua tevi mari, asezate in fata si in spatele navei. Afara de ele, forta mai trece prin opt tevi indreptate in jos, iar tijele de sus stateau inchise. Vartejul se napustea cu putere si se izbea de pamant, saltand astfel nava in sus. Cand nava se inalta destul tevile indreptate in jos erau inchise pe jumatate, pentru ca nava sa poata atarna in vazduh fara sa cada. Atunci partea cea mai mare a vartejului era calauzita in teava din spate, spre a putea tasni afara forta eliberata ce avea sa impinga astfelnava inainte”.

Aceste doua texte merita multa atentie; este limpede ca ele descriu aeronave avansate in sensul actual al notiunii, creatii in prima linie a tehnologiei terestre. Amintesc doar avionul cu decolare-aterizare verticala Mirage III-V-02, conceput de specialistii firmei Dassault ca avand opt motoare dispuse vertical, pentru decolare-aterizare verticala, si un motor orizontal, pentru realizarea zborului obisnuit. Putin confuz, si lasand deci posibilitati de interpretare, este aliniatul cu tevile care pleaca de la izvorul fortei, in fata si in spatele navei. Acestea pot fi asimilate fie cu un ajutaj de evacuare anterior si cu unul posterior, aeronava putand fi deplasata pe aceeasi directie in doua sensuri, fie una din tevi constituia difuzorul prin care aerul era adus la motorul reactiv – izvorul fortei – si cealalta constituia efuzorul, prin care fluidul de lucru era propulsat in atmosfera. Practic, schema de functionare a oricarui avion militar din zilele noastre, cu priza de aer frontala si motorul plasat central: seria MIG-urilor, de la 15 la 21; Vaught A-7 Corsair; Bae Lightning-ul britanic contemporan, nu cel american, din razboiul al doilea mondial; F-84, F-86, F-100, F-16 – toate sunt construite dupa aceasta schema.

Inlocuind in textul vedic termenii comuni, care incercau sa explice in limbaj curent o problema de stricta specialitate in termeni adecvati, obtinem un text succint, care expune foarte limpede pilotului schema constructiva, principiul de functionare si modul concret de folosire a aeronavei antice: motorul navei este plasat central; de la motor pleaca un efuzor anterior si unul posterior; de asemenea, mai exista opt ajutaje reactive plasate vertical. La decolare se actioneaza manetele ajutajelor verticale; fluidul de lucru loveste solul si ridica aeronava.

Ajungand la inaltimea de siguranta se trece la zbor orizontal prin inchiderea partiala a ajutajelor verticale si deschiderea efuzorului posterior; iesind prin acestea, jetul de gaze impinge aeronava inainte. Simplu si la obiect. Amintesc doar ca acum, din 1985, dispunem de numai 2 aeronave operationale care functioneaza pe acest principiu simplu: Hawker-Harrier si IAK-36. Mai amintesc ca marea problema a acestui tip de avion – cu decolare-aterizare verticala – este stabilitatea in zborul vertical si de translatie; si pentru ca aceste manevre delicate sa poata fi executate in siguranta, este necesar ca raportul tractiune/greutate la acest gen de aeronave sa fie de minimum 1,2.

Vimaanele erau folosite in mai multe feluri: pentru transport, vanatoare, razboi. Amanunte primim de la Maharishi Bharadvai, unul din invatatii acelor vremuri: “un aparat care se misca prin propria sa forta interna, fie pe pamant, pe apa sau in aer, se numeste vimaana; care se poate misca pe cer dintr-un loc in altul, de la tara la tara; de la o lume la alta; un astfel de aparat e numit vimaana de preotii stiintelor”. Ce vrea sa insemne: de la o lume la alta?

Acei preoti ai stiintelor – piloti din vechime – detineau “secrete” a caror cunoastere si aplicare ne-ar face fericiti astazi:
- secretul construirii aparatelor de zbor care nu pot fi rupte, nu pot fi frante, nu pot fi distruse prin foc, nu pot fi nimicite;
- secretul opririi aparatelor de zbor dusmane;
- secretul de a face invizibile aparatele de zbor;
- secretul de a auzi zgomotele lor si tot ce se vorbeste in aparatele de zbor;
- secretul de a cunoaste imagini din interiorul aparatului de zbor;
- secretul stabilirii directiei aparatelor de zbor;
- secretul de a face sa isi piarda cunostinta cei ce se gasesc in aparatele de zbor inamice si de a distruge aparate inamice.

Deci acele nave erau relativ indestructibile; puteau fi facute invizibile; exista legatura, intre ele si cu solul, prin sisteme similare cu radioul si televiziunea zilelor noastre; exista un sistem de navigatie, etc. Trec in revista aceste “secrete”, care arata ca istoria planetei – cu sulite, bate, arcuri, sau cu vimaane formidabile – n-a fost in nici un caz potolita – si din nou, nu pot sa nu leg intre ele cateva lucruri, aparent despartite prin timp, spatiu, psihologie, apartenenta la o civilizatie sau alta. Lasam la o parte ca vimaanele nu puteau fi rupte, frante, distruse prin foc, nimicite, si ca doar in ultimii cinci ani, sa zicem, sute de aeronave contemporane au fost rupte, frante, distruse prin foc, nimicite; lasam la o parte ca germanii construisera la inceputul razboiului al doilea mondial statii de ascultare primitive, elementare, care acum ne fac sa ne tavalim de ras, dar care atunci reuseau sa anunte cu cateva minute mai devreme – minute esentiale – apropierea formatiilor de bombardiere inamice; lasam la o parte si faptul ca noi, tot de la inceputul razboiului al doilea mondial, am reusit chiar sa dezlegam “secretul” de a vedea aparatele de zbor prin intermediul radarului, secret nepomenit de Maharishi Bharadvai (posibil insa sugerat discret prin “secretul de a face invizibile aparatele de zbor” – acum se fac incercari de creare a unui avion “invizibil” pentru statiile de radiolocatie), dar ce ma face sa spun ca din nou se leaga ce nu ar fi de legat, este acel cumplit “secret” al opririi navelor dusmane, aflate in zbor.

La 13 aprilie 1970, orele 21 si 41 de minute, John-Jack Swigert, pilotul modulului lunar al expeditiei Apollo 13, raporta bazei de la Houston: “Sunt pe emisie acum – nu mai am nici un fel de curent. Hei! s-a ispravit. Ei, ei au ucis elementul de combustie. E mort”. In contextul convorbirilor anterioare, si celor ce au urmat, era limpede ca atat baza Houston cat si baza Swigert stiau foarte bine despre care “ei” este vorba. Acei “ei” care ar fi provocat explozia ce a produs distrugerea elementului de combustie din modulul de serviciu. Acei “ei” care cunosteau si aplicau, din ratiuni care ne scapa, “secretul opririi vimaanelor dusmane”.

In limba sanscrita exista termenul “vimaana vyda”, tradus prin: stiinta construirii si manuirii aeronavelor. Nu sunt cuvinte fara acoperire, alte texte traduse de catre Academia din Mysore descriu amanuntit cele 30 de parti componente ale aparatelor de zbor. Exista si un “digest” de fiziologie aeronautica, in care se prevad elemente referitoare la hrana si echipamentul pilotilor. Tehnologia producerii de vimaane e luata de la zero; sunt specificate 16 feluri de metale folosite la constructia aparatelor de zbor; din acestea numai 3 au putut fi identificate de noi. Alt text sanscrit, perfect asimilabil unui manual combinat de exploatare in zbor si metodica a tehnicii de pilotaj si navigatie aeriana, este acea cronica “manusa”, adica intemeiata numai pe fapte reale, intitulata “Samara Sutradhara”.

In peste doua sute de paragrafe, textul sanscrit analizeaza competent probleme ale constructiei aeronavelor, elemente de tehnica de pilotaj – decolarea si aterizarea in diferite configuratii, aterizarea fortata, zboruri pe traiecte de mii de kilometri, probleme legate de ciocnirea vimaanelor cu pasarile. Inseamna ca erau totusi aeronave asemanatoare cu ale noastre, ca parametri, constructie, mod de functionare – daca se temeau de pasari. Inseamna ca erau vulnerabili, si asta mi-i apropie. Pentru ca la o mie de kilometri pe ora ciocnirea cu un ghem de pene naste totusi forte de ordinul miilor de kilograme. Si mi se par dintr-o data apropiati acei aviatori care isi temeau vimaanele de pasari. Si mi-i apropie faptul ca erau fericiti cand zburau, astfel incat ii simt pe pilotii din vechime ca pe un fel de colegi de demult, de care sunt apropiat structural: “Frematand de bucurie, Arjuna sari in carul sau ceresc, ce se avanta numaidecat in cer”. Cred ca nu suntem totusi foarte deosebiti: si noi redevenim noi insine doar in cabinele aparatelor noastre. Se pare, deci, ca cerul zilelor de atunci era strabatut de aparate zburatoare construite si pilotate de oamenii Pamantului acelor vremuri; se pare ca modelul istoric conventional nu cunoaste, sau ocoleste, momente in care istoria planetei n-a curs atat de uniform, de liniar, de la razuitoarea din paleolitic, la naveta spatiala de astazi.

In secolul XII, Roger Bacon scria: “masini de zburat ca acestea exista de multa vreme, si se mai construiesc chiar si in zilele noastre” (cf. Bergier et Pauwels).

Se pare ca am mai zburat odata, demult.
http://piatza.net/inainte-de-icar/

Traim de multa vreme cu impresia ca cifra 13 aduce ghinion. Daca se intampla sa mai fie si vineri 13, mai ales in tarile occidentale, atunci imaginatia si credinta ca, de-a lungul istoriei, au avut loc intamplari neplacute, capata forme dintre cele mai bizare. La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de-al XX-lea, se credea ca ziua a treisprezecea din fiecare luna ar aduce ghinion, incepand chiar sa se faca o legatura intre ziua de vineri si cifra 13. In ciuda faptului ca nimeni nu a aflat cu exactitate momentul in care s-a produs combinatia dintre ziua de vineri si numarul 13, majoritatea studiilor arata ca "vineri 13" este o superstitie a secolului XX, chiar si folcloristii fiind de acord cu aceasta idee.

Prima referire la "vineri 13", ca superstitie independenta, o gasim in Dictionarul de Superstitii, unde se spune ca in 1913 in Notes and Queries (publicatie periodica) era mentionat "ghinionul adus de vineri 13": "Vinerea este considerata o zi ce aduce ghinion, fiind ziua Crucificarii, si la fel de nenorocos este si numarul 13, care este asociat cu Cina cea de Taina". Din alte surse aflam ca primul text care mentioneaza ziua de vineri in "combinatie" cu 13, se afla in biografia compozitorului italian Gioacchino Rossini, scrisa la 1869 de Henry Sutherland Edwards.

Unii specialisti sustin insa ca "vinovat" pentru introducerea, in mentalul colectiv, al acestei superstitii, ar fi un finantist si speculator de bursa, Thomas W. Lawson, supranumit si "regele cuprului". Pe aceasta tema, in 1907, el a publicat chiar un roman, intitulat "Vineri, treisprezece", astazi dat uitarii, dar care, se pare ca a stat la baza coroborarii celor doua superstitii, in imaginatia oamenilor. Cu toate ca astazi aproape nimeni nu-si mai aminteste de Lawson, legatura dintre bursa de pe Wall Street si ziua de vineri 13 s-a pastrat pana tarziu, aproape de zilele noastre. Dar fenomenul de vineri 13 nu se incheie aici. Prin anii '30, aceasta superstitie devenise cea mai populara din Statele Unite, astfel ca un studiu publicat in 1933 in Journal of Abnormal Psychology, realizat pe studenti din sapte colegii americane, arata ca 95% dintre cei aflati in anul patru si 91% din anul I, credeau ca ziua de vineri 13 aduce ghinion. Cum insa, uneori, superstitia poate atinge praguri destul de inalte, Consiliul orasenesc din French Lick, statul Indiana, da un decret (12 octombrie 1939) prin care autoritatile erau obligate sa echipeze toate pisicile negre cu clopotei, pentru ca locuitorii sa le poata evita si astfel sa scape de ghinion, in ziua de vineri 13. Nu se stie exact cand s-a renuntat definitiv la dotarea pisicilor negre cu clopotei, dar cert este ca practica s-a pastrat pana in noiembrie 1942. New York Times nota ca decretul cu pricina " este o masura de razboi menita sa diminueze stresul populatiei".

Frica nemotivata

Atat europenii cat si anglo-saxonii, sunt foarte superstitiosi cand vine vorba de numarul 13. Ei cred de asemenea ca "vineri 13" este o zi cu ghinion. Astfel, etajul 13, ziua a treisprezecea dintr-o luna, 13 persoane la o masa sau 13 monede in geanta, ar aduce ghinion. In Rusia se crede ca numarul 13 este cifra diavolului. Frica nemotivata de numarul 13 se numeste triskaidekafobie.

Surprinzator sau nu, numarului 13 nu i s-a acordat o atentie deosebita in Statele Unite decat de prin secolul al XIX-lea, iar la sfarsitul aceluiasi secol, superstitia ajunsese deja pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic iar scriitori din diferite tari ale lumii, cum ar fi, spre exemplu, Dostoiesvki, Henrik Ibsen, Wilkie Collins, Jules Verne sau Oscar Wilde mentionau in operele lor numarul cu ghinion. Intre timp, guvernele au inceput sa critice superstitiile, declarandu-le lipsite de temei stiintific, considerandu-le o amenintare directa la adresa libertatii democratice si a progresului, iar acest lucru a dus, incet-incet la disparitia fricii.

Clubul Treisprezece

Propunandu-si sa demonstreze ca superstitia legata de numarul 13 nu are nici o valoare, un veteran de razboi pe nume William Fowler, a infiintat in 1882 "Clubul Treisprezece". El insusi luase parte la 13 batalii, fusese trecut in rezerva pe 13 august 1863 si era proprietarul unei case cumparata la exact 13 luni dupa ce fusese lasat la vatra. Printre membrii clubului s-au numarat guvernatori, senatori, judecatori si chiar presedinti. In 1887, sub conducerea lui David McAdam, judecator la curtea oraseneasca, membrii Clubului Treisprezece isi propun sa-si foloseasca influenta pe care o aveau in justitie pentru a "reface reputatia" zilei de vineri. Desi scopul Clubului Treisprezece a fost acela de a educa oamenii cu privire la inutilitatea superstitiilor, s-au gasit multi detractori.

Inrudite cu folclorul, superstitiile erup insa din psihologie, deoarece satisfac nevoia nativa a omului de a emite prejudecati pe marginea fenomenelor neintelese. Litera de lege pentru unii, trecute cu vederea de altii, superstitiile graviteaza totusi in jurul nostru de secole.

IOANA FLORIA
http://www.revistamagazin.ro/content/view/9355/21/