Visul lui Escriva

Ziua de 7 octombrie, anul 2002, Vatican. În faţa celei mai mari mulţimi reunite până atunci în Piaţa San Pietro, avea loc canonizarea cu mare pompă a fondatorului Prelaturii Opus Dei, numit de atunci încoace Sfântul Josemaria Escriva de Balaguer. În prezenţa a peste 300.000 persoane, 34 cardinali şi 200 episcopi catolici (la eveniment fiind prezent chiar şi Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române), Papa Ioan Paul al II-lea l-a trecut în rândul sfinţilor Bisericii Catolice pe "tătucul" Opus Dei.

Opus Dei a fost fondată de preotul Josemaria Escriva de Balaguer pe data de 2 octombrie 1928, în Madrid. Conform propriilor declaraţii, Escriva a trăit, în acelaşi an, o viziune în care "Dumnezeu însuşi îşi exprima dorinţa ca Opus Dei să existe". Imediat, Escriva pune bazele unei organizaţii care să-i ajute pe laici să găsească sfinţenia în viaţa şi activiatea zilnică. Pe aceste considerente, părintele Escriva şi-a numit noua organizaţie Opus Dei, ceea ce în limba latină semnifică Opera, Lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, Escriva dorea să sublinieze faptul că organizaţia nu ar fi fost creaţia sa, ci chiar a Domnului.

Iniţial, Opus Dei a fost o organizaţie deschisă doar bărbaţilor, dar doi ani mai târziu, în anul 1930, în urma unei alte " comunicări" cu Dumnezeu, părintele Escriva a decis să primească şi femei.

Însă pentru Opus Dei aveau să vină ani tulburi şi dificili. În anul 1936, organizaţia a avut serios de suferit în urma Războiului Civil din Spania, când majoritatea prelaţilor catolici au fost forţaţi să se ascundă, în condiţiile în care Biserica Romano-Catolică din Spania acorda ajutor şi susţinere rebelilor naţionalişti. După ce Războiul Civil s-a terminat cu victoria generalului Francisco Franco, Escriva s-a reîntors la Madrid în deplină siguranţă.

În memoriile sale, părintele Opus Dei nota că în acea perioadă a avut de înfruntat dificultăţi majore, provocate cel mai adesea de prelaţii catolici de orientare tradiţionalistă, care nu ar fi înţeles pe deplin ideile pe care se întemeia Opus Dei. Cu toate acestea, organizaţia sa a început să se dezvolte puternic în perioada regimului lui Franco, iar din anul 1945, Opus Dei a început să aibă filiale şi în alte ţări. În anul 1939, Escriva publicase deja lucrarea Calea, o culegere de 999 de maxime şi precepte care vizau spiritualitatea din punctul său de vedere.

Un an mai târziu, organizaţia sa avea să înfrunte primele critici ale unui adversar ideologic deosebit de puternic şi influent. Este vorba de prelatul iezuit superior Wlodimir Ledochowski, care a trimis Vaticanului o notă în care considera Opus Dei drept o "organizaţie foarte periculoasă pentru Biserica Catolică din Spania", deoarece ar avea un "caracter secret" şi ar fi "o formă de creştinism masonic".
Netulburat, Escriva ţinteşte tot mai sus, iar în anul 1946 îşi deschide deja prima filială Opus Dei la Roma. Patru ani mai târziu, Papa Pius al XII-lea îşi dă acordul oficial pentru existenţa organizaţiei, ba mai mult, permite persoanelor căsătorite să facă parte din Opus Dei, un succes nesperat pentru Escriva.

În anul 1962, Conciliul II al Vaticanului aprobă şi împărtăşeşte viziunea lui Escriva asupra activismului şi implicării sociale a laicilor. În anul 1975, pe când Opus Dei era în plin avânt, Escriva moare, iar la cârma organizaţiei ajunge Alvaro del Portillo, un apropiat al fondatorului. Şapte ani mai târziu, Papa Ioan Paul al II-lea acordă organizaţiei mult-râvnitul statut de prelatură personală. (În sistemul de organizare a Bisericii Catolice, acestor grupuri numite prelaturi personale, structurate ierarhic, li se încredinţează anumite sarcini pastorale.)

În anul 2002, la doar 26 ani de la moartea lui Escriva, Papa Ioan Paul al II-lea îl canonizează. În timpul cuvântării, prelatul pontif de origine poloneză se referea la Escriva ca la "un sfânt al vieţii de zi cu zi".


Ce este, de fapt, Opus Dei?

Din punct de vedere ideologic, Opus Dei este o organizaţie trup şi suflet catolică, împărtăşind toate doctrinele acestei biserici, dar se axează pe vieţile credincioşilor catolici care nu sunt călugări sau preoţi. Doctrina sa vizează "chemarea universală la sfinţenie" şi îmbinarea vieţii spirituale cu cea profesională, socială şi de familie.

Conform doctrinei proprii, membrii Opus Dei duc vieţi obişnuite, respectă valorile tradiţionale familiale în concepţie catolică şi se străduiesc "să atingă sfinţenia unei vieţi obişnuite".
De asemenea, Opus Dei se concentrează pe importanţa desăvârşirii profesionale a credincioşilor.

Toţi membrii, fie ei căsătoriţi sau nu, trebuie să urmeze un aşa numit "Plan de viaţă", sau o "Normă de pietate", în esenţă nimic altceva decât norme şi obligaţii tradiţional-catolice.
Capul organizaţiei este cunoscut sub numele de Prelatul şi este susţinut în activitatea sa de către două consilii, un Consiliu General, alcătuit exclusiv din bărbaţi, şi altul compus din femei. Prelatul îşi păstrează titlul şi poziţia pe durata întregii sale vieţi. După moartea sa, este convocat Congresul General în care este ales noul Prelat, care trebuie ulterior să fie recunoscut de către Papă.

La nivelul anului 2010, Opus Dei număra circa 90.260 membri oficiali. Dintre aceştia, doar 2015 erau preoţi, restul fiind laici. Se estimează că aproximativ 60% dintre membrii Opus Dei sunt activi în Europa, iar 35% trăiesc în America de Sud. Conform ierarhiei proprii, există mai multe categorii de membri. În cadrul laicilor se evidenţiază Supranumerarii, care alcătuiesc circa 70% din totalul membrilor, urmează Numerarii, care au jurat să fie celibatari şi să trăiască în sărăcie şi ascultare, şi Supleanţii, membrii care au făcut jurământ de celibat apostolic.

Din rândul supleanţilor sunt selectaţi candidaţii pentru preoţie, formând clerul tipic al Opus Dei. Alte categorii sunt reprezentate de preoţii propriu-zişi care fac parte din Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci şi de colaboratori sau simpatizanţi care nu sunt membri Opus Dei şi pot avea altă religie decât cea catolică.
Ocultă sau nu ?

Aparent, opinia publică tinde să asocieze organizaţia cu imaginea care transpare din celebrul roman "Codul lui Da Vinci", carte în care scriitorul Dan Brown prezintă Opus Dei drept o organizaţie ermetică şi exclusivistă, mai puternică decât Masoneria şi dedicată marilor comploturi. Un ordin ai cărui membri nu se dau în lături de la nimic pentru protejarea Bisericii Romano-Catolice.

Dincolo de portretul zugrăvit de Dan Brown, un scriitor de romane beletristice cu puternic iz comercial, Opus Dei este, cumva, o armată romano-catolică, care nu poartă uniforme sau arme, ci veşminte dintre cele mai obişnuite. "Soldaţii" săi au cele mai variate profesii, de la simpli vânzători în piaţă, la miniştri, bancheri sau cadre universitare, toţi fiind animaţi de lucrarea lor întru "Opera Domnului".

Conform lui Josemaria Escriva de Balaguer, membrii Opus Dei trebuie să dea dovadă în primul rând de discreţie.
Constituţia organizaţiei, care datează din anul 1950, inclusiv ultimul statut votat în 1982, stipulează că:
"Pe baza smereniei colective, Opus Dei nu vrea să lanseze cărţi sau scrieri. Membrii noştri ar trebui să păstreze o tăcere prudentă şi plină de respect în ceea ce priveşte numele şi identitatea celoralţi membri. Nimeni nu ar trebui să-şi dezvăluie apartenenţa la Opus Dei fără permisiunea clară a superiorilor locali".

Se pare că în cadrul Opus Dei doar cererea de primire, care se face întotdeauna după o perioadă de cinci ani de noviciat, se oferă sub formă scrisă. Celelalte angajamente se fac oral, după un text intern scris în latină, care circulă doar în cadrul organizaţiei.

Caracterul autodeclarat discret al Opus Dei, precum şi omniprezenţa organizaţiei în societate, a dus în timp la acuzaţii de ocultism, "secretism" şi la portretizarea Opus Dei ca fiind o organizaţie care se ocupă mai mult de afaceri şi de aspectul financiar decât de cele ale spiritului.

Pro şi contra "Operei Domnului"

Conform unor jurnalisti independenţi precum John L. Allen jr., Vittorio Messori, Patrice de Plunkett, Maggy Whitehouse sau Noam Friedlander, multe dintre acuzele aduse Opus Dei nu ar fi decât calomnii, exagerări răutăcioase şi critici nefondate.

Pe baza investigaţiilor jurnaliştilor de mai sus, se pare că miturile legate de Opus Dei ar fi create de oponenţi ai acesteia, iar membrii organizaţiei chiar ar "practica ceea ce propăvăduiesc".
Scriitorul şi jurnalistul John L. Allen jr. susţine că Opus Dei prezintă informaţii credibile referitoare la ea, iar membrii săi se comportă asemenea oricărui credincios catolic.

Istoricii Paul Preston şi Brian Crozier au descoperit că membrii Opus Dei care au avut funcţii de miniştri în perioada dictaturii franchiste din Spania au fost numiţi pe baza meritelor şi talentelor profesionale şi nu a apartenenţei la organizaţie.

În plus, unii membrii de marcă ai Opus Dei, precum Rafael Calvo Serer şi Antonio Senan (primul preşedinte de senat al Spaniei democratice) s-au erijat în critici sonori ai derapajelor regimului franchist. Alvaro de Portillo, fost Prelat al Opus Dei, susţine că părintele Escriva a fost un critic acerb al politicilor duse de Adolf Hitler, pe care l-ar fi declarat în mai multe rânduri drept o "plagă", un "rasist" şi un "tiran". În privinţa aşa-zisei misoginii din sânul organizaţiei, John L. Allen susţine că unele poziţii de conducere sunt deţinute de femei, care uneori îi supervizează pe bărbaţi.

În privinţa criticilor, situaţia este cu mult diferită.

Există bunăoară un portal pe Internet, intitulat Opus Dei Awareness Network (ODAN), susţinut de o organizaţie cu acelaşi nume, care pretinde că există pentru "a oferi informaţii şi ajutor persoanelor care au avut de suferit de pe urma Opus Dei". O altă personalitate deosebit de critică la adresa Opus Dei este Maria Carmen del Tapia, o ex-membră a "Operei Domnului" care a deţinut un rang înalt în organizaţie.

Toţi criticii susţin că Opus Dei duce o politică a secretului absolut, care poate ascunde multe adevăruri sau scandaluri incomode. Organizaţia a fost acuzată în mai multe rânduri de practici de recrutare agresive, precum şi de control excesiv la adresa membrilor obişnuiţi. De asemenea, a fost acuzată de cultivarea intensă a unui elitism discriminatoriu, fiind şi ţinta criticilor îndreptate impotriva catolicismului în general. Sociologii Peter Berger şi Samuel Huntington sugerează cumva că Opus Dei este implicată în "crearea deliberată a unei modernităţi alternative" - una în care cultura modernă se supune fără crâcnire perceptelor tradiţionale ale catolicismului.

Documentele, ţinute departe de publicul larg până acum, sunt expuse cu ocazia aniversării celor 400 de ani de existenţă a Arhivelor Secrete şi vor putea fi văzute la Muzeul Capitolin din Roma până în septembrie.

Documente expuse datează din secolul 8 şi până în secolul 20 şi sunt stocate pe 85 kilometri de rafturi. O parte din colectie este deschisă pentru cercetători, la cerere.

Întocmite de Papa Paul al V-în 1612, arhivele conţin toate faptele şi documentele referitoare la conducere şi Biserică.

Desi ele sunt cunoscute ca “secrete”, traducerea este din limba latină “secretum”, însemnând “privat” şi se referă la faptul că ele sunt proprietatea Papei.

Iată care sunt unele dintre cele mai controversate documente:

Scrisoarea Reginei Maria a Scoţiei

Maria Stuart, o importantă susţinătoare a cauzei catolice în Marea Britanie, a scris o scrisoare în limba franceză Papei Sixt al V-lea de la Castelul Fotheringay din Northamptonshire, în noiembrei 1586. Ea mărturisea credinţa în Biserica Romano-Catolică şi batjocorea minciunile spuse împotriva sa de duşmanii săi din Anglia. Scrisoarea a fost scrisă cu câteva săptămâni înainte ca aceasta să fie executată pentru presupusa implicare într-un complot care punea la cale asasinarea Reginei Elisabeta I a Angliei. Maria susţinea că tribunalul care a condamnat-o la moarte era ilegal şi eretic.

Documentele de la procesele Cavalerilor Templieri

Documentele oficiale de la procesul Cavalerilor Templieri, scrise pe pergamente îngălbenite de vreme cu cerneală neagră, dezvăluie detalii de la procesele din secolul XIV în care membrii Ordinului Templierilor erau acuzaţi de erezie. Acest ordin călugăresc militar creştin a fost persecutat de Regele Filip al IV-lea al Franţei (supranumit “cel Frumos”) din cauza puterii şi influenţei tot mai mari a membrilor săi şi a bogăţiei acestora. Papa Clement al V-lea a început investigaţiile şi, torturaţi de inchizitori, mulţi cavaleri au mărturisit că se fac vinovaţi de blasfemii şi erezie.

O scrisoare de la un trib de amerindieni

Unul dintre cele mai interesante documente expuse, este, afirmă The Christian Science Monitor, este o scrisoare scrisă pe scoarţă de copac în 1887 de tribul Ojibwe din Grassy Lake, Ontario, pentru Papa Leon XIII. Pitoreasca scrisoare este adresată “Marelui Maestru al Rugăciunii, cel care ţine locul lui Iisus” şi este datată în mai “când este multă iarbă şi e luna florilor” şi indienii nu doreau decât să îi mulţumească Papei pentru că trimisese un episcop în zonă.

O cererea de anulare a căsătoriei lui Henric al VIII-lea

Unul dintre cele mai spectaculoase documente este o scrisoare scrisă pe un pergament împodobită cu mai mult de 80 de sigilii roşii şi în care colegii britanici ai Papei cereau anularea căsătoriei lui Henric al VIII-lea cu Caterina de Aragon. Refuzul papei a dus la naşterea Bisericii Anglicane, care a şi acordat anularea.

Documentele de la procesul de erezie al lui Galileo Galilei

Expoziţia va prezenta şi documente oficiale de la procesul în care Galileo Galilei a fost acuzat de erezie în secolul XVII pentru că susţinea că Pământul se învârte în jurul Soarelui. Unul dintre documente poartă semnătura astronomului care a fost acuzat de Inchiziţia Catolică de erezie şi a scăpat de arderea pe rug pentru că a recunoscut, împotriva convingerilor sale, că a greşit. Biserica Romano Catolică a recunoscut abia în 1992 că a greşit condamnând viziunea lui Galileo Galilei.

Scrisoarea scrisă pe mătase a unei Împărătese chineze convertită la creştinism

Scrisoarea Împărătesei Elena, cunoscută mai bine sub numele de Dowager Wang, a fost trimisă după ce aceasta fusese convertită la creştinism de preoţi iezuiţi. Ea a ales să adopte numele de Elena şi i-a pus fiului său adoptiv, Yongli, numele de Constantin.

Scrisoare, scrisă pe mătase şi adresată Papei Inocenţiu al X-lea, purta semnul unui dragon negru pe tubul de bambus în care era introdusă şi avea un sigiliu roşu imperial.

Contactul cu alte civilizatii

De sute de ani, Vaticanul este acuzat de pastrarea mai multor artefacte si manuscrise stravechi in cele mai adanci pivnite ale sale, interzicand total accesul lumii exterioare la ele. Aceste comori secrete, adesea de o natura istorica sau religioasa controversata, sunt ascunse intentionat de Biserica Romano-Catolica deoarece cunoasterea lor generala ar putea periclita credibilitatea Bisericii si ar naste indoiala asupra textelor si practicilor sale “sfinte”. De asemenea, cei care si-au dedicat viata investigarii teoriilor conspiratiei din arheologie sustin ca exista indicii tulburatoare care ar demonstra ca institut arheologic din SUA, Institutul Smithsonian, o agentie federala independenta, acopera activ unele dintre cele mai interesante si mai importante descoperiri arheologice facute in cele doua Americi.

Conspiratiile si suprimarea accesului la dovezile arheologice care ar schimba perspectiva pe care o avem asupra trecutului au inceput in 1881, atunci cand John Wesley Powell , geologul faimos pentru explorarea Marelui Canion, l-a numit pe Cyrus Thomas director al Diviziei Estice a Biroului Etnologic din cadrul Institutului Smithsonian. Atunci cand Thomas si-a luat in primire postul, era convins ca pe teritoriul Americii de Nord a existat in trecut “o rasa de constructori de movile”, alta decat populatia indienilor americani.

J.W. Powell, directorul Biroului de Etnologie, un simpatizant al amerindienilor, a trait multi ani in sanul pasnicei populatii Winnebago, si a considerat ca amerindienii erau pe nedrept etichetati drept primitivi si salbatici. Profesorul a inceput sa promoveze ideea conform careia americanii nativi, exterminati deja la sfarsitul secolului XIX de numeroasele razboaie pe care le purtasera cu albii, erau descendentii unei civilizatii avansate si, ca atare, demni de respect si protectie.

Conducerea Institutului a optat pentru un alt punct de vedere si a demarat un program de suprimare a oricaror dovezi arheologice care acreditau curentul lui Powell, denumit Difuzionism – o teorie ce afirma ca, de-a lungul istoriei, au existat vaste dispersari de cultura si civilizate, prin contactul diverselor populatii cu exploratori si colonisti si prin marile rute comerciale. Smithsonian a imbratisat doctrina opusa, Izolationismul: aceasta marseaza pe ideea ca cele mai multe civilizatii sunt izolate unele de celelalte si ca foarte mici contacte exista intre ele.

In acest razboi intelectual, inceput in anii 1880, Institutul insista pe ideea unor contacte foarte rare intre civilizatiile vailor Ohio si Mississippi, si pe siguranta ca acestea nu aveau nicio legatura cu niste culturi avansate precum cea maiasa, sau cele tolteca si azteca, din Mexic si America Centrala.

Ideea este ridicola, avand in vedere ca sistemul fluvial ajungea pana in Golful Mexicului, iar aceste civilizatii nu se aflau mai departe unele de celelalte decat pe maluri opuse ale golfului. Este acelasi lucru cu a sustine lipsa oricarui contact intre culturile de la Marea Neagra si cele de la Mediterana.

Misteriosii giganti din America

Atunci cand interioarele mai multor movile si piramide antice de pe teritoriul Americii de Nord au fost examinate, s-a demonstrat ca istoria vailor raului Mississippi a fost marcata de o cultura straveche si sofisticata, aflata in contact cu Europa si cu alte regiuni. Totodata, continutul multor movile a dezvaluit mormintele unor oameni uriasi, inalti de pana la 2,5 metri, imbracati din cap pana in picioare in armuri, avand alaturi sabii colosale si uneori comori consistente. In legendele bastinasilor indieni gigantii inalti si intelepti sunt un motiv constant: se spune ca au existat vremuri cand oamenii traiau mii de ani si cresteau foarte inalti, proportional cu varsta lor sau ca acestia ar fi venit de pe mari.

Ca o paranteza, in Biblie, in Vechiul Testament, se fac cateva referiri la uriasi, precum cele din Facerea, 6:4, “În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime”, Cartea lui Baruch, 3:26, “Acolo au fost uriaşii cei vestiţi, înalţi la statură şi iscusiţi în război” sau Cartea Iudite, 16:6, “…n-a fost doborât de tineri voinici, şi nici feciorii uriaşilor nu l-au lovit pe el, şi nici nu i-au stat împotrivă oameni înalţi ca munţii”.

Atunci cand Movila Spiro din Oklahoma a fost excavata, in anii ‘30 din secolul XX, a fost descoperit un barbat inalt, imbracat complet in armura, alaturi de o oala cu mii de perle si alte artefacte, cea mai mare comoara de acest fel documentata pana astazi. Locul exact al descoperirii barbatului a ramas necunoscut, iar tezaurul de acolo a fost transportat la Institutul Smithsonian care nu a mai facut publica nicio informatie despre acesta.Conspirationistii detin si marturia din epoca a unui fost angajat al Institutului Smithsonian, concediat pentru apararea opticii difuzioniste asupra Americilor (“erezia” care afirma ca alte civilizatii antice ar fi vizitat malurile Americilor, cu multe milenii inaintea lui Columb); din aceasta marturie reiese ca, la inceputul secolului XX, angajatii Institutului au indesat o barja cu obiecte si artefacte neobisnuite, au navigat pe Atlantic la sute de kilometri de coasta si au devarsat tezaurul in apele oceanului.

Desi ideea ca respectabilul si prestigiosul Institut Smithsonian, alaturi de alte organizatii asemanatoare, ascund descoperiri arheologice capitale este greu de acceptat, exista, se pare, indicii solide care sugereaza ca aceste agentii acopera cu buna stiinta sau “pierd” relicve arheologice importante. Spre exemplu, in anul 1892, in Alabama, au fost descoperite o serie de sicrie bizare, din piatra, care au fost trimise la Institutul Smithsonian si apoi “ratacite”. Fiecare dintre aceste sicirie masura aproximativ 2,3 metri in lungime. 100 de ani mai tarziu, atunci cand povestea a fost readusa pe tapet de presa, purtatorul de cuvant al Institutului declara ca sicriele erau, de fapt, albii de lemn si ca nu puteau fi vazute cu niciun chip pentru ca se aflau gazduite intr-un depozit contaminat cu azbest.

Ivan T. Sanderson, un binecunoscut zoolog, relateaza o poveste interesanta despre o scrisoare pe care a primit-o de la un inginer care a stationat in insulele Aleutine, situate in Oceanul Pacific, intre Asia si America de Nord, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Pe cand lucra la constructia unui mic aeroport utilitar, echipajul inginerului a intrat cu buldozerul intr-un grup de dealuri de mici dimensiuni, descoperind ceea ce pareau, la prima vedere, a fi resturi umane. Inginerul a sistat lucrarile si a sapat in locul cu pricina, dand peste un adevarat cimitir al gigantilor, format din cranii si oase ale piciorelor.

Craniile acestora masurau intre 55 si 60 de centimetri de la baza la teasta. De vreme ce un craniu de adult masoara, in mod obisnuit, aproximativ 20 centimetri, niste capete atat de mari ar fi implicat o dimensiune colosala pentru un om proportionat normal. Mai mult, fiecare craniu era trepanat cu pricepere – un proces de executare a unei gauri in partea superioara a testei craniene.

De mentionat ca intre practicile intalnite la vechii peruvieni, la maiasi si la indienii-cu-capul-plat din Montana, se numara si obiceiul aplatizarii craniului unui bebelus si fortarea dezvoltarii lui intr-o forma alungita. In scrisoare, inginerul povesteste ca si-a contactat imediat superiorii. A doua zi, o echipa a Institutul Smithsonian a sosit in Alaska si a colectat ramasitele; de atunci, nimic nu s-a mai auzit de acestea. Sanderson se intreba, la randul sau, daca nu cumva “acesti oameni nu pot infrunta rescrierea tuturor manualelor”.

Oameni si dinozauri

In 1944, la Acambaro, in Mexic, o descoperire de o natura la fel de controversata a fost facuta de catre Waldemar Julsrud, la acea data un prolific comerciant de antichitati pe piata neagra, de origine germana. Julsrud a fost chemat in statul Guanajutao, la 280 kilometri nord-vest de Mexico City. Ciudatul sit arheologic de acolo gazduia peste 32.00 de obiecte de ceramica, piatra si jad, cutite foarte bine ascutite din obsidian si alte artefacte. Jalsrud, a gasit, de asemenea, statui cu dimensiuni variind intre cativa centimetri si 1,80 m care infatisau reptile mari si oameni. Spre surprinderea sa, dupa ce le-a examinat mai atent, a descoperit ca statuile reprezentau dinozauri si diverse populatii de oameni, de la indieni si egipteni, la chinezi si caucazieni.

Pentru a afla vechimea obiectelor, germanul a dus cateva mostre la laboratoarele Universitatii din Pennsylvania, unde acestea au fost supuse testelor cu radio-carbon si celor ce folosesc metoda termoluminiscentei. Rezultatele au indicat faptul ca artefactele au fost faurite cu aproximativ 6500 ani in urma, in jurul anului 4500 i.Hr. iar originea lor este absolut necunoscuta. La vremea cu pricina, povestea germanului a fost respinsa de comunitatea stiintifica, mai ales ca, in 1952, prestigiosul arheolog american Charles C. DiPeso declara ca ar fi investigat minutios cele 32.000 piese si ca acestea ar fi falsuri.

Intr-o lucrare aparuta in anii ‘60, alt arheolog, John H. Tierney, care a urmarit atent acest caz, indica faptul ca, pentru a reusi ceea ce pretinsese, DiPeso ar fi trebuit sa inspecteze 133 articole pe minut, in cele doar patru ore pe care le-a petrecut in casa lui Julsrud. In realitate, ar fi fost necesare saptamani intregi numai pentru a separa uriasa plaja de exponate si a le ordona adecvat unei evaluari academice. Tierney, care a colaborat cu profesorii Charles Hapgood si William N. Russel pentru a documenta investigatia, acuza ca Institutul Smithsonian si alte autoritati arheologice au condus o ampla campanie de dezinformare impotriva descoperirilor.

Dupa o investigatie de 18 ani, care a inclus si doua expeditii la locatia misteriosului sit arheologic, in 1955 si 1968, Charles Hapgood, profesor de istorie si antropologie la Universitatea din New Hampshire, a publicat lucrarea “Misterul din Acambaro”. Initial, Hapgood era sceptic cu privire la veridicitatea colectiei, dar s-a transformat intr-un adept in 1955, atunci cand, in acelasi sit arheologic a facut el insusi sapaturi si a descoperit statui similare, care faceau parte neindoios din colectia peste care daduse si Julsrud.

America egipteana

Poate cea mai impresionanta dovada de cenzura istorica ramane excavarea unui mormant “egiptean”, de catre insisi reprezentantii Institutului Smithsonian in Arizona. In numarul din 5 aprilie 1909, jurnalul Phoenix publica pe prima pagina uimitoarea poveste a descoperirii unui bizar “seif” taiat in piatra, in cadrul unei expeditii condusa de profesorul S.A. Jordan, de la Institut. Articolul, documentat de poze si marturii, relata despre o serie de artefacte egiptene ascunse in cuburi de piatra descoperite in Marele Canion. La vremea cu pricina, membrii Institutului au cerut drept la replica, pretinzand ca nu au niciun fel de cunostinta despre aceasta descoperire sau despre descoperitorii ei. Ulterior, Jordan a negat la randul sau ca ar participat la o expeditie in Marele Canion, desi acest fapt este demonstrat de fotografii – deosebit de greu, daca nu imposibil de trucat la inceput de secol XX.

Recent, Clubul Mondial al Exploratorilor a decis sa verifice aceasta poveste, contactand Institutul Smithsonina din Washington D.C. Arheologul de la Institut cu care au discutat membri clubului, le-a marturisit acestora ca “niciun artefact egiptean de niciun fel nu a fost descoperit vreodata in America de Nord sau de Sud.” Cu toate acestea, este greu de crezut ca intreaga poveste nu e nimic mai mult decat o cacealma gazetareasca atent elaborata. Faptul ca s-a aflat pe prima pagina, a oferit marturii si detalii elaborate si a curpins un articol ce se intaindea pe mai multe pagini, pledeaza in favoare credibilitatii.

Acopera Institutul Smithsonian o descoperire arheologica de o imensa importanta? Daca aceasta poveste ar fi adevarata, paradigma istorica majoritara in America din secolul XVIII si pana in prezent, conform careia nu a existat un contact transoceanic semnificativ intre civilizatii, in vremurile pre-columbiene, si ca toti amerindienii, de pe ambele continente, sunt descendenti ai oamenilor Erei Glaciare care au trecut Stramtoarea Bering, ar trebui schimbata din temelii.

Ideea ca egiptenii antici au ajuns in Arizona este atat de revolutionara incat trebuie ingropata? Poate ca Institutul Smithsonian este interesat doar de mentinerea status quo-ului academic. Istoricul si lingvistul Carl Hart, editor al revistei World Explorer, a obtinut o harta straveche Marelui Canion, de la o biblioteca din Chicago. Cercetand harta, Hart a constatat cu stupoare ca mare parte din nordul Marelui Canion este format din regiuni cu nume egiptene si hinduse: Turnul lui Set, Turnul lui Ra, Templul lui Horus, Templul lui Osiris, Templul lui Isis, Piramida lui Cheops, Arcada lui Buddha, Templul lui Buddha, Templul lui Manu si Templul lui Shiva. Sa fie acesta un nou indiciu pentru veridicitatea descoperirilor egiptene din Marele Canion?

Istoricii sustin ca primii exploratori ai Marelui Canion au fost, pur si simplu, adepti ai numelor egiptene si hinduse – proportia coplesitoare a acestor nume in acest spatiu este totusi bizara. In acelasi timp, in prezent, regiuni extinse din Marele Canion le sunt interzise vizitatorilor obisnuiti, datorita pericolelor naturale care se gasesc aici. Coincidenta sau nu, intreaga suprafata de nord, care cuprinde locurile cu nume egiptene si hinduse, face parte din aceasta arie inchisa publicului, pentru numarul mare de “pesteri periculoase”.

http://piatza.net/o-alta-istorie-a-americii/

În arhivele secrete ale Vaticanului a fost descoperit un document de senzaţie. Datorită acestui document va fi poate necesară rescrierea întregii istorii a acestui Ordin legendar, dar şi istoria pontificatului lui Clement al V-lea, în timpul căruia a fost dizolvat Ordinul, în ciuda faptului că Papa însuşi a fost cel care i-a absolvit de orice vină pe cavalerii-călugări.

Agenţiile de presă din Italia au transmis ştirea referitoare la descoperirea în arhivele secrete ale Vaticanului a acestui document pe care omenirea îl caută de câteva secole şi care redeschide procesul Templierilor, absolvindu-i de orice vină şi ridicând acuzaţiile formulate şi condamnarea tribunalului din anul 1308. Copia procesului a fost descoperită de cercetăroarea Barbara Frale, urmând a fi publicată în zilele următoare de periodicul „Hera”. Barbara Frale a descoperit acest pergament care poartă înscrisul papei şi care precizează că, începând din vara anului 1308, Papa Clement al V-lea, în ciuda a ceea ce s-a crezut până în zielele noastre, ridică toate acuzaţiile de erezie formulate împotriva Marelui Maestru al Ordinului, Jacques de Molay, şi a celorlalţi mari demnitari.

Până în prezent, cercetătorii considerau că documentul s-a pierdut pentru posteritate, împreună cu celelelalte pergamente care fac trimitere la Templieri, atunci când Napoleon a preluat arhivele de la Vatican şi le-a adus la Paris. După căderea Regatului Ierusalimului, Templierii au revenit în Franţa. În anul 1312, regele francez Filip cel Frumos, duşmanul declarat al Ordinului, impune dizolvarea acestuia. Regele forţează mâna Papei să desfiinţeze Ordinul, făcând referire la procesul în cursul căruia Templierii ar fi fost condamnaţi.

În opinia istoricilor, decizia curajoasă a Papei Clement al V-lea care, după cum bine ştim, nu a făcut nimic să împiedice căderea Ordinului, oferă dovada că acest Papă, prizonier în palatul pontifical din Avignon, nu era total dependent de Coroana franceză. El a avut iniţiativa de a salva Ordinul ţinând cont de pocăinţa cavalerilor şi de cererea lor de a reveni în sânul Bisericii. Regele francez nu a ţinut însă cont de poziţia Papei şi a lichidat Ordinul.

Document descoperit la Vatican – Papa i-a absolvit pe Templieri

Corespondenţă de la Roma, semnată de Richard Owen

Sursă: Times – British News March 30, 2002

Documentele descoperite la VATICAN aduc la lumină un fapt excepţional –masacrul din perioada medievală a Cavalerilor Templieri, acuzaţi de „erezie, idolatrie şi sodomie” – episod care continuă să rămână învăluit în mister – s-a produs efectiv şi în ciuda faptului că însuşi Papa îi exonerase în cadrul unui proces secret.
Această dezvăluire îl va obliga pe actualul Papă, care a cerut iertare întregii lumi musulmane pentru cruciade, să ceară scuze în public şi pentru persecuţia la care a fost supus unul din cele mai importante ordine ale cruciaţilor. Cavalerii Templieri, ale căror putere şi bogăţii legendare continuă să ne fascineze, au fost desfiinţaţi ca ordin de Papa Clement al V-lea la Conciliul de la Vienne (Franţa) din anul 1312.

Conform punctului de vedere publicat în cotidianul catolic „L’Avvenire”, toate dosarele întocmite la ancheta pontificală s-au pierdut în timpul jefuirii Vaticanului de către armatele lui Napoleon care au invadat Italia în secolul al XVIII-lea, şi că recuperarea acestora este un eveniment remarcabil.

Marele Maestru al Templierilor, Jacques de Molay, a fost ars pe rug din ordinul regelui francez Filip al IV-lea (cunoscut şi sub numele de Filip cel Frumos) care, dorind să îşi însuşească domeniile şi tezaurul templier, a pornit o campanie-fulger de arestări în zorii zilei de vineri, 13 … 1307, şi a trecut la torturarea Templierilor. Cel puţin 2,000 de Cavaleri Templieri au fost ucişi în încercarea de exterminare a Ordinului.

Barbara Frale, cercetător la Şcoala de Studii Paleontologice de pe lângă Vatican, susţine că istoricii împărtăşesc în unanimitate opinia conform căreia Papa Clement al V-lea, el însuşi de origine franceză şi fost arhiepiscop la Bordeaux, a fost slab şi s-a lăcast manevrat, acceptând planul lui Filip cel Frumos de a desfiinţa Ordinul Templier şi de a pune mâna pe bogăţiile lui. Numai că documentele descoperite în arhivele Vaticanului, printre care se numără şi un facsimil despre care se credea că a dispărut pentru totdeauna, constituie dovada fermă că Papa a avut abilitatea să manevreze lucrurile „cu dibăcie şi hotărâre”, astfel încât trimişii pontificali au fost cei care i-au anchetat, în 1308, pe de Molay şi pe alţi mari demnitari templieri în temniţele castelului Chinon de pe Loara, în cadrul a ceea ce a ajuns să capete dimensiunile unei anchete pontificale.

Signora Frale, care scrie în prezent o carte pornind de la documentul Chinon, a mărturisit jurnaliştilor de la revista italiană lunară Hera, revistă specializată în enigme ale istoriei, că rezultatul anchetei a fost exonerarea totală a Cavalerilor.

Papa acceptase explicaţia Cavalerilor conform căreia acuzaţiile de sodomie şi de blasfemie se datorau neînţelegerii corecte a ritualurilor străvechi şi secrete, care îşi aveau originea în perioada de lupte crâncene a cruciaţilor împotriva musulmanilor, mai precis, a sarazinilor. Printre aceste ritualuri se numărau „lepădarea de Iisus Hristos şi batjocorirea crucii, de trei ori”, ca şi „pupatul fundului altor bărbaţi”. Adriano Forgione, editor al revistei Hera, susţine că aceste practici erau destinate să simuleze umilinţele şi torturile la care ar fi fost supus un cruciat luat prizonier de sarazini. Ei mai erau învăţaţi cum să se lepede de credinţă „numai cu mintea, dar nu şi cu sufletul”.

Ordinul Cavalerilor Templieri — sau mai corect, Ordinul Cavalerilor Sărmani ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon — a fost înfiinţat în perioadfa primelor cruciade din secolul al XII-lea, cu scopul de a-i proteja pe creştinii care plecau în pelerinaj spre Ţara Sfântă, împreună cu un alt ordin creştin, Cavalerii Ospitalieri (sau Ioaniţi). Denumirea Ordinului Templier se datorează faptului că i s-a acordat o parte din fostul Templu al lui Solomon de la Ierusalim pentru a-şi ridica acolo tabăra.

Consemnând faptul că de Molay şi Cavalerii au cerut iertare, Papa nota următoarele: “Prin prezentul act decretăm că Biserica îi absolvă de orice vină şi că pot participa din nou la sfintele slujbe şi primi sfintele sacramente”. Signor Forgione susţine că Papa a ratat absolvirea publică a Ordinului Templier, fiindcă scandalul produs în jurul Templierilor a stârnit patimi atât de mari, încât se temea de o schismă a Bisericii. Regele Filip al IV-lea a ordonat executarea lui de Molay şi a altor mari demnitari Templieri înainte ca Papa să facă public verdictul anchetei pontificale, după care acest document a dispărut.

Adeptii teoriei conspiratiei sustin, de multa vreme, ca Vaticanul ar detine, in arhivele sale secrete documente care, dezvaluite, ar putea schimba din temelii nu doar istoria lumii dar si perceptia noastra despre fenomenul religios.

    In afara unor secrete tehnologice precum cronoportarea, teleportarea sau levitatia, despre care se crede ca ar fi fost descoperite candva si tainuite cu grija, in pivnitele Vaticanului, Sfantul Scaun ar ascunde, se crede, adevarul despre inceputurile crestinismului, adevaruri care daca ar fi dezvaluite ar zgudui insesi fundamentele acestei religii. Desigur, oficialii de la Vatican dezmint asemenea speculatii si au dat publicitatii, pentru prima oara de la inceputurile papalitatii, o serie de documente din arhivele secrete ale Sfantului Scaun, menite sa faca lumina asupra unor chestiuni delicate din istoria religiei crestine.

Ce voia papa de la Roosevelt?

    Timp de multe secole, arhivele Vaticanului au fost accesibile doar prelatilor catolici si abia in 1881 s-a permis si anumitor savanti si teologi sa le cerceteze. Dar in general aceste arhive nu sunt deschise marelui public si pentru a le cerceta sunt necesare aprobari speciale din partea Consiliului Cardinalilor. Motivul oficial ar fi temerile ca documentele, multe dintre ele vechi de peste o mie de ani, s-ar putea deteriora din cauza cercetarii intense, dar pana nu de mult se banuia ca adevarata cauza ar fi ingrijorarea Vaticanului ca informatiile continute in actele respective – majoritatea pergamente si manuscrise pe piele – ar pune in pericol doctrina oficiala crestina. Acum, spre a demonta acuzatiile de ascundere a adevarului, papa Benedict si-a dat acordul pentru editarea unei colectii de documente din arhivele secrete. Este vorba despre 105 documente,  dintre care 20 nu au fost ni-ciodata dezvaluite pana acum – printre acestea se numara mai multe scrisori papale adresate lui Hitler de catre papa Pius XI, in 1934, o misiva catre Sfantul Parinte, inscriptionata pe scoarta de copac de capeteniile triburilor Ojibwe, din America de Nord si scrisoarea regelui englez Henric VIII catre papa, care a dus la renuntarea suveranului insular la catolicism si la aparitia religiei anglicane.

    Una dintre cele mai spectaculoase artefacte este scrisoarea trimisa de hanul mongol Guyuk, nepotul lui Genghis Han, papei Inocentiu IV. Suveranul pontif ii ceruse liderului mongol sa se converteasca la crestinism iar acesta, ca raspuns, il convocase in Asia, „alaturi de toti regii tai crestini, pentru a va pleca inaintea mea, ca un gest de supunere, caci altfel va voi considera dusmani”.

    Un document controversat il constituie scrisoarea trimisa de papa lui Roosevelt, prin care ii cerea sa se opuna infiintarii unui stat evreu in Palestina, actiune pentru care miscarea sionista facea un puternic lobby la Casa Alba. „Este adevarat ca evreii au locuit candva in Palestina, dar nu exista nici o axioma istorica prin care sa se sustina necesitatea intoarcerii unui popor pe pamanturile unde a trait in urma cu doua milenii. Aparitia unui stat evreu in Palestina ar da nastere unor complicate probleme si tensiuni internationale”, scria papa Piux XI, cu o remarcabila clarviziune.

Adevăruri incomode pentru papi

    Exista insa si alte documente care pun Vaticanul intr-o lumina foarte defavorabila. Nu este vorba doar de dosarele secrete ce arata ca papa a stiut despre Holocaustul impotriva evreilor, in Al Doilea Razboi Mondial dar nu a facut nimic ca sa-l impiedice, ci mai ales de atitudinea ostila dovedita de biserica fata de stiinta si unele manifestari artistice. Astfel, printre actele publicate se vor numara si stenogramele proceselor de erezie intentate lui Galileo Galilei si Giordano Bruno, dar si corespondenta dintre inaltii demnitari ai Cetatii Sfinte si unii ganditori „recalcitranti”, precum Erasmus din Rotterdam sau Voltaire. O alta misiva interesanta este cea trimisa de presedintele Confederatiei Sudiste, Jefferson Davies, papei Piux IX, in timpul Razboiului Civil american, prin care se plangea ca regretabilul conflict fratricid a fost cauzat de agresiunea Nordului si facea apel la medierea papei, care insa nu s-a produs.

    Suveranul Pontif nu s-a implicat in acest razboi chiar daca, se pare, simpatiza cu Sudul, mult mai religios decat adversarii sai nordisti. Nu lipsesc nici scrisorile personale, dar de mare semnificatie, cum e de pilda plangerea adresata de Michelangelo papei, in 1550, dupa ce un conclav papal ii intrerupsese lucrul la domul basilicii San Pietro si multi cardinali se plansesera de maniera sa „deloc crestineasca” de prezentare a personajelor biblice.

Templierii au fost iertaţi

    Un pergament ingalbenit de vreme  contine procesele verbale ale interogatoriilor luate templierilor de catre reprezentantii papei Clement IV si se incheie cu o bula papala care-i absolva pe acuzati de toate ereziile. Documentul, cunoscut ca „pergamentul Chinon”, nu a fost niciodata dat publicitatii, desi se banuia existenta lui. El dezvaluie faptul ca Templierii aveau o ceremonie de initiere ce includea scuiparea pe cruce, renegarea lui Iisus si sarutarea in zona anala, pe buricul si gura superiorului ierarhic. Templierii au explicat papei ca initierea simula umilintele pe care cavalerii ar fi trebuit sa le indure daca ar fi fost prinsi de sarazini. Papa ar fi dorit sa-i ierte si a emis chiar o Bula in acest sens, dar pana la urma a cedat in fata amenintarilor regelui Frantei, temutul Filip cel Frumos, si a fost de acord cu pedepsirea drastica a cavalerilor.

    In fine, un alt document remarcabil contine analiza, realizata de o comisie de experti ai Bisericii Catolice, a faimoaselor manuscrise descoperite in 1947 in grotele de langa Qumran, pe malul Marii Moarte. Dupa cum se stie, aceste manuscrise au fost descifrate de experti ai Vaticanului, care mult timp au refuzat sa faca publice, fapt ce a dat apa la moara celor ce credeau ca manuscrisele contin „adevaruri care ar putea schimba radical temelia religiei crestine”. Comisia de specialisti a avizat autenticitatea manuscriselor si chiar a propus revizuirea unor pasaje din Biblie, pentru a corespunde adevarului istoric relevat de pergamentele de la Marea Moarta. Deocamdata, nu se stie daca dintre documentele publicate va face parte si controversatul „al treilea secret de la Fatima”, reprezentantii Sfantului Scaun refuzand sa dea vreo declaratie in acest sens.

GABRIEL TUDOR

In 946, Papa Benedict al V-lea, a violat o fetita si a fugit la Constantinopol, luand cu el visteria papala. A revenit la Vatican, deabia atunci cand a ramas fara bani. Pontiful a fost, in cele din urma, ucis de un sot gelos. Cadavrul sau, care numara peste o suta de lovituri de pumnal, a fost tarat de multime pe strazi, in cele din urma, fiind aruncat intr-o latrina.

In octombrie 1032 mitra papala a fost cumparata pentru Benedict al IX-lea, care la aceea vreme, avea 11 ani. Conform cronicilor, la varsta de 14 ani, isi intrecuse predecesorii in vicii, din aceasta cauza, fiind nevoit sa fuga din Roma, in mod frecvent.

Gregory al VII-lea afost un maestru falsificator, reusind sa intreaca chiar si faimoasa frauda, “Donatia lui Constantin”, documentul care a creeat statul papal. Gregory conducea o scoala de falsificatori, care produceau, fara oprire, documente ce purtau sigiliile papale de aprobare. Aceste documente au fost sistematizate, pe la mijlocul anilor 1100, la Bologna de catre Gratian, un calugar benedict. El si-a numit opera Decretul sau Codul Legilor Canonice. Pe langa documentele lui Benedict, codul mai continea documente falsificate de Gratian, plus documentele fictionale ale altor autori. Gregory a formalizat si doctrina celibatului, pentru a impiedica Biserica, sa mai acorde bastarzilor preotilor si episcopilor, portiuni din pamanturile sale. Conform istoricului catolic Peter de Rosa, in cartea sa “Vicarii lui Hristos”: “Pontifii aveau concubine cu varste variate, cele mai tinere aveau 14 ani. Ei se faceau vinovati de incest, perversitati sexuale, aveau copii fara numar si de regula, erau ucisi in timp ce savarseau adulterul. Dupa cum zice si o veche zicala catolica, de ce sa fii mai sfant decat Papa?”

O alta figura interesanta a fost Alexander al VI-lea (cunoscut si ca Rodrigo Borgia). A domnit intre anii 1429-1503. A comis prima crima la varsta de 12 ani. In cartea sa “The Decline and Fall”, Gibbon vorbeste despre Alexander, ca si cum ar fi un nou Tiberius al Romei. Asemenea predecesorului sau, Innocent al VIII-lea, Alexander a avut multi copii, pe care i-a botezat personal si le-a oficializat nuntile la Vatican. Dintre acestia, 10 au fost bastarzi (printre care si notoriosii, Cesare si Lucrezia ), a caror mama a fost concubina sa preferata, Vanozza Catanei. Atunci cand aceasta a murit, a fost inlocuita cu Giulia Farnese ( avea 14 ani ), care a obtinut pe aceasta cale, postul de cardinal pentru fratele ei, care mai tarziu, a devenit Papa Paul al III-lea.

Alexander a fost urmat de catre Julius al II-lea, care a cumparat mitra papala, cu ajutorul averii personale. Nici macar nu incerca sa treaca drept un crestin. Fiind un afemeiat notoriu, a avut si el multi bastarzi. In final, a fost afectat atat de tare de sifilis, incat nu mai putea sa isi expuna nici macar piciorul, pentru a- i fi sarutat.

Sub conducerea lui Leo al X-lea, cel care a blestemat si a excomunicat pe Martin Luther, au fost create preturi specifice, fiecarui tip de pacat. Astfel daca un diacon era acuzat de crima, putea fi achitat, daca achita 20 de coroane. Odata achitat de Papa, nu mai putea fi acuzat de catre autoritatile civile. Cu doua sute de ani in urma, John al XXII-lea, facuse cam acelasi lucru, fixand preturi pentru alt gen de pacate, incepand cu incestul si terminand cu sodomia. In timpul pontificatului Papei Innocent al VIII-lea, acesta acorda, contra cost, o dispensa pe o perioada de 20 de ani .Aceasta dispensa permitea celui care o achizitiona, sa sa savureze pe durata posturilor, mancarurile interzise.Leo al X-lea l-a imputernicit pe calugarul dominican Tetzel, sa vanda dispense papale ce permiteau eliberarea din purgatoriu. Papa Sixtus al IV-lea (in imagine) taxa bordelele romane. Conform istoricului Will Durant, in 1490 erau in jur de 6800 de prostituate, in Roma. Pius al II-lea a declarat Roma, drept un oras al bastarzilor.

Lipsa de morala si etica a diversilor pontifi a constituit subiectul multor carti, nu e de mirare ca Biserica pare a fi damnata, inca de la inceput. Dupa ce a demolat Templul lui Apolo si Stadionul lui Caligula, Constantin a folosit pietrele si marmura lor, pentru a inalta bazilica Sf. Petru. Alegerea materialelor de constructie ar putea explica observatia facuta de Martin Luther in Roma, secole mai tarziu, “Daca exista iad, Roma e construita peste el. E un abis din care provin toate pacatele”.

In “Istoria Inchizitiei”, Canon Llorente, care a fost Secretar al Inchizitiei din Madrid, 1790-1792, estimeaza numarul de condamnati din Spania la peste 3 milioane, din care 300 de mii au fost arsi pe rug. Un istoric catolic comenteaza unul din evenimentele, ce au urmat lichidarii Inchizitiei spaniole : “Cand Napoleon a cucerit Spania in 1808, un ofiter polonez din armata sa, Col. Lemanouski, a raportat ca dominicanii (cei care conduceau Inchizitia) s-au baricadat in manastirea lor din Madrid. Cand trupele lui Lemanouski au intrat prin forta, inchizitorii au negat existenta camerelor de tortura. In urma unei investigatii, camerele de tortura au fost gasite in subteran. Erau pline de prizonieri, goi si majoritatea, nebuni. Desi trupele franceze erau obisnuite cu prezenta sangelui si a cruzimii, nu au putut rezista privelistii. Au evacuat manastirea, dupa care folosind praful de pusca, au aruncat-o in aer “. Roma se imbatase, din nou, cu sangele martirilor.

In noiembrie 2000, pe prima pagina a ziarelor italiene, scria “Diavolul invinge Papa!”. Il Mesaggero vorbeste de confruntarea dintre Papa si o tanara, care in timpul unei audiente la Vatican, a insultat pontiful, cu o voce cavernoasa. John Paul a incercat sa o exorcizeze, dar incercarile sale au esuat. Prezenta Diavolului la Vatican, nu e o surpriza pentru Luigi Marinelli. Cartea sa “Gone with the wind at the Vatican” dezvaluie activitatile prelatilor, cum ar fi spalarea banilor, abuzuri sexuale si chiar ritualuri satanice, efectuate in interiorul zidurilor Sfantului Scaun. Comentariile lui Marinelli sunt asemanatoare cu cele ale raposatului Malachi Martin, fost iezuit si exorcist, a carui carte din 1990 “The keys of this blood”, e sursa acestui citat : “Foarte inspaimantator pentru John Paul, se confrunta cu prezenta de neinlaturat, a unei puteri maligne, in propriul sau Vatican”. Era ceea ce membrii mai vechi ai Bisericii, numeau superforta. Zvonuri, greu de verificat, leagau aparitia ei de domnia lui Paul al VI-lea, din 1963. Intradevar, Paul a zis ceva despre ” fumul Satanei care a patruns in sanctuar “, o referire oblica la ceremoniile satanice din Vatican.

Pe de alta parte, se pare ca microbul sexualitatii, face ravagii printre preotimea de la Roma. Numai in 1990, Biserica a trebuit sa plateasca peste 1 miliard de dolari, victimelor abuzurilor sexuale. Iar filiala americana oferea si o metoda de tratament pentru cei acuzati. Jay Mullin a fost acuzat de molestarea unui baietel. Cardinalul Bernard Law l-a trimis pentru evaluare psihiatrica la institutul St. Luke. Acest institut din Washington, apare la data de 24 februarie 2002, intr-un articol din ziarul Boston Globe: “Mullin a fost dus la o clinica din afara Washington-ului. In aceasta clinica, ce apartinea Bisericii, a fost gasita o cantitate mare pornografie infantila, incepand cu imagini soft si terminand cu cele hardcore si BDSM, toate avand ca protagonisti baieti si fete”.