Visul Papei Urban II

La scara istorică şi privită în contextul tuturor cruciadelor, fenomenul cunoscut sub denumirile de Cruciada Milogilor, Cruciada Săracilor, Cruciada Ţăranilor sau Cruciada Poporului face parte din prima mare cruciadă lansată de Papalitate pentru recucerirea Ţării Sfinte şi izgonirea invadatorilor musulmani.

Îngrijorat de modul în care se mişcau lucrurile, precum şi de contextul politic internaţional, Papa Urban II plănuia trimiterea unui corp expediţionar militar încă din luna august a anului 1096. Planurile papei erau alimentate şi de amplele mişcări sociale din Europa Apuseană, mişcări însufleţite de o exaltare religioasă fără precedent, care animase păturile cele mai sărace din regatele medievale. Factorul economic a avut evident un rol important în declanşarea acestei nesăbuite aventuri războinice, sfârşite cum nu se poate mai prost pentru Biserica Catolică.

Anii de secetă şi foamete, presăraţi cu molime, loviseră puternic în viaţa de zi cu zi a europeanului apusean. Toate acestea duseseră la schimbarea profilului social al oamenilor. Tot mai mulţi neguţători, orăşeni şi soldaţi sărăciseră; cât despre pătura celor ce lucrau pământul şi creşteau animale, aceşti oameni se zbăteau deja la limita subzistenţei.
În aceste condiţii, sărăcimea apuseană vedea în pornirea unei expediţii de cucerire în Orientul cel seducător, despre ale cărui mbogăţii circulau deja legende, soluţia ideală pentru a-şi salva efemerele existenţe.

Cum nu se poate mai potrivit pentru mintea plină de superstiţii a europenilor de atunci, apăruseră, odată cu anul 1095, şi o serie de fenomene meteorologice, percepute deopotrivă de cler şi de mase drept semne şi binecuvântări divine pentru cruciada incipientă. Nu trebuie să uităm că eram în plin Ev Mediu, iar apariţia unei aurore, ploi de meteoriţi, comete sau eclipse lunare echivala cu un fatidic început de Apocalipsă.

Papa Urban îşi freca bucuros palmele: dacă estimase la început că doar câteva mii de cavaleri vor răspunde apelului său, pentru cruciadă se strânseseră peste 40.000 de suflete, număr imens pentru populaţia Europei din acele vremuri.
Aproape că nu mai conta că, din cei 40.000, marea majoritate erau săteni care nu ştiau nici măcar să ţină un scut şi o sabie, inclusiv numeroase femei şi copii.

Conduşi de Pierre Sihastrul şi Gautier Făr' de Avere

Evident o asemenea adunătură de fanatici, pentru care lumea se termina la ultimele case ale propriilor sate, nu putea fi condusă decât de nişte conducători pe măsură.
Unul dintre ei era un călugăr carismatic şi orator electrizant, pe numele său Pierre Sihastrul din cetatea Amiens. Cucerise atât mulţimea, cât şi pe papă, prin faptul că se deplasa mereu călare pe un măgar, simbol al sărăciei prin excelenţă şi, spre deosebire de reprezentanţii clerului catolic, acest călugăr aventurier se îmbrăca mereu cu haine ponosite. Chiar şi în zilele de sărbătoare...

Gură neobosită, predica zilnic oastei în timp ce aceasta traversa ţinuturile Franţei şi ale Flandrei. Nu se spălase niciodată, dar avea grijă ca la fiecare masă să nu-i lipsească peştele şi vinul.
Printre altele, "responsabilul ideologic" al calicilor susţinea că fusese trimis să predice de către Iisus Hristos în persoană, lăudându-se oricui stătea să-l asculte că ar avea o epistolă scrisă chiar de Mântuitor. În drumul său spre Ierusalim, Pierre Sihastrul poposeşte la Koln pe data de 12 aprilie 1096, unde dă peste tacticianul militar al mişcării în persoana lui Gautier Făr' de Avere, altă figură fără de pereche în panoplia personajelor istorice care au marcat cruciadele. Acesta fusese stăpânitorul domeniului Boissy-sans-Avoir, dar renunţase la tot, animat de dorinţa arzătoare de a-i înfrunta pe musulmani şi a izgoni "aceşti câini ai Satanei", cum îi socotea el, în pustiurile de unde veniseră.
În fond, "Dumnezeu o vrea", expresia mobilizatoare a Papei Urban II, era maxima zilei pe buzele tuturor cruciaţilor care se îndreptau spre Ierusalim.


Evreii - victimele de serviciu

Armata calicilor condusă de cele două personaje ajunsese să atragă atenţia atât Papei Urban, cât şi împăratului bizantin Alexius I Comnenul.
Cu toate acestea, fiorii reci ai neîncrederii începuseră să se cuibărească în inima lui Urban. Era un fanatic religios, dar nu un ignorant total. Ştia că dăduse binecuvântarea sa unei adunături de coate-goale, care nu erau familiarizaţi cu portul armelor, bătăliile sau lungile marşuri prin deşert. În plus, calicii erau însoţiţi de propriile femei şi copii, fapt care îngreuna considerabil marşurile şi parcurgerea distanţelor în timpii doriţi.

Urban ar fi dat orice să fi avut o armată de măcar 15.000 cavaleri experimentaţi, în locul gloatei de zdrenţăroşi. Dar era deja prea târziu.
Cum orice expediţie militară are nevoie de bani pentru armament, transport şi mai ales provizii, calicimea aventurieră nici nu ieşise din Europa şi s-a trezit cu economiile şi pomenile deja consumate.
Cum era o adunătură de calici şi sărăntoci, după cum i-a rămas şi numele în istorie, Pierre Sihastrul a venit cu ideea salvatoare.
Idee care era, de fapt, un jaf.

Calicimea războinică a poposit în oraşul Koln unde, la îndemnurile lui Pierre şi al lui Gautier Făr' de Avere, s-a apucat să strângă bani pentru expediţie.
Au făcut rost de ei prin jefuirea tuturor bancherilor şi negustorilor evrei din oraş. Cei care se opuneau au fost declaraţi "ucigaşii lui Hristos", fiind ucişi pe loc. De fapt, armata de calici s-a ocupat cu jefuirea fiecărei comunităţi evreieşti întâlnită ulterior în oraşele europene.

Să ardem şi să jefuim!

Adunătura - care speriase deja o parte a nobilimii europene - îşi sporise numărul după traversarea târgurilor şi oraşelor. Fauna imundă a Europei era atrasă de bogăţie sau măcar de masa zilnică. Astfel, tot mai mulţi cerşetori, şarlatani, ucigaşi, evadaţi, urmăriţi general, prostituate, foşti condamnaţi pentru delicte de drept comun, îngroşau tot mai mult "armata" celor două personaje.
Gloata dezordonată, condusă de Gautier, a ajuns aşadar în regatul Ungariei, traversându-l fără incidente notabile, după ce ceruseră şi primiseră, în prealabil, permisiunea de trecere din partea regelui Koloman.

După ce au trecut râul Sava şi au intrat pe teritoriul deţinut pe atunci de Imperiul Bizantin, calicii au început să-şi dea în petic. Profitând de faptul că şeful garnizoanei din Belgrad fusese luat prin surprindere de venirea lor şi aştepta ordine de la Constantinopol, calicii au început să asalteze fără succes Belgradul. Cum foamea începuse să-şi arate colţii, adunătura de fanatici a trecut graniţa înapoi în regatul maghiar.
Acolo au jefuit oraşul Zemun de astăzi, precum şi satele din apropiere.

Jafurile şi violurile făcute de scursura oraşelor europene i-au scandalizat pe unguri.
În conflictul care a urmat, mii de unguri au fost măcelăriţi, iar casele le-au fost incendiate.
Regele maghiar trimite armata pentru a-şi scăpa supuşi de această plagă, dar hoarda de jefuitori fanatici fuge la timp, traversând graniţa în Imperiul Bizantin. Acolo s-au ocupat tot cu hoţiile şi uciderea oricui li se opunea.
Restul armatei calicilor, conduşi de Pierre Sihastrul, intră şi ei în regatul ungar. Trupele de mercenari pecenegi ai regelui Koloman nu au fost capabile să-i oprească, iar cruciaţii au reuşit să ardă şi să jefuiască Belgradul, cetate părăsită în grabă de locuitori.

În lungul lor drum spre Constantinopole, germanii din armată au intrat în conflict cu un grup de sârbi, după ce le incendiaseră acestora din urmă moara satului. Incidentul a alimentat alte jafuri, o parte din cruciaţi fiind ucişi de localnicii exasperaţi.
Cruciaţii au beneficiat totuşi de protecţia guvernatorului bizantin, care a trimis un corp de armată care să-i conducă în siguranţă până la Sofia. De acolo, o altă garnizoană bizantină i-a condus până la Constantinopol.

Împăratul Alexius nu ştia pur şi simplu ce să facă cu acestă armată de zurbagii poposiţi sub zidurile reşedinţei sale. Nu ştia ce să aleagă între a-i lăsa să se înfrunte cu turcii selgiucizi sau să-i avertizeze în privinţa riscului confruntării cu armatele acestora, mult mai bine antrenate şi pregătite de război.

Exterminaţi sau convertiţi de Kilij Arslan Paşa

Istoria a reţinut totuşi că împăratul Alexius l-a avertizat pe Pierre Sihastrul să nu se angajeze în conflict direct cu armatele turceşti.
Pierre l-a ascultat iniţial şi a pătruns în Asia Mică, unde a făcut joncţiunea cu câteva bande de italieni aventurieri şi prădalnici. Tot atunci, Pierre a pierdut controlul oamenilor săi. Germanii şi italienii s-au despărţit de armata calicilor şi au ales un nou lider în persoana unui cavaler italian pe nume Rainaldo. Francezii îşi găsiseră şi ei un alt conducător, pe cavalerul Geoffrey Burel.

De fapt, cruciaţii erau într-o stare de anarhie generalizată, animaţi fiind doar de cucerire cetăţilor întâlnite. Francezii au atacat Niceea, pe atunci deţinută de selgiucizi, incendiindu-i suburbiile.
Germanii au reuşit să cucerească cetatea Xerigordon, deţinută tot de turci. Acest gest a înfuriat peste măsură ordiile selgiucide şi a grăbit dezastrul cruciadei.

O armată turcească condusă de Kilij Arslan Paşa a încercuit şi asediat imediat Xerigordon. Această căpetenie militară venită din asprele stepe asiatice s-a ridicat cu adevărat la înălţimea numelui său de războinic (în turcă, kilij este un gen de sabie lată şi curbată ascendent, care are aceeaşi forţă de retezare precum katana samurailor; tot în limba turcă, arslan înseamnă leu.)

Veştile despre soarta învinşilor au ajuns la grosul armatei cruciate, care era cantonată la Civetot. Turbaţi de furie şi dorind să-şi răzbune camarazii cu orice preţ, calicii - ridicaţi de papă la rangul de cavaleri -, s-au năpustit într-o dezordine totală, fără niciun plan de bătaie, direct spre taberele selgiucizilor.

Aceştia s-au retras iniţial din calea lor, doar pentru a-i surprinde ulterior într-o ambuscadă perfectă. Deşi calicii au dat dovadă de bravură, luptându-se până la moarte, nu au putut face faţă disciplinatelor trupe turceşti.

Sătul până peste cap de cruciaţii zurbagii, Kilij Arslan n-a mai vrut nici măcar să-i convertească cu forţa. Căpetenia selgiucidă a comandat ordiilor sale să nu se oprească până nu-i ucid pe toţi şi nici să nu mai încerce să ia prizonieri.
Aşa s-a sfârşit aventura. Trista cruciadă a săracilor a demonstrat încă o dată importanţa disciplinei de front şi, mai ales, a pregătirii militare şi a tacticii. Şi toate cruciadele care au urmat, cu toate înfruntările lor, aveau să dovedească acelaşi lucru.

Vehiculele blindate cuceresc fronturile

Tancurile au jucat un rol hotărâtor pe câmpurile semănate cu moarte ale celui de-al Doilea Război Mondial. Inventate de britanici în timpul primei conflagraţii mondiale, tancurile au fost perfecţionate continuu, în principal de către germani, sovietici şi americani, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial.

Înainte de încheierea conflagraţiei amintite, tancurile deveniseră deja cea mai importantă forţă de pe câmpurile de bătălie. Chiar dacă unele părţi co-beligerante precum Italia, Marea Britanie şi Japonia au produs un număr considerabil de tancuri, grosul acestor care de luptă moderne a provenit din Germania nazistă şi din Uniunea Sovietică.

De fapt, Uniunea Sovietică a început şi terminat războiul cu un număr de tancuri mai mare decât al tuturor forţelor militare oponente laolaltă, adică aproximativ 18.000-20.000 de bucăţi.
La începutul conflagraţiei, vedeta blindatelor cu şenile de fabricaţie sovietică era tancul de tip T-26. Majoritatea acestor tancuri erau echipate cu tunuri de calibrul 45 mm, puţine erau echipate cu radio şi toate aveau un design rigid şi butucănos chiar pentru standardele sovietice.

Prin urmare, generalii din fruntea Armatei Roşii ordonă inginerului proiectant militar Mihail Koşkin să îşi aleagă o echipă nouă pentru a crea un model eficient care să înlocuiască atât tancurile model T-26, cât şi pe cele din clasa BT.

Koşkin şi-a început titanica muncă în uriaşele hale ale Fabricii de Locomotive Komintern din Harkov, în secţia de producţie pentru tancuri şi alte vehicule militare. Încercările lui Koşkin de a-l influenţa pe Stalin în privinţa deblocării unor fonduri care să-i permită să proiecteze un tanc cu adevărat eficient au fost influenţate şi de bătălia de la Khalkhin Gol, din Mongolia, dintre sovietici şi trupele imperiale nipone dislocate în Manciuria. Cu lecţiile odată învăţate, sovieticii au trecut repede la treabă. Noţiuni şi concepte noi legate de blindaj, armament din dotare, mobilitate pe terenuri dificile şi multe altele au fost incorporate în noul prototip, botezat de Koşkin T-34. T, de la tanc şi 34 de la anul 1934, an în care începuse deja să pună bazele unui vehicul blindat de concepţie proprie.


Mândria Armatei Roşii

"Nu avem nimic comparabil cu el" - Friedrich von Mellenthin (Panzer Battles)
Versiunea iniţială a tancului T-34 avea un tun de calibrul 76,2, modelele ulterioare -produse începând cu anul 1944 - beneficiind de o turelă mai masivă, capabilă să susţină un tun mai mare, respectiv de calibrul 85 mm.

T-34 era echipat cu acelaşi tip de suspensii pe arc, prezente şi la vechiul model BT. Primele tancuri aveau instalată o aparatură radio de tip 10-RT 26 E, înlocuită ulterior de radiouri de tipul 9-RS şi R-113 Granat.
Armamentul suplimentar consta în două mitraliere grele de calibrul 7,62 mm. Colosul de oţel atingea greutatea de 26 tone, lungimea de 6,68 metri, lăţimea de 3 metri, înălţimea de 2, 45 metri şi putea atinge o viteză maximă de 53 kilometri pe oră. Autonomia era de 400 kilometri şi era acţionat de un motor diesel model V-2 cu 12 cilindri, capabil să dezvolte o forţă de 500 cai-putere. Blindajul său atingea grosimea de 60 mm în partea din faţă a turelei, iar trapa turelei avea o grosime de 16 mm.

Încă de la primele sale apariţii pe câmpurile de bătălie, tancul T-34 a provocat groază inamicilor. Era practic impenetrabil pentru obuzele trase de majoritatea tunurilor germane. Doar tunurile antiaeriene ale celebrelor baterii "Flak" de calibru 88 mm sau tunurile montate pe uriaşele tancuri germane de tip Tiger puteau penetra armura butucănoasă, dar eficientă, a tancului sovietic. Bătăliile de pe fluviul Nipru s-au dovedit un coşmar pentru diviziile de tancuri ale Wermacht-ului.

O altă mare calitate a tancului conceput de Koşkin era mobilitatea sa fără egal. T-34 era un tanc lat, cu suspensii ideale şi un motor puternic care îl putea propulsa fără probleme pe cele mai dificile terenuri şi în cele mai diverse condiţii meteo. Echipajul său, compus din 4 oameni, se simţea la adăpost şi beneficia de un tanc cu comenzi simple, extrem de fiabil şi uşor de reparat, comparativ cu alte tipuri de vehicule blindate.

Evident, ca orice produs sovietic, avea şi defecte, concretizate în principal în vizibilitate scăzută şi compartimente pentru muniţie amplasate defectuos. Dar care tanchist sovietic ar fi încercat să se plângă, ştiind că riscă o excursie - numai dus - spre temutele Gulaguri?

Oricum, comandanţii germani ai diviziilor de blindate au învăţat rapid să evite orice confruntare deschisă cu şirurile de T-34. Blindajul său de 76,2 mm era pur şi simplu impenetrabil de la distanţe mari.
Singurii factori care afectau impactul nimicitor al lui T-34 erau mai degrabă de ordin uman.

Epurarea armatei, declanşată de paranoia lui Stalin şi încheiată cu eliminarea a mulţi ofiţeri şi subofiţeri valoroşi, lipsa antrenamentului specific al echipajelor, lipsa unor tactici de teren pe măsura capabilităţii unui T-34, toţi aceşti factori au influenţat negativ eficienţa tancului în primii ani de folosinţă pe frontul din est. Aceste probleme au fost însă eliminate în stil sovietic, odată cu anii 1943-1944. În cumplita iarnă din 1941-1942, T-34 a surclasat clar toate tancurile germane trimise să-l înfrunte.

Abilitatea sa de a străbate noroaie adânci şi nămeţi uriaşi era de neegalat. Acolo unde tancurile germane se împotmoleau şi deveneau ţinte fără apărare, T-34 se deplasa fără probleme. Deja în pragul anului 1942, prestigioasa revistă Life îl desemnase drept "Probabil del mai bun tanc din lume"...
Epopeea unui tanc prin lume (inclusiv la noi...)

Clipele de glorie ale lui T-34 au survenit în două momente istorice decisive, care au marcat desfăşurarea şi încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
T-34 este tancul vedetă care a câştigat Bătălia de la Kursk, cea mai mare bătălie de tancuri din istorie, şi tot el a jucat un rol-cheie la Stalingrad.

De asemenea, acesta este tancul cu care sovieticii au pătruns triumfători în Berlin pentru a urca steagul roşu al comunismului pe clădirea ruinată a Reichstag-ului.
Iar T-34 a continuat să-şi consolideze o temută reputaţie şi după încheierea conflagraţiei mondiale.

Îl regăsim, aşadar, în teatrele de operaţiuni din Coreea, Cipru, războaiele statului Israel cu vecinii săi, precum şi în luptele din Vietnam, dintre Vietcong şi armata americană.

Tot el este tancul care a zdrobit revoltele din Ungaria anului 1956 şi Cehoslovacia anului 1968. A fost produs până în anul 1958, dar a rămas în funcţiune mulţi ani după ce a ieşit din producţie. Bunăoară, la nivelul anului 1996, T-34 era încă folosit de forţele armate din 27 de ţări.

Ultima apariţie în cadrul unor confruntări militare din Europa a avut loc în decursul războaielor din fosta Iugoslavie. Este vorba de luna mai a anului 1995, când un T-34 sârbesc a atacat un post militar al UNPROFOR din Bosnia.

Forţele armate române aveau circa 1060 tancuri T-34 la nivelul anului 1990, unele surse susţinând că toate au fost retrase între anii 1994-1996.

În decursul întregii istorii a acestui tanc, sovieticii au produs un număr de 80.070 de bucăţi. T-34 a devenit aşadar cel mai fabricat tanc din lume, recordul său nefiind doborât nici astăzi.

Coloniştii americani vs. piraţii mauri

Angajarea Statelor Unite în confruntări militare nu constituie episoade rare în istoria acestei naţiuni. De fapt, nu putem găsi o perioadă de 20 ani în care americanii să nu fi fost prinşi în vreun război. În urmă cu peste 200 ani, noua entitate statală, care avea să devină ulterior o mare putere mondială, a avut parte de primele sale lupte pe mare, în încercarea de a-şi proteja cetăţenii şi navele comerciale atacate de piraţi. Tot atunci, cu mulţi ani înainte de fondarea NATO, a avut loc şi prima încercare a Statelor Unite de a mobiliza o coaliţie internaţională care să lupte contra unui inamic comun, triburile nord-africane de berberi care ridicaseră pirateria la rang de artă.

Confruntările s-au desfăşurat timp de mai mulţi ani, grupate în două episoade cumva distincte. Primul Război Berber, cunoscut şi sub numele de Războiul din Tripolitania, s-a desfăşurat între anii 1801 şi 1805. Atunci, Statele Unite s-au înfruntat în premieră cu nişte naţiuni musulmane, fiind vorba aici de entităţile statale berbere Tripoli şi Alger, ţinuturi cvasi-independente care aparţineau doar teoretic de Imperiul Otoman şi Sultanatul Marocului.

În cadrul celui de-al doilea Război Berber, sau Războiul cu Algeria, ostilităţile au avut loc în anul 1815, iar protagoniştii au fost tot Statele Unite şi statele berbere Tripoli, Tunis şi Alger.

Temutele feluci maure, vasele mici, dar foarte iuţi şi mobile, ale berberilor, deveniseră la sfârşit de secol XVI o adevărată teroare pentru comerţul maritim din sudul Mediteranei. Echipajele de piraţi de pe aşa-numita Coastă Berberă, compusă din statele Tripoli, Tunis, Maroc şi Alger, erau considerate, pe bună dreptate, blestemul Mediteranei. Nu doar că se ocupau cu jefuirea corăbiilor care treceau prin apele lor, dar îşi făcuseră o adevărată tradiţie din capturarea membrilor de echipaj şi cererea de răscumpărări pipărate.

Cruzimea şi lăcomia piraţilor duseseră la fondarea, în urmă cu sute de ani, a unui ordin religios a cărei misiune consta în colectarea de fonduri destinate răscumpărării creştinilor căzuţi ostatici în mâinile piraţilor musulmani. Ordinul Mathurinilor, sau Ordinul Sfintei Treimi şi al tuturor Captivilor, fusese fondat în Franţa cu binecuvântarea Vaticanului, iar membrii săi tratau direct cu piraţii eliberarea celor cu rude îndeajuns de bogate şi de milostive încât să plătească pentru libertatea lor.

Înainte ca statele coloniştilor americani să-şi obţină independenţa, navele lor comerciale erau protejate de ravagiile nord-africanilor de către navele militare şi reprezentanţii diplomatici ai Imperiului Britanic. În timpul Revoluţiei Americane, corăbiile coloniştilor beneficiau de protecţia Franţei, în urma unui tratat specific care stipula că:
"Vasele americane, echipajele şi mărfurile transportate de acestea vor fi protejate de marina militară franceză împotriva atacurilor, jafurilor şi insultelor de care se fac vinovaţi piraţii berberi."

După ce americanii şi-au dobândit independenţa, au fost nevoiţi să-şi protejeze singuri interesele comerciale din Mediterana. Cum proaspătul stat american nu poseda pe atunci marină de război, în anul 1784 Congresul s-a văzut nevoit să urmeze tradiţia ruşinosului tribut plătit şi de puterile europene piraţilor şi a alocat suma de circa 80.000 $ pentru răscumpărările plătite piraţilor.

Nimeni alţii decât Thomas Jefferson şi John Adams, viitori preşedinţi ai Americii, au fost trimişi de Congres în Europa, cu misiunea de a negocia cu piraţii berberi. Neînţelegerile au început în anul 1785, când piraţii algerieni au capturat două corăbii aflate sub pavilion american, iar dey-ul (stăpân) din Alger i-a reţinut pe cei 21 membri ai echipajului, cerând o răscumpărare de circa 60.000 $, sumă imensă la valoarea de atunci a monedei americane. Thomas Jefferson, în particular, s-a opus mult plăţii răscumpărărilor, după cum argumenta şi în autobiografia sa:
"Am încercat fără succes să realizez o înţelegere cu puterile regionale europene pentru a nu mai plăti bani piraţilor. M-am consultat în acest scop şi cu miniştrii lor strânşi la Paris. Obiectul convenţiei noastre era acela de a ajunge la pace şi înţelegere cu statele piraţilor. În acest sens, am pregătit un plan detaliat, care viza şi celelalte state afectate de atacuri. Portugalia, Napoli, cele două Sicilii, Veneţia, Malta, Danemarca şi Suedia erau dispuse unei asemenea asocieri, doar că Franţa şi Anglia s-au dezis şi au dorit să-şi urmeze propriile metode de combatere a pirateriei.", încheie acesta.

Plata răscumpărărilor nu putea decât să perpetueze acest obicei, berberii având tot interesul să continue atacurile şi capturarea de ostatici, fapt pe care Jefferson l-a menţionat cu vehemenţă în faţa lui John Adams, viitor preşedinte, şi James Monroe, membru important al Congresului American.
Planul lui Jefferson de a forma o alianţă care să dea un răspuns militar piraţilor a zdruncinat concepţia europenilor conform căreia era mai "ieftin" să plătească răscumpărări decât să pornească un război de lichidare a bandelor de piraţi.

Între timp, relaţiile SUA cu berberii erau legate de negocierile în privinţa tranşei de bani necesare eliberării ostaticilor. Cu toate că Jefferson i-a declarat lui Thomas Barclay, consulul american în Maroc, că "în cele din urmă. vom ajunge mai degrabă la război decât să plătim bani piraţilor", Statele Unite au continuat să dea bani nord-africanilor. Doar în decursul anului 1795 americanii s-au văzut nevoiţi să plătească berberilor o sumă de aproape un milion de dolari cash, alături de o fregată nou-nouţă, pentru eliberarea a 115 marinari deţinuţi de dey-ul din Alger.Sumele anuale erau stabilite prin tratate semnate de americani la Alger, Tunis, Tripoli şi Maroc.

Când Jefferson a devenit preşedinte în anul 1801, a refuzat cu îndârjire să accepte cererile urgente ale piraţilor din Tripoli, care cereau pe loc plata a 225.000 $ , precum şi un tribut anual de 25.000 $. Ultragiat de refuzul americanilor, paşa din Tripoli a declarat război Statelor Unite.
Înapoi pe continentul nord-american: cu toate că secretarul de stat şi vicepreşedintele se opuseseră deblocării unor sume de bani necesare înfiinţări unei marine militare capabilă de mai mult decât patrularea Coastei de Est a SUA, preşedintele Jefferson a ordonat deplasarea unui escadre de nave militare în Mediterana. Furios, vizionarul preşedinte american şi-a argumentat decizia într-o declaraţie fulminantă citită în plenul primului discurs anual în faţa Congresului.

Fregatele militare americane au atacat Tunisul şi Algerul în speranţa ruperii legăruilor dintre piraţii de aici şi aliaţii lor din Tripoli. Doar că berberii nu aveau de gând să se lase uşor. Înfuriaţi de îndrăzneala unor oameni de la care erau obişnuiţi să primească bani fără alte discuţii, berberii s-au mobilizat şi au administrat o primă înfrângere umilitoare americanilor, care au pierdut fregata Philadelphia în anul 1803, iar căpitanul şi echipajul navei de război au fost capturaţi şi duşi în Tripoli.

Criticile, acuzele şi scandalurile primite de Jefferson din partea adversarilor săi politici nu au făcut decât să-l ambiţioneze şi mai mult pe remarcabilul om politic american. În consecinţă, acesta i-a ordonat comandorului Edward Preble să dea o replică pe măsură piraţilor musulmani.

Între anii 1803-1804, acţiunile militare de o violenţă fără precedent efectuate de comandorul Preble au scos Sultanatul Marocului din luptă. Mai mult, americanii au dezlănţuit cinci reprize de bombardamente asupra oraşului Tripoli, instaurând o relativă ordine şi siguranţă în nordul Mediteranei.

Cu toate acestea, sfârşitul primului Război Berber a avut loc abia în anul 1805, când flota americană aflată sub conducerea comandorului John Rogers, alături de o forţă terestră condusă de căpitanul William Eaton. au fost cât pe ce să cucerească Tripoli şi ameninţau cu instalarea pe tron a fratelui rival al paşei de atunci.

Speriat de desfăşurarea de forţe, de răzbunarea americanilor şi mai ales de perspectiva de a pierde puterea în defavoarea fratelui rival, paşa din Tripoli s-a văzut obligat să-şi accepte înfrângerea şi să primească condiţiile lui Jefferson. Tratatul de pace a fost semnat de către Tobias Lear, fostul secretar al lui George Washington, delegat pe atunci în funcţia de consul general la Alger.

Culmea, americanii au decis să plătească totuşi cei 60.000 $ pentru fiecare marinar deţinut de dey-ul din Alger, care îşi motiva cererea prin faptul că "întreţinerea americanilor a fost foarte scumpă"...

În ciuda acestui incident, Jefferson a afirmat în discursul său din faţa Congresului: "Statele de pe Coasta Berberă sunt de pe acum dispuse să respecte pacea şi prietenia pe care le-am convenit împreună."

Cu toate acestea, piraţii au încălcat aproape instantaneu tratatul cu americanii şi s-au apucat din nou de jefuit şi de luat ostatici, situaţie care a dus la declanşarea celui de al doilea Război Berber. Cel de-al doilea conflict dintre SUA şi dey-ul din Alger avea însă să pună capăt pentru totdeauna răscumpărărilor plătite de Congresul de la Washington.

Victoriile navale din anul 1815, obţinute de comandorii William Bainbridge şi Stephen Decatur, au dus la rezilierea oricărui tratat şi anularea tributului plătit de americani. Din nefericire pentru ele, naţiunile europene care nu au răspuns militar piraţilor s-au văzut obligate să le plătească acestor paraziţi ai mărilor taxe de protecţie şi răscumpărări până în anul 1830.

Din acel moment, odată cu apariţia navelor performante şi a armelor de foc cu adevărat eficiente faţă de flintele cu cremene ale berberilor, pirateria în apele Mediteranei a intrat într-un declin rapid, care a dus în cele din urmă la dispariţia ei definitivă de pe scena istoriei. Deja la sfârşitul secolului al XIX-lea,dominaţia statelor europene asupra nordului Mediteranei era totală. Cât despre războaiele cu berberii, acestea au rămas un episod prăfuit şi cumva obscur, dar cu un incontestabil aer de aventură, rătăcit prin sertarele Istoriei...

http://www.descopera.ro/cultura/9773211-razboaiele-berbere-primele-lupte-ale-americanilor-cu-piratii