Misiune strategică a aviaţiei americane de bombardament, operaţiunea „Tidal Wave” (Valul nimicitor), de la 1 august 1943, avea drept scop să distrugă nouă rafinării din jurul oraşului Ploieşti. În ciuda unei pregări îndelungate, „Valul nimicitor” a fost un eşec: la Ploieşti nu s-a înregistrat „niciun fel de micşorare a capacităţii globale de producţie”, dar aviaţia americană a pierdut într-o singură zi 53 de avioane şi 660 de militari. Coordonatele acestei „duminici negre” pentru aviaţia americană sunt reconstituite conştiincios, cu detalii de atmosferă, de către căpitanul John S. Young, participant la operaţiune.

„Tidal Wave” nu era prima încercare de acest fel a aviaţiei Statelor Unite ale Americii. Cu un an şi două luni în urmă, în iunie 1942, se desfăşurare o misiune asemănătoare, dar una mai degrabă de sondare a situaţiei, de exerciţiu. „Proiectul Halverston”,iniţial HALPRO, a presupus trimiterea în raid asupra Ploieştiului a unui număr mic de avioane, doisprezece B 24 Liberators. Sub conducerea colonelului Harry Halverston, iniţiatorul proiectului, avioanele şi-au luat zborul de la baza aeriană Fayidh, de lângă Canalul Suez. Rezultatul a fost considerat de americani un succes deplin: zece bombardiere au lovit rafinăria „Astra”, un altul a lovit portul Constanţa şi cel de-al doisprezecelea, o ţintă neidentificată. Prima misiune de luptă americană în Europa nu s-a soldat nici cu pierderi serioase: zece avioane s-au întors din misiune nelovite, aterizând în Irak, iar două, avariate, au ajuns cu bine în Turcia. De cealaltă parte, rezistenţa întâmpinată a fost minimă; dar aceasta nu înseamnă că germanii aveau să uite acţiunea. Generalul Luftwaffe Alfred Gerstenberg, şeful Misiunii Militare Germane din România, va înzestra zona peterolieră Ploieşti cu o apărare antiaeriană extrem de puternică şi de eficace, constând în câteva sute de piese de calibru greu de apărare antaeriană, FLAK, de la 88 la 105 mm., precum şi tunuri de calibru mic, camuflate în căpiţe de fân. În plus, centrul de comandă al Luftwaffe de la Lipesk controla şi regiunea Ploieşti, putând trimite acolo două escadrile de avioane de vânătoare Messerschmitt 109 şi Messerschmitt 110; dintre acestea, 52 de aparate erau conduse de piloţi germani ai Luftwaffe, iar restul de piloţi români. Dar Gerstenberg mai dispunea şi de un centru de transmisie secret, din Atena, care îi semnala mişcările şi preparativele făcute de Air Force 9, staţionată în Africa de Nord.

Pregătirile pentru „Valul nimicitor”, în deşertul libian

Ghidându-se strict după desfăşurarea şi reuşita misiunii HALPRO din vara anului precedent, dar neluând în calcul un element esenţial, anume că şi partea germană îşi întărise capacitatea de apărare şi ripostă, americanii au decis un atac masiv în zona Ploieştilor, desfăşurat pe vreme de ziuă, la o distanţă cât se poate de mică de sol şi de obiectivele care trebuiau bombardate. Escadrilele a 9-a şi a 10-a, conţinând grupurile de bombardament 98, 376, 44, 93 şi 389 au primit misiunea de luptă, aşa că se vor antrena cu ardoare în deşertul libian, bombardând ţinte contrafăcute, poziţionate după modelul celor reale. Au fost angajate în operaţiune nu mai puţin de 178 de bombardiere, cu un total de 1.764 de oameni la bord. Era, la acea oră, cea mai numeroasă şi mai puternică forţă combatantă desfăşurată de Statele Unite în Europa. Iar coordonatele acţiunii erau cât se poate de clare: decolarea de pe aerodromurile din Benghazi, Libia, zbor deasupra Mării Mediterane şi a Mării Adriatice, survolarea insulei Corfu, a munţilor Pind şi a părţii de sud a Iugoslaviei. Cu o mică diferenţă (un aparat se va defecta la sol, aşa că vor porni în misiune 177 de bobardiere), lucrurile se vor petrece întocmai.

Rafinăriile de la Ploieşti, lovite din toate părţile

Avioanele vor ajunge deasupra obiectivelor la timpul stabilit şi vor începe bombardarea. Doar că rezistenţa întâmpinată va fi, de data aceasta crâncenă, atât din partea FLAK-ului, cât şi din partea Luftwaffe. Primul care va ataca va fi grupul 93, comandat iniţial de locotenent-colonelul Addison Baker şi de maiorul John L. Jerstad, copilotul său. Ei vor lovi rafineria „Columbia Aquila”, dar vor fi doborâţi apoi de antiaeriana germană. Vor fi decoraţi post-mortem cu „Medalia de Onoare”. Maiorii Ramsay D. Potts şi George S. Brown vor prelua, de pe aparatele pilotate de ei – „Ducesa” şi Queenie” – comanda grupului 93 şi vor bombarda, la rândul lor, rafinăriile „Astra Română”, „Unirea Orion” şi „Columbia Aquila”. Grupul de luptă 93 a pierdut unsprezece aparate.

Grupul de luptă 376, comandat de generalul Ent şi colonelul Compton, va bombarda rafinăriile „Steaua Română”, de la Câmpina, şi „Concordia Vega”, iar grupul 98, comandat de colonelul John R. „Killer” Kane, şi grupul 44, condus de colonelul Leon W. Johnson, au făcut un ocol pe la Floreşti, după care s-au angajat şi ei în bombardarea rafinăriilor „Astra Română” şi „Columbia Aquila”. Bombardamentele se vor desfăşura pe fundalul unor încleştări dramatice ale avioanelor americane cu avioanele de vânătoare şi cu antiaeriana germană, care făceau ravagii în rândurile lor. Totuşi, americanii îşi vor îndeplini misiunea, reuşind să-şi lanseze bombele asupra ţintelor programate.
Click aici pentru a citi continuarea articolului!

Cea mai remarcabila figura a revolutionarilor italieni din secolul al XIX-lea, Giuseppe Garibaldi a fost intreaga viata un luptator pentru libertatile sociale. De aceea, in timpul primului sau exil fortat, el a activat si in cadrul revoltelor sociale din Brazilia si Uruaguai, iar ulterior a revenit in tara pentru a sprijini unificarea Italiei. De aceea, Garibaldi are doua porecle foarte onorante: "Erou pe doua continente" si "Parinte al Patriei-mama". El nu si-a dorit functii de conducere, dar a organizat si condus armate alaturi de marii patrioti ai Italiei.

"Italia unita si capitala la Roma"

Acesta a fost visul zbuciumatei vieti a lui Garibaldi (1807-1882), aspiratie indeplinita dupa inclestari multiple pe tot teritoriul italian, in perioada dintre 1834 (Miscarea Carbonarilor contra austriecilor) si pana la 1871, cand Roma a fost declarata capitala Regatului Italiei (fostele capitale fiind Torino-Piemont si Florenta-Toscana). Nascut la Nisa, Garibaldi adera din tinerete la organizatia secreta "Tanara Italie" condusa de Mazzini, avand drept scopuri unificarea tarii si reformele sociale. Acestea vor fi si dezideratele care-l vor face pe Garibaldi sa fie o perioada republican, apoi sa-l sprijine pe regele Victor Emanuel al II-lea (regatul Sadinia-Piemont) sa unifice tara prin anexarea Regatului celor Doua Sicilii (Sicilia si Napoli). De altfel, teritoriul Italiei era impartit in mai multe formatiuni statale, printre care o parte importanta ocupau Stalele Papale cu capitala la Roma. De aceea, "Risorgimento" (Unificarea sau Renasterea) a fost un proces foarte complicat si indelungat contra Imperiilor Austriac si Habsburgic, cat si impotriva Frantei lui Napoleon al III-lea, sustinatorul papei si al Romei.

In acest complex proces de eliberare a tarii (cu trei razboaie de eliberare si multe procese revolutionare locale), Garibaldi a fost foarte activ dupa intoarcerea din America de Sud, in 1848. El participa la primul asediu al Romei (1849), dar este invins si pleaca in al doilea exil in SUA. Are numeroase activitati in marina comerciala, dar se intoarce in 1854 si se stabileste in insula Caprera (la nord de Sardinia). Intra in razboiul contra austriecilor (1859, brigada "Vanatorii Alpilor"). Apoi cucereste Sicilia si Napoli (1860), in fruntea "Celor O Mie de Camasi Rosii") si, prin unirea dintre regatele Piemont-Sardinia cu Cele Doua Sicilii, se naste Regatul Italiei Unite, cu regele Victor Emanuel al II-lea in frunte (la 17 martie 1861). Visul lui Garibaldi mai avea doua tinte: Roma si Venetia. El isi va vedea aspiratiile desavarsite dupa ce Napoleon al III-lea este invins de prusacii lui Bismarck (Sedan, 1870). Roma este cucerita (20 septembrie 1870), Statele Papale dispar si papa se retrage "prizonier" la Vatican. Garibaldi este ales in Parlamentul Italiei in acelasi an.

Personaj legendar

Garibaldi a murit la 75 de ani (1882) privind marea. A vrut sa fie incinerat, dar a fost inmormantat crestineste. Atitudinea sa anticlericala a trezit dubii asupra credintei sale, dar el a sustinut ca "il admira pe Iisus pentru ca a luptat contra sclaviei". A fost un francmason activ si a devenit Mare Maestru al Marii Loje Orientale a Italiei. Si ambitia sa de a desfiinta Statele Papale a reusit. In replica, Vaticanul a reorientat statuia sa ecvestra de pe Colina Janiculum (dupa 1929) pentru a nu mai privi catre Sfantul Scaun.

PAUL IOAN

REVISTA MAGAZIN

Într-o dimineaţă de primăvară din 1943, 160.000 de trupe Aliate debarcă pe ţărmurile Normandiei pentru a crea cel de-al doilea front, atât de dorit de strategii americani şi cerut cu disperare de Stalin. În zilele următoare, alte divizii aliate ajung pe plajele franceze în timp ce germanii se străduiesc să-i arunce pe invadatori înapoi în mare. În aer, sute de avioane ale celor două tabere se luptă pentru controlul spaţiului aerian. Într-un final, Aliaţii reuşesc – cu ajutorul unor porturi artificiale construite în apropierea ţărmurilor – să creeze o enclavă pe care germanii să n-o poată penetra. Şi, graţie noului P-51 Mustang, Aliaţii câştigă lupta împotriva Luftwaffe.




Din cauza asaltului sovietic de pe frontul de est, germanii nu pot transfera suficiente trupe în vest pentru a-i opri pe Aliaţi. Până la sfârşitul toamnei, Aliaţii au străbătut întreaga Franţă pentru a ajunge la Linia Siegfried de-a lungul frontierei vestice germane. Blocaţi ca într-o menghină între cele două fronturi, Germania capitulează în primăvara lui 1944.

Scenariul de mai sus se bazează pe două lucrări de istorie contrafactuală, ambele publicate în 1980: 1943: The Victory that Never Was, de John Griggs, şi Second Front Now: 1943 a lui Walter S. Dunn Jr. Autorii argumentează că prin amânarea invaziei din nord-vestul Europei până în primăvara anului 1944, americanii şi englezii au comis o gravă eroare strategică ce a amânat capitularea Germaniei naziste cu un an. În loc să se dedice operaţiunilor din Sicilia şi Italia, ei ar fi trebuit să se concentreze pe Operaţiunea Roundup, planul iniţial al Aliaţilor al invaziei din Franţa pentru anul 1943.

Părerile istoricilor cu privire la demersul lui Griggs şi Dunn diferă, dar mulţi recunosc că cei doi au adus unele argumente pertinente cu privire la fezabilitatea operaţiunii. Ei au subliniat faptul că Aliaţii aveau o capacitate de transport de bunuri militare adecvată – debarcarea din Sicilia din iulie 1943 a presupus o capacitate de transport similară. Aliaţii aveau 63 de divizii disponibile pentru o posibilă debarcare peste Canalul Mânecii, în timp ce germanii aveau în Franţa doar 44 de divizii, şi nici acelea foarte bine echipate.

În plus, Aliaţii concepuseră deja acele porturi artificiale care au contribuit la succesul din 1944. Vehiculele speciale blindate folosite în invazia din 1944 fuseseră deja proiectate, iar britanicii descoperiseră că avionul american P-51 era mai puternic decât oricare alt bombardier al inamicilor, ceea ce însemna că sprijinul aerian necesar pentru protejarea debarcărilor putea fi asigurat.

Dacă Aliaţii aveau capacitatea de a începe operaţiunea Roundup, de ce nu au profitat de oportunitate? Dunn vine cu teoria, exagerată, conform căreia Aliaţii au amânat intenţionat debarcarea în Franţa pentru ca regimurile totalitare nazist şi sovietic să se epuizeze reciproc în război. Grigg vine cu teoria mult mai plauzibilă potrivit căreia liderii Aliaţi au luat pur şi simplu o decizie strategică greşită. La conferinţa de la Casablanca, nici Churchill, nici Roosevelt nu veniseră fixaţi pe ideea de a respinge planul unei invazii pentru 1943. Dar premierul britanic s-a lăsat sedus de mareşalul Alan Brooke, şeful statului major al Imperiului Britanic, cel mai important adept al strategiei mediteraneene. Deşi s-ar fi putut impune în faţa acestuia, Churchill nu a făcut-o.

De cealaltă parte, americanii s-au autoconvins că înainte ca orice altă operaţiune majoră să aibă loc, enclava germană din Tunisia trebuie distrusă. Asta nu s-a întâmplat decât în mai 1943, aceeaşi lună în care Aliaţii au convenit oficial să amâne invazia din Franţa pentru 1944. Grigg susţine că dacă Aliaţii s-ar fi concentrat pe Roundup, i-ar fi putut învinge pe germani cu mai puţine trupe.

Morris Janowitz, decanul sociologiei militare, a lăudat analiza lui Grigg ca un bun exemplu al modului în care factorii instituţionali şi de organizare pot submina realizarea unui obiectiv deja stabilit – în acest caz principiul de Germany first, de concentrare pe învingere în primul rând a Germaniei prin intermediul unei invazii peste Canal, cât mai devreme posibil: americanii au concentrat în Pacific o prea mare forţă umană şi o prea mare parte din flotă pentru ca scopul acesta să mai fie viabil.

În ciuda unor argumente pertinente pe care le-au adus, Grigg şi Dunn au şi trecut cu vederea unii factori cheie care făceau invazia din 1943 – şi o înfrângere rapidă a Germaniei – mai puţin viabilă. În primul rând, o planificare serioasă pentru atacul peste Canal nu a început decât în martie 1943. Într-adevăr, un comitet pusese deja problema unui asemenea atac încă din vara lui 1942, dar este extrem de improbabil ca o invazie de succes să fi putut fi planificată în doar câteva luni. În al doilea rând, chiar dacă planificarea concretă ar fi început din 1942, trupele americane ar fi fost în 1943 mult mai prost pregătite. În al treilea rând, e puţin probabil ca Aliaţii să fi ajuns repede la o înţelegere care s-a dovedit a fi vitală pentru succesul operaţiunii: numirea unui singur comandant suprem cu autoritate asupra tuturor forţelor, fie ele terestre, navale sau aeriene. E posibil ca nici Eisenhower, nici un alt general să fi putut beneficia de suficientă credibilitate la mijlocul anului 1943 pentru a fi ales în această funcţie. Astfel, ar fi fost posibil ca prin operaţiunea Roundup Aliaţii să fi reuşit să creeze o enclavă în Franţa, dar nimic mai mult. N-ar fi reuşit victoria decisivă care a urmat invaziei din 6 iunie.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-ar-fi-fost-aliatii-ar-fi-debarcat-normandia-1943

Atacurile sinucigase organizate de Marina Imperiala Japoneza in anii 1944-1945 au reprezentat ultima incercare disperata de a opri fortele aliate sa distruga rezistenta japoneza din Pacific. Motivatiile acestui mod de agresiune sunt de natura strategica dar si spirituala, fiind considerate acte de eroism suprem pentru patrie, in spiritul religiei shintoiste. Fiecare pilot-kamikaze citea un poem al mortii conform Codului Onoarei Samurailor, "Bushido", care cerea o moarte demna.

Sacrificii cu eficienta redusa

Termenul de "kamikaze" are conotatii optimiste, caci inseamna "vant favorabil" si a aparut dupa ce taifunul a oprit flota mongola a lui Kublai Han sa invadeze Japonia (1274 si 1281). Dar in ultimii doi ani ai razboiului, fortele japoneze s-au vazut depasite la toate capitolele de catre Marina si Aviatia americane. Si asta pentru ca progresele industrial-militare din SUA erau net superioare celor din Imperiul Nipon. Prima propunere de folosire a kamikazelor a facut-o capitanul-pilot Motoharu Okamura, in 1944, care spunea ca albina moare dupa ce inteapa si de aceea "vom crea un roi de albine". In 1945, Okamura s-a sinucis constatand sacrificiile inutile ale tinerilor japonezi.

"Roiul de albine" gandit de Okamura a fost alcatuit, in mai multe valuri (1944 si 1945) din peste 2.800 de kamikaze. }intele principale erau portavioanele SUA, flota britanica, submarinele si torpilele, dar si navele comerciale aliate. Chiar si astazi continua evaluarea acestor atacuri, impotriva carora fortele aliate au stiut sa desfasoare baraje tactice eficiente. "Japonologii" cei mai numerosi estimeaza ca numai 14 la suta dintre avioanele sinucigase au trecut de radare si de tirurile aliate. In total, japonezii au distrus 34 de nave, au avariat 368, producand 4.900 de decese. Doar 8,5 la suta din tintele atinse au fost scoase din lupta, ceea ce demonstreaza ca masurile de autoaparare (prin blindaje speciale) au functionat. Pe de alta parte, chiar si liderii niponi au recunoscut ca pregatirea valurilor de voluntari pentru misiuni kamikaze era inferioara pilotilor americani si britanici. Entuziasmul recrutilor n-a fost suficient. Foarte multi au fost doborati in zbor, surprinsi de radarele zburatoare si tehnica de lupta a bombardierelor tip "B 29" (foarte suple in manevre, in pofida greutatii).

Cel mai mare val de kamikaze a fost cel din aprilie-iunie 1945, Batalia pentru Okinawa. Atunci, 1.465 de kamikaze au produs cele mai mari daune fortelor navale aliate. Dar "roiul de albine ucigase" ataca in disperare si nici o tinta majora (portavion, crucisator sau distrugator) nu a fost distrusa la Okinawa. Au fost si cazuri exceptionale, cand piloti sinucigasi au blocat torpile care se indreptau spre nave japoneze. In culisele acestor atacuri haotice era o regula stricta: daca un kamikaze se intorcea la baza de noua ori, era impuscat de superiori. Sarmanii voluntari stiau ca mor si pentru binele familiilor lor. Ei erau infasurati cu steagul tarii si aveau medaliile de eroi la piept. Codul samurailor si patria erau mai pre-sus decat viata.

Adio Muntelui Fuji

Pilotii kamikaze obisnuiau sa treaca pe langa Muntele (sacru) Fuji (Insula Honshu) ca sa-si ia adio. Ei aveau un antrenament fizic foarte dur, dar si o pregatire sprirituala adecvata mortii pentru patrie. Imparatii Japoniei transformasera cultul Shinto intr-un cult patriotic care amintea sa samuraii isi faceau seppuku (harakiri) ca sa nu se predea. Loialitatea fata de imparat era uluitoare. Dar razboiul a aratat ca asta nu e suficient. Insusi imparatul Hirohito (1901-1989) a regretat ca nu a oprit kamikazele. Multi analisti japonezi au criticat si ei, dupa decenii, actiunile sinucigase.

PAUL IOAN
http://www.revistamagazin.ro/content/view/9479/8/

Totul a început în aprilie, când, la împlinirea a 100 de ani de la tragedia Titanicului, un vas de croazieră a refăcut traseul iniţial al acestuia, având la bord inclusiv descendenţi ai victimelor sau supravieţuitorilor naufragiului din 1912, dar şi un milionar român: Cornel Tăbăcaru.

Presa din întreaga lume a relatat călătoria, rememorând însă, pe larg, tragedia. Arhivele au fost din nou răscolite, interesul pentru subiect a căpătat aripi, brusc. Aşa e presa. Aşa e interesul publicului. De moment, înflăcărat, nebun. O înregistrare video de câteva minute, un text de câteva paragrafe în presa maghiară şi ochiul vigilent al colegului nostru Istvan Deak aduceau în şedinţa de redacţie la Jurnalul Naţional o temă copleşitoare: după o sută de ani se vorbea pentru prima oară despre 14 tineri plecaţi din Transilvania în căutarea unui loc de muncă la Bucureşti, dar ajunşi pe Titanic, la munca de jos. Un octogenar din Gheorgheni povestise, într-un reportaj tv preluat de postul ungar de televiziune Duna, despre cei 14, dintre care doar unul supravieţuise naufragiului. Aveam doar două nume de familie şi nici un alt fir. Unica soluţie pentru a crede în poveste era cufundarea în arhive, căutarea. Adică gazetărie. Arhive, liste cu nume ale supravieţuitorilor, liste cu nume ale celor decedaţi, liste cu persoane care nu s-au îmbarcat în ultima clipă, liste cu neidentificaţi şi apoi detalii din ce în ce mai macabre despre adevărata tragedie. Cea de după scufundarea vasului: recuperarea supravieţuitorilor, recuperarea şi identificarea victimelor, cadavre în descompunere, imposibile identificări.


Click pentru a mări imaginea

Documentul de pe Carpathia
Totul, în câteva zile şi câteva nopţi de căutări, de descifrări. Nimic concret, până într-o zi, când, la o privire mai atentă asupra unui document provenit de pe vasul Carpathia, care a fost primul care a ajuns la locul naufragiului Titanicului, recuperând supravieţuitori, menţiona, printre altele, la ceea ce americanii au denumit „races” – probabil cu referire la naţionalităţi, cetăţenii – şi „Romanian” („român”). Nu se folosea pluralul. Dar era pentru prima oară în ultimii 100 de ani când se vorbea despre o origine românească pe Titanic. Iar căutările noastre referitoare la tinerii plecaţi din Transilvania, la muncă pe Titanic, şi dispăruţi, păreau să capete un imbold. Dar arhivele din ţară nu aveau să ne ajute suficient pentru a face lumină.


Click pentru a mări imaginea
Tăbăcaru aruncă nada
La 20 mai însă, românul care a fost la bordul navei care a refăcut traseul Titanicului în aprilie, Cornel Tăbăcaru, venea la redacţie cu un „ceaslov” preţios: „Titanic. Triumph and Tragedy”, ediţia a treia, semnată de John P. Eaton şi Charles A. Haas. „Copii, am o bombă pentru voi. Ia vedeţi ce scrie aici, în listele astea. Este vorba despre doi supravieţuitori din barca numărul 14”, a spus Tăbăcaru.

Pasionat şi el de interminabila poveste a tragediei Titanicului, Cornel Tăbăcaru a remarcat în cea de-a treia ediţie a cărţii un detaliu incitant: în dreptul numelor Bellei şi al lui Meyer Moor nu mai scria la ţara de provenienţă „Rusia”. Ci „România”. De fapt, „Rumania”. Aşa a ajuns povestea Bellei şi a lui Meyer la Jurnalul Naţional. „În calitate de membru al Clubului Titanic, e de datoria mea să fac lumină asupra acestui aspect şi să aduc cuvenitele rectificări. Aşa că să trecem la treabă!”, a spus Tăbăcaru.

Era o a doua sursă de informaţie în care se pomenea România. Părea uşor neverosimil, dar obsesia pentru documentul iniţial, de pe Carpathia, unde scria despre supravieţuitor „român sau din România” era intactă. Coroborate, cele două informaţii au dat naştere unor căutări pe ruta Bucureşti – Washington. Corespondenta Jurnalului Naţional Mihaela Biliovschi a căpătat informaţiile primare. Puzzle-ul abia începea să se contureze. Iar liste, iar nume, iar manuscrise, iar descifrări, iar detalii. De data asta, exista o poveste cu final fericit. Ba chiar una fabuloasă. Urmaşii din Statele Unite ai Bellei şi al lui Meyer sunt încântaţi că din România cineva se interesează de un fragment din istoria familiei.

A doua viaţă
În spatele salvării Bellei şi a lui Meyer Moor (mamă, în vârstă de aproape 29 de ani şi fiu, în vârstă de 7 ani) stă o enigmă. Cei doi îşi datorează „a doua viaţă” unei persoane care a decis, în ultima clipă, să le cedeze locul în barca numărul 14, care avea să-i transporte pe supravieţuitori la bordul vasului Carpathia.

Bella Moore (Beila Moor) a ajuns la bordul Titanicului din cauza unei greve. Iniţial, cumpărase un bilet comun pentru ea şi fiul său pentru a se îmbarca pe RMS Adriatic, aparţinând aceleiaşi companii, White Star Line, care opera şi Titanicul. Din cauza conflictului de muncă au fost transferaţi pe Titanic. Bella încerca pentru a doua oară să ajungă în America, pentru a fugi de persecuţiile cărora le cădeau victime evreii în Imperiul Rus. Bella era văduvă. Fusese căsătorită cu un evreu rus, care a fost înrolat în Armata Rusă, dar care nu s-a mai întors acasă. Potrivit unor surse, acesta ar fi murit în războiul ruso-japonez. Cert este că mama era îngrijorată pentru soarta fiului său şi şi-a încercat norocul în Ţara Făgăduinţei. Dar prima tentativă a eşuat, cei doi fiind respinşi de serviciile de imigraţie. Bella şi fiul s-au întors la rudele din Anglia, care îi găzduiseră după fuga lor din Rusia, pentru a strânge banii necesari unei noi încercări.

Pistă falsă?
Mulţi ani s-a crezut că Ida Straus, soţia unui bogătaş american, Isidor Straus, care s-au aflat şi ei pe Titanic, la clasa I, a fost cea care le-a cedat locul în barca numărul 14. Dar cercetări recente, coroborări ale declaraţiilor mai multor martori oculari, consemnate de-a lungul anilor, lasă să se înţeleagă că Ida s-a aflat în barca numărul 8. Poate altcineva le-a salvat viaţa celor doi. Cert este că Bella şi fiul său au ajuns teferi, marcaţi puternic de tragedia Titanicului, din nou în faţa Serviciului de Imigrări american. Şi au fost refuzaţi. Au plecat în Canada, unde au trăit mai mulţi ani, iar ulterior au ajuns în America. Bella s-a recăsătorit la Chicago, iar ulterior s-a stabilit la El Paso, Texas, rămânând pentru a doua oară văduvă. A decedat în 1958, la vârsta de 75 de ani, fiind înmormântată în cimitirul B’Nai Zion. Fiul său, Meyer, s-a stabilit şi el în El Paso împreună cu soţia sa, cu care a avut trei copii. Acesta a încetat din viaţă în 1975, la 15 aprilie. Exact la împlinirea a 63 de ani de la tragedia Titanicului.
http://www.jurnalul.ro/special/romanca-titanic-supravietuitor-613711.htm

Chiar din primele zile, dispariţia Titanicului a fost împânzită de mituri şi legende. Pe lângă cele tradiţionale, la noi au ajuns şi versiuni fantastice.

În 1897, cu 15 ani înainte de dispariţia Titanicului, a ieşit de sub tipar carte necunoscutului jurnalist pe atunci, Morgan Robertson. Romanul său prezicea moartea unui uriaş transoceanic cu numele „Titan”. Imaginaţia bogată a jurnalistului s-a dovedit a fi o prorocire de coşmar, care se potrivea cu faptele reale, începând cu numele şi echipamentele vasului şi terminând cu locul, timpul şi cauza catastrofei.

După tragedie, Robertson era considerat „diavol”, geniu negru, prevestitorul nenorocirii. Romanul său a fost blestemat, iar autorului i-a fost refuzat dreptul la publicarea cărţilor. Dar în ziua în care măreţul Titanic îşi începea călătoria, nimeni nici măcar să se gândească la vreun roman-prorocire. Toţi cei care urmau să călătorească pentru prima oară cu vasul-minune se considerau aleşi iar rudele şi fotografii îi priveau cu invidie de pe mal.

Doar un singur marinar de pe Titanic, printr-o ironie a sorţii, avea cu el un exemplar al romanului lui Morgan Robertson. Pe măsura ce înainta în lectură, pe marinar îl cuprindea panica. Le-a povestit colegilor, dar aceştia deja erau cu un zâmbet larg pe buze. Era într-atât de speriat, încât atunci când vasul se afla în portul oraşului Southhempton, el a abandonat, şi prin asta şi-a salvat viaţa. De asemenea, în ultima clipă, au refuzat să călătorească încă 55 de oameni. În această listă intra miliardarul John Morgan, deţinătorul ambarcaţiunii, subit declarat bolnav. A refuzat călălătoria şi un mare negustor Wood, a cărui soţie a primit o avertizare anonimă „dacă nu vreţi să vă pierdeţi soţul, atunci faceţi tot posibilul ca să-l răzgândiţi de la călătorie”. Restul care au refuzat au motivat asta prin diferite presimţiri ciudate dar puternice.

Pe 15 aprilie 1972 (la 60 de ani după tragedie) radistul linkorului american „Theodor Roosvelt” primeşte un semnal SOS. Prin zgomotul din căşti răzbătea o voce îngheţată care chema ajutor pentru Titanicul ce se scufunda.
Radistul Llyd Dethmer a crezut că a înnebunit. Însă, pentru orice eventualitate, a transmis mesajul la ţărm. Cine ştie? Poate într-adevăr, cineva are probleme. Răspunsul a fost foarte scurt şi calm : „la semnalul SOS nu răspundeţi, continuaţi cursul stabilit”. Abia în port căpitanului şi întregului echipaj le-a fsot arătat că demult scufundatul Titanic nu avea cum să trimită vreun semnal SOS. Ori radistului i s-a părut, ori cineva a făcut o glumă bună. Însă Dhetmer a găsit straniu faptul că explicaţiile au fost oferite de serviciile speciale şi nu de conducerea maritimă. Aşa că a început cercetările. De la început, din pură curiozitate. Dar s-a adâncit atât de mult încât a ajuns la spitalul cu probleme neuropsihologice. Dar înainte de asta a reuşit să „dezgroape” multe lucruri interesante .

Dhetmer a căutat în arhive rapoartele colegilor săi radişti despre acelaşi lucru care l-a observat şi Lloyd. Anii în care au fost detectate semnale SOS erau 1924, 1930, 1936, 1942. A făcut un tabel şia observat, că fantomele radioefirului apăreau o dată la şase ani.

În 1978 Lloyd aştepta intenţionat semnalul. Şi a asigurat pe toată lumea că l-a primit. Ce s-a întâmplat în 1984 şi 1990 nu se ştie. Nu există informaţii nicăieri. Însă, în 1996, ziarul canadian „Sun” anunţă despre un alt semnal SOS primit de vasul canadian „Quebec”.

Citeste mai mult: Misterele Titanicului

Intrarea SUA in Primul Razboi Mondial, impotriva Imperiului German, s-a produs la 6 aprilie 1917, dupa mai bine de doi ani de neutralitate. De ce tocmai atunci? La 16 ianuarie 1917, ministrul german de externe, Arthur Zimmermann, trimite o telegrama ostila SUA catre liderii statului mexican. Americanii intra in posesia continutului acelui mesaj codificat si presedintele Woodrow Wilson cere Congresului intrarea in razboi. Dupa victoria aliatilor, Imperiul German va disparea din istorie.

Camera 40 a spargatorilor de coduri

Gravul incident s-a numit "Telegrama Zimmermann" si a reprezentat o greseala fatala a Imperiului German. Din doua motive: 1. Mexicul era invitat sa se alieze cu Germania impotriva SUA, in speranta ca americanii vor intra in razboi cu Mexicul si nu se vor asocia cu dusmanii europeni ai nemtilor. Germania promitea totodata sprijin militar in recuperarea teritoriilor mexicane pierdute in favoarea SUA (Texas, Arizona etc.); 2. Zimmermann si-a imaginat ca telegrama codificata, transmisa printr-un cablu transatlantic care pleca de pe teritoriul Marii Britanii, nu va ajunge in mainile serviciilor de contraspionaj engleze, mai precis pe mainile spargatorilor de coduri de la Camera 40. Caci aceasta temuta "camera" se afla in sediul de criptanaliza a Amiralitatii Britanice si era renumita pentru abilitatile angajatilor sai. {i asta pentru ca ei intrasera in posesia mai multor "Carti de coduri" germane, recuperate de pe navele scufundate de Marina Regala Britanica.

Am putea vorbi, in consecinta, despre naivitatea lui Zimmermann care a dus la pierderea razboiului, abdicarea kaiserului si la conditiile grele puse Germaniei la Pacea de la Versailles (1919). Ministrul de externe german stia ca englezii permit nemtilor (care nu mai aveau cablu transatlantic) sa transmita numai cablograme clare (care plecau din Suedia, via Anglia, spre ambasada Germaniei din SUA). Dar Zimmermann a insistat sa fie acceptata acea telegrama cifrata. Englezii au fost de acord, dar au devenit suspiciosi. Ei au decis sa trimita textul fatalei telegrame Serviciilor secrete britanice, la Camera 40.

Ceea ce a mai ignorat inexplicabil ministrul Zimmermann a fost faptul ca spargatorii de coduri englezi aveau legatura directa cu scufundarea crucisatorului Magdeburg, a distrugatorului S-119 si cu capturarea bagajelor unui spion german in Irak (1915). Din toate aceste surse, contraspionajul britanic recuperase liste cu coduri folosite de germani in toate modurile de comunicare (de pe nave, submarine si zeppeline). Iar germanii nu au schimbat codurile, nu se stie din ce motive. Probabil le credeau in siguranta.

Dezastrul german

Trebuie mentionat ca intrarea SUA in Primul Razboi Mondial s-a produs si dupa ce Imperiul German mai facuse acte ostile la adresa americanilor. Pe primul loc s-a aflat anuntul ca submarinele germane isi reiau atacurile asupra oricaror nave care aprovizioneaza Marea Britanie, deci si asupra Marinei SUA. De asemenea, neutralitatea SUA fusese zguduita de invadarea Belgiei, o alta tara neutra. Dar publicarea "telegramei Zimmermann" in presa americana a produs mania tuturor mediilor americane. Declaratia de razboi n-a intarziat si ulterior Imperiul German s-a dezintegrat, la fel ca si Imperiul Austro-Ungar. Puterile centrale erau invinse, dar Germania lui Hitler astepta revansa.

PAUL IOAN

Se împlinesc 57 de ani de la moartea personajului de geniu, marele violonist, pianist, compozitor şi un excepţional profesor de muzică, George Enescu. Cu o viaţă dedicată creaţiei, el nu a căutat niciodată faima mondenă ori succesul material şi este azi, pentru lumea întreagă, o personalitate uriaşă.

Povestea unui geniu al zbuciumului muzical, George Enescu: printre mondenităţi şi suflu regal, marele compozitor nu a încetat niciodată să trăiască altfel decât prin muzică.

George Enescu s-a născut în nordul Moldovei, în judeţul Dorohoi, pe 19 august 1881, fiind al optulea copil al părinţilor săi, care pierduseră alţi şapte înaintea lui. Copil minune, Enescu a ştiut să asculte încă de la o vârstă fragedă chemarea tainică a naturii, pe care a ilustrat-o, peste ani, în chip autentic, în creaţii care se bucură astăzi de o popularitate deosebită în toate colţurile lumii.

Despre muzică, maestrul George Enescu afirma că face parte din primele sale amintiri. La cinci ani, tatăl l-a dus la Iaşi, unde l-a prezentat profesorului Eduard Caudella. In anul 1888, Enescu realizase deja un progres uimitor, surprinzându-l pe Eduard Caudella, care le recomanda parinţilor să-l trimită să-şi continue studiile la Viena. La vârsta de treisprezece ani, Enescu pleacă să-şi desăvârşească studiile la Conservatorul din Paris, unde îi este recomandat lui Jules Massenet, creatorul operelor „Manon", „Cidul" şi „Thais".

Prima creaţie a lui Enescu, care l-a conscrat în calitate de compozitor este „Poema romana" şi a fost concepută la numai cincisprezece ani. O creaţie izvorâtă din inimă, din dragoste pentru ţară, oamenii şi tradiţiile de care George Enescu, chiar şi departe fiind, nu s-a despărţit niciodată.

Enescu, un îndrăgostit neînţeles

Marea dragoste a compozitorului a fost şi a rămas până în ultimele clipe ale vieţii sale, Maria Cantacuzino, cea care i-a devenit soţie în 1937. Moştenitoare a unei vechi familii aristocratice din Moldova, Maruca - aşa cum era alintată de cei dragi - l-a întâlnit prima dată pe Enescu la Sinaia, în Castelul Peleş, unde compozitorul era adesea invitat de către regina Elisabeta a României.



Maria Cantacuzino / George Enescu

Maria se căsătorise, în 1898, cu Mihail Cantacuzino, fiul omului politic George Grigore Cantacuzino, fiind bine primită în cele mai înalte cercuri ale aristocraţiei epocii, incluzând aici şi Curtea Regala. Fire capricioasă, Maria Cantacuzino, care moştenise două proprietăţi monumentale în Bucureşti şi la Tescani, se îndrăgosteşte de George Enescu, îndepartându-se astfel de soţ şi de cei doi copii.

În perioada interbelică, în jurul Mariei Cantacuzino s-au iscat mai multe controverse, printre care şi ipoteza unei relaţii foarte apropiate cu omul politic Nae Ionescu. Însă idila dintre Maria Cantacuzino şi George Enescu se înscrie în galeria marilor poveşti de iubire din universul muzicii clasice.

„După căsătoria lor din 1938, Maruca şi Enescu au locuit în clădirea din spatele Palatului Cantacuzino, care îi rămăsese Marucăi după moartea soţului ei, Mişu Cantacuzino. Enescu a preferat odăile mai liniştite şi mai modeste din spate. Îl deranja monumentalitatea palatului, unde soţia sa ţinea celebrele serate muzicale. El era un om foarte modest, un muzician care prefera să călătorească cu trenul la clasa a doua", povesteşte muzicologul Viorel Cosma, cel care a scris nu mai puţin de 14 cărţi despre George Enescu, într-un interviu acordat revistei Formula As.

Enescu a părăsit România în toamna anului 1946. Pentru el n-a fost o bucurie să plece, era foarte legat de locurile lui. Dacă a făcut-o, a făcut-o pentru că se instaurase regimul comunist şi începuse să anticipeze dezastrul care va urma. Călătorise mult, stătuse de vorbă cu prieteni din Occident, care l-au pus în gardă.

Faţa necunoscută a vieţii lui Enescu

Pentru Enescu, Parisul a fost totuşi un exil, un loc în care s-a dus forţat de nişte împrejurări. Timpul i s-a scurs dând lecţii de vioară şi compoziţie, ţinând conferinţe, concertând. „S-a adaptat la viaţa franţuzească, pentru că era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate în cercurile înalte ale Parisului, avea maniere, era plăcut la vorbă. Dar pot bănui că, pe undeva, l-a ros sentimentul izolării şi al dorului de patrie. Prietenii spun ca avea des crize de melancolie. Locuia cu Măruca în Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai inchiriase şi o vilă, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara", mai adaugă muzicologul.

Proiectul care a acaparat timp de un sfert de veac întreaga forţă creatoare a maestrului George Enescu este opera „Oedip". Din 1906 şi până în seara zilei de 10 martie 1936, când a avut loc premiera pe scena Operei Garnier din Paris, Enescu s-a simţit, după cum mărturisea în amintirile sale, „un biet om pradă chinurilor îndurate odinioară de martiri".

Puţini ştiu că marele compozitor a avut un copil din flori, a fost înşelat de soţie şi a murit în mizerie, într-o cameră de hotel din Paris. În casa părinţilor săi din Dorohoi, Enescu a cunoscut o tânără menajeră, o femeie simplă, dar care l-a iubit foarte mult şi cu care a avut o fetiţă, a mai povestit Cosma. Elena Dinu, fiica lui Enescu, a devenit mai târziu croitoreasă la Opera Naţională din Bucureşti, a mai spus muzicologul. Maruca Cantacuzino, soţia lui Enescu, a trebuit să accepte existenţa copilului din flori şi faptul că marele compozitor îi trimitea fetei bani din Paris, unde s-a mutat în 1946.

Oficialităţile şi lumea muzicală au ştiut despre copilul neligitim al lui Enescu, precum şi despre faptul că acesta a murit în mizerie, într-un hotel din Paris, din cauza extravaganţelor soţiei sale.

Bolnav, cînta de dragul soţiei

O altă carte despre viaţa lui Enescu, „Destăinuri despre George Enescu" (Minerva, 1996), este scrisă de Ilie Kogălniceanu, descendent al lui Mihail Kogălniceanu.

Cărţile lui Viorel Cosma şi Ilie Kogălniceanu, care a trăit în preajma compozitorului, arată că Enescu a murit în mizerie, că Măruca îl obligă să cânte şi să dea lecţii pentru a câştiga bani, chiar şi când era foarte bolnav. Viorel Cosma a povestit că pentru Enescu era important să-i facă întotdeauna pe voie Mărucăi, „cea care a rămas pentru el şi pentru alţii o prinţesă autentică: „La princesse aimee!".

„Cântăreţ de curte"

Ilie Kogălniceanu povesteşte în „Destăinuiri despre George Enescu" că muzicianul a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, prinţesa Maruca Cantacuzino, în jurul anului 1907, dar legătura lor a început prin anul 1914. Ea era căsătorită cu Mihai Cantacuzino, împreună cu care avea doi copii. Enescu cânta deseori în prezenţa soţului Mărucăi la seratele mondene din casele ei. „Enescu acceptase, n-avea încotro, poziţia de cântăreţ de curte în casa Mărucăi", scrie Kogalniceanu.

In 1928, soţul Măruăai a murit într-un accident de maşină. Ea va păstra numele soţului şi nu va renunţa la titlul de prinţesă după căsătoria cu Enescu din 1937. În perioada relaţiei cu Enescu, Maruca a avut şi o legătură cu filosoful Nae Ionescu, ce a durat şase ani. Enescu a suferit mult din cauza acestei situaţii.

George Enescu a trecut în eternitate în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, la Paris, fiind înmormântat în cimitirul Pere Lachaise. Maria Cantacuzino i-a supravieţuit încă treisprezece ani, stingându-se din viaţă în Elveţia, în 1968.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/george-enescu-sfarsit-rob-al-unei-printese-extravagante

Robin Hood, sau Robin al Pădurii, era un mândru viteaz în afara legii, care fura de la bogaţi pentru a da la săraci. Cel puţin acesta este protretul pe care ni l-au lăsat baladele englezeşti din Evul Mediu. Era oare Robin Hood un asemenea bandit cu inima de aur? A existat cu adevărat? Istoricii au căutat probe ale existenţei acestui erou legendar. De ce acest simbol al rezistenţei ţăranilor saxoni faţă de nobili a trecut în posteritate?
În căutarea lui Robin Hood
În sec. 19, istoricii şi-au dat seama că aventurilor lui Robin al Pădurii le lipseau baze istorice serioase. Unul dintre ei, Francis James Child, a declarat în !882că Robin Hood nu era decât un personaj imaginar de baladă populară.
Cercetările ulterioare au arătat totuşi că legenda conţinea anumite elemente veridice. Prima versiune completă a poveştii lui Robin al Pădurii datează din sex XV. Este vorba de o baladă intitulată Lyttle Geste of Robyn Hode. În ea găsim deja personajele care ne-au devenit familiare graţie cinematografului: şeriful din Nottingham, Micul John etc.
În majoritatea referinţelor vechi despre Robin al Pădurii, primele datând din 1350, aventurile lui se desfăşoară în pădurea de la Barnesdale, în Yorkshire. Prin urmare, istoricii s-au întrebat dacă în această regiune nu a existat în sec XIII un prinţ al hoţilor. Către 1228-1230, arhivele seignoriale menţionează un Robert Hood, descris ca un fugar care a furat pentru cei mulţi. Dar problema este că Robert Hood era un nume foarte curent în Anglia.

Candidaţi la titlul de Robin al Pădurii
Există numeroase contradicţii între diferite referinţe istorice. Baladele situează aventurile în cursul a patru domnii diferite: de la cea a lui Richard Inimă de Leu (1189-1199) la cea a lui Eduard al II-lea (1307-1327). Dar s-a reţinut mai ales domnia lui Richard Inimă de Leu! În majoritatea filmelor, Robin al Pădurii devine un apărător al regelui, plecat în cruciade, contra perfidului său frate Ioan Fără Ţară?

Cronicarul englez Walter Bower povesteşte că, după rebeliunea contra lui Henric al III lea, în 1265, faimosul hoţ Robin Hood (...) a luat capul celor care au dezertat şi i-a surghiunuit în urma revoltei. Dar această poveste este pusă sub semnul îndoielii de istoricii moderni. Aceştia din urmă au remarcat că arcul lung, care se vede în versiunile legendei, nu era utilizat sub domnia lui Henric al III lea (1216-1272).
Candidatul cel mai plauzibl este un ţăran din Wakefield, în Yorkshire, care a luat probabil parte la o răscoală împotriva ducelui de Lancastre în 1322. Arhivele oraşului menţionează un Robin Hood, condamnat pentru că a încălcat legile pădurii, rezistând domnului locului şi pentru că nu a luat parte la războiul contra scoţienilor. Se pare de asemenea că imobilul lui Robin Hood a fost confiscat pentru acest motiv, ceea ce ar explica de ce acest om s-a refugiat în pădure.
Acesta ar situa legenda în cursul domniei lui Eduard al II lea care, el-însuşi, a avut un valet numit Robert Hood.
Mulţi alţi rebeli şi proscrişi au fost identificaţi ca Robin al Pădurii. Printre ei, Robert Thwing, care a jefuit mânăstirile pentru a distribui grâne săracilor. Există de asemenea Robert Fitzooth ale cărui date de naştere şi de deces, 1160-1217, ar corespunde lui Robin al Pădurii. Cel puţin, este ceea ce rezultă dintr-un document regăsit...
http://secreteleistoriei.blogspot.com/2012/05/existat-robin-hood.html

Misterul care înconjoară sinuciderea conducătorului nazist Hermann Goring care a preocupat istoricii timp de aproape 60 de ani ar putea în fine să fie rezolvat prin recentele dezvăluiri făcute de un fost paznic care a declarat că i-a dat lui Goring capsula de cianură pe care mareşalul Reichului a utilizat-o pentru a se sinucide la 15 octombrie 1946.

“Mă simt foarte rău din cauza asta”, a spus Herbert Lee Stivers ziarului Los Angeles Times, adăugând că totul s-a datorat din cauza unui flirt cu o misterioasă fată germană. Stivers era pe atunci în gardă la procesele criminalilor de război de la Nuremberg. Goring, numărul doi în ierarhia regimului nazist, era judecat în acelaşi timp cu 21 de alţi şefi nazişti.

Au fost avansate mai multe teorii potrivit cărora Goring ar fi ascuns fiola în coroana sa dentară din aur, într-un dinte stricat, în păr sau în alte zone ale corpului său. Alţii au sugerat că cineva i-ar fi strecurat otrava cu puţin timp înainte de moartea sa, probabil un ofiţer american pe care Goring l-a mituit cu un ceas, sau doctorul german care l-a examinat regulat, sau un ofiţer SS care i-ar fi transmis-o într-un săpun american, sau soţia sa Emmy care i-ar fi transmis-o prin gura sa în cursul unui sărut al morţii, în timpul ultimei sale vizite.

Dar Stivers spune că toate astea sunt false. “Eu i-am dat-o”, a declarat el (acum în vârstă de 78 de ani). Până acum, el a păstrat secretul pentru că i-a fost teamă să nu fie judecat de către armată. În fine, a decis să facă public.

Conform spuselor sale, într-o zi, în afara hotelului unde se afla un club de ofiţeri, a fost atras de o brunetă frumoasă care spunea că se numeşte Mona. “Ea m-a întrebat ce făceam, şi i-am spus că eram în gardă. Ea a spus: Puteţi vedea toţi prizonierii? În fiecare zi, i-am răspuns eu. Ea a spus: Nu semeni cu cineva din gardă. I-am spus: Pot s-o demonstrez. Am obţinut un autograf de la Baldur von Schirach şi i l-am arătat.
Ea a spus: Oh, pot să-l am?, şi am spus desigur. În ziua următoare îl păzeam pe Goring şi am obţinut un autograf şi i l-am transmis. Ea mi-a spus că avea un prieten care dorea să mă întâlnească. A doua zi ne-am dus să-l vedem la el”. Acolo, Stivers a fost prezentat unor bărbaţi care i-au spus că se numesc Erich şi Mathias. Ei i-au precizat că Goring era un bărbat foarte bolnav care nu primea tratamentul de care avea nevoie …

În două rânduri, a declarat Stivers, i-a transmis lui Goring note ascunse de Erich într-un stilou-pană. A treia oară, Erich a pus o capsulă în stilou pentru ca el să i-o dea nazistului: El a zis că era un medicament şi dacă acesta mergea şi Goring se va simţi mai bine, îi vor trimite altele, a spus Stivers. El a spus că îi vor da două săptămâni şi că Mona îmi va spune dacă ei vor dori să-i trimită alte medicamente.

După ce i-a transmis medicamentul lui Goring, Stivers a spus că a dat stiloul tinerei nemţoaice. N-am revăzut-o niciodată pe Mona. Am ghicit că ea m-a folosit, a spus Stivers. Nu m-am gândit la sinucidere când l-am dat lui Goring.

Două săptămâni mai târziu, la 15 octombrie 1946, este exact ceea ce a făcut Goring. El a lăsat o notă în care menţiona faptul că a avut întotdeauna cianură în posesia sa. O cercetare ulterioară a lucrurilor sale personale închise într-o încăpere a puşcăriei a permis de a se descoperi o altă capsulă de cianură – model standard al şefilor nazişti – ascunsă în bagajele sale.

Sinuciderea sa i-a înfuriat la culme pe ofiţerii aliaţilor pentru că îi întărea considerabil reputaţia printre compatrioţii săi nazişti, care au salutat gestul lui Goring de-a fi scăpat astfel de umilinţa ştreangului pe care îl pregătiseră Aliaţii victorioşi. Ei au începutsă vorbească de asul aviaţiei germane din primul război mondial numindu-l Hermann al nostru.

Dar dezvăluirile făcute de Stivers arată şi surprinzătoarele relaţii de amiciţie care s-au dezvoltat între criminalii de război nazişti şi gărzile lor, aceştia din urmă obţinând autografe de la prizonierii pe care îi păzeau, ca şi cum ar fi fost celebrităţi de la Hollywood…

Stivers a spus: Goring era un tip foarte agreabil. Vorbea foarte bine engleza. Vorbeam despre sport, de jocurile cu mingea. Era un aviator, şi vorbeam despre Lindbergh. Mă simţeam foarte prost după sinuciderea sa. Aveam o impresie caraghioasă; nu credeam că o putuse ascunde asupra sa într-un mod oarecare.
Stivers a mai spus că vorbea acum deoarece fiica sa Linda Dadey, căreia îi povestise povestea cu stiloul-pană cu 15 ani înainte, îl sfătuise de a-şi dezvălui rolul. Ea i-ar fi spus: Tată, tu faci parte din Istorie. Trebuie să povesteşti această poveste înainte de a dispărea. Ea a stat asupra conştiinţei tale toată viaţa.

După ce el a aflat că data prescripţiei trecuse demult şi că nu putea fi trimis în judecată, a acceptat să vorbească. Povestea sa este destul de convingătoare pentru a fi adevărată, a spus Times Aaron Breitbart, cercetător la Centrul Simon Wiensenthal din Los Angeles. Dar nu există niciun mijloc în lume de a o proba. Nimeni nu ştie într-adevăr cine a făcut-o în afara persoanei care a făcut-o.
http://piatza.net/cine-i-a-dat-otrava-lui-goring/

Fara nici o urma de cinism, putem spune ca moartea l-a refuzat pe Adolf Hitler de atat de multe ori, incat l-am putea caracteriza drept un "Antichrist redutabil". O aritmetica simpla ne pune in fata sumei uluitoare de 38 de atentate esuate, desfasurate astfel: 4 inainte de 1933 (cand a devenit cancelar), inclusiv prin otravire; 10 in 1933; 24 intre 1934 si 20 iulie 1944. Impotriva lui Hitler s-au aliat ofiteri activi de rang inalt si politicieni, oameni de rand care voiau sa-si dea viata numai sa scape de fuhrer. Dar toti disidentii si complotistii au avut ghinioane si foarte multi au platit cu viata.

Incredibila zi de 20 iulie 1944

Numerosi istorici afirma ca atitudinea "calma" a puterilor occidentale fata de militarismul lui Hitler, pana in 1939, a fost cauza ezitarilor grupurilor de complotisti. Abia cand fuhrerul si-a dat arama pe fata in Cehoslovacia, Marea Britanie a declarat razboi. Pe de alta parte, ofiteri superiori din Wehrmacht (Armata Germaniei) si din Abwehr (Serviciile de informatii militare) voiau sa-l suprime, dar existau si voci care, la acea vreme, voiau sa-l duca in fata instantei - cum ar fi grupul de disidenti de la Kreisau. Ratarile i-au descurajat pe unii adversari ai dictatorului, iar in 1940 a venit acea victorie rapida in fata Frantei, fapt care i-a ridicat enorm popularitatea lui Hitler.

Momente de suspans au trait conspiratorii, in frunte cu generalul Fedor von Bock si colonelul Henning von Tresckow, cand bomba pusa in avionul care-l transporta pe Hitler la Smolensk, in 1942, trebuia sa explodeze. N-a detonat... O alta bomba nu si-a facut datoria dupa o saptamana, la o expozitie de arme. Hitler era intangibil si devenea din ce in ce mai suspicios. Garzile sale erau din ce in ce mai precaute, Gestapoul teroriza armata cu infiltrari si provocari. Disidentii cautau persoane cu experienta si vointa puternica de a-l ucide pe fuhrer. Asa s-a ajuns la cooptarea contelui Claus von Stauffenberg, un colonel conservator nationalist cu scrupule religioase. Dar cum si el considera invadarea URSS un dezastru pentru Germania, a decis sa se alature disidentilor. In 1943 si prima jumatate a lui 1944, Stauffenberg si von Tresckow aveau sa devina liderii unei actiuni de amploare, care avea doua directii esentiale: uciderea lui Hitler ("cu orice pret") si preluarea puterii de la guvernul nazist. La 20 iulie 1944, Stauffenberg soseste in sala de conferinte de la "Cuibul lupilor" (stat major special). Plaseaza geanta cu bomba de 1 kilogram sub masa. In jurul mesei se aseaza 24 de ofiteri si Hitler. Un telefon aranjat il scoate afara pe Stauffenberg. In acelasi timp, colonelul Heinz Brandt (neimplicat) simte geanta si o impinge cu piciorul in spate sau, departand-o de fuhrer. Bomba explodeaza la ora 12,45 si face praf incaperea. Brandt si alti doi ofiteri mor pe loc, dar Hitler are doar pantalonii sfasiati. Stauffenberg crede ca a murit si anunta decesul la Berlin. Incepe asaltul trupelor de rezerva contra ministerelor, dar la ora 19.00 Hitler insusi anunta ca nu a murit...

Razbunarea Gestapo-ului

Urmarile acestui esec inimaginabil - Hitler abia daca a fost bandajat, cel mai mult il deranjau urechile - a fost groaznic. Furios, el i-a ordonat lui Himmler si Gestapo-ului sa aresteze pe toti cei banuiti ca ar avea vreo legatura cu "20 iulie". In total, au fost arestate peste 7.000 de persoane, iar 4.980 dintre ele au fost executate, dupa procese foarte scurte. Stauffenberg a fost executat prin impuscare la 21 iulie 1944. Omul care plasase bomba si anuntase ca fuhrerul a murit avea 36 de ani. Fratele sau, care nu participase la complot, a fost spanzurat la 10 august 1944.

PAUL IOAN
http://www.revistamagazin.ro/content/view/9404/8/

O crima unica in istoria Antichitatii, cand saizeci de senatori comploteaza si il ucid pe liderul statului, s-a petrecut in anul 44 i.Ch., victima fiind Iulius Caesar. Devenit dictator intr-o republica, acest stralucit conducator militar a fost eliminat pentru a salva democratia romana, dar efectele au fost contrare. Asasinatul a fost punctul de pornire spre dictatura absoluta si spre starea de dezordine incontrolabila, care a dus in cele din urma la disparitia Imperiului Roman de Apus.

Testamentul surpriza al lui Caesar

In termenii de azi, am putea spune ca moartea violenta a lui Caesar a fost cauzata de cresterea intolerabila a cultului personalitatii si a tendintelor sale dictatoriale. Conflictul deschis cu Senatul a debutat cu trecerea Rubiconului ("Zarurile au fost aruncate", cu varianta "Sa vorbeasca zarurile") si disputa mortala dintre Caesar si adversarul Pompei (pe care l-a urmarit pana in Egipt). Era anul 50 i.Ch. si popularitatea lui Gaius Iulius Caesar crestea alarmant. Sub presiunea evenimentelor, Senatul il alege mai intai "dictator pentru un an", apoi "dictator pentru 10 ani", apoi "Dictator pe viata". Elogiile la adresa sa nu mai conteneau. A primit si titlul de "Pater Patriae" (Parintele tarii) si, contrar cutumelor republicane, s-au batut monede cu chipul sau. La intalnirile populare, lumea il striga "Rex" (Regele), iar marele sau prieten, Marc Antoniu, ii ofera coroana de lauri, pe care Caesar o refuza, facand pe principialul...

In aceste circumstante sufocante pentru opozitia din Senat, un grup condus de Brutus Marcus Iunius si Gaius Cassius se autointituleaza "Eliberatorii" si formeaza o conspiratie cu scopul de a-l elimina. Din toate variantele de suprimare, a fost ales atacul cu cutite din Senat (armele ascunse sub toga). A fost fixata ziua de 15 martie ("Idele"; acest termen indica mijlocul lunilor martie, mai, iulie si octombrie si data de 13 a celorlalte luni). Locul crimei a fost Teatrul lui Pompei. Calpurnia, sotia sa, si-a visat sotul plin de sange. Doctorii carora le-a povestit visul i-au spus sa nu se duca. Si totusi, dupa ce Caesar a intrat in sala, un senator i-a smuls tunica, altul l-a ranit usor la umar, apoi cel putin 23 de lovituri de cutit l-au doborat la pamant. Brutus a fugit la Capitoliu si a anuntat: "Popor roman, suntem din nou liberi!" De frica unui macel, oamenii s-au ascuns in case. Nici urma de bucurie. Abia dupa trei ore Caesar a fost vazut de medici. Prea tarziu. Contrar asteptarilor, la Roma era liniste. Asa si-au permis senatorii va voteze amnistia ucigasilor. Dar la funeralii, Marc Antonius face un gest exceptional: dezbraca victima si arata poporului ranile, precizand si cine le-a facut. Apoi citeste testamentul. Lider devine fiul adoptiv Octavianus, iar daca si acesta moare, conducerea va fi preluata de... Brutus, marele tradator! Totodata, toata averea este lasata poporului Romei. Abia atunci multimea s-a infuriat si i-a alungat pe conspiratori din Cetate. Iulius Caesar nu strangea averi pentru familia sa, lucru pe care un dictator nu-l face.

Urmari dezastruoase

Lectia pentru istorie: o lovitura de palat are consecinte imprevizibile. Ucis pentru a salva republica, Caesar lasa in urma haosul. Marc Antoniu si Octavianus declanseaza un nou razboi civil. Fiul adoptiv castiga si este declarat Augustus Caesar in 27 i.Ch. Era decesul Republicii Romane si debutul dictaturii absolute. Pana la disparitia Imperiului Roman de Apus (476 d.Ch.), asasinatele politice aproape ca au devenit o banalitate, iar succesiunea dictatorilor era aiuritoare (si trei intr-un an). Caesar a fost sacrificat inutil.

PAUL IOAN

In zbuciumatul regat al Serbiei, in anul 1901 se infiinteaza societatea militara secreta "Mana Neagra", printre fruntasii careia se afla si capitanul Dagutin Dimitrievic si alti membri ai armatei sarbe. Tinta principala era unificarea tuturor teritoriilor populate in majoritate de sarbi si anexate de Imperiul Austro-Ungar. Prima lovitura majora a Mainii Negre a fost asasinarea, in 1903, a regelui Alexandar I Obrenovic si a sotiei sale, Draga Masin Obrenovic. Succesul loviturii de stat date de Mana Neagra a insemnat sfarsitul dinastiei Obrenovic, iar succesorul regelui ucis a fost Peter I Karadordevic, din dinastia omonima rivala.

Sangeroasa noapte a cuplului regal

Actiunile dure ale societatii Mana Neagra impotriva dinastiei Obrenovic veneau pe fondul unor nemultumiri populare si politice. Regele Alexandar I, dupa ce daduse tarii o constitutie liberala, a suspendat Senatul si a inlocuit senatorii. Pe de alta parte, Mana Neagra era favorabila venirii la putere a dinastiei Karadordevic. Conspiratorii erau condusi de capitanul Dragutin Dimitrievic, supranumit "Albina", alaturi de ei fiind si ofiteri ai Regatului. Sponsorul lor era Rusia, nemultumita ca regele din dinastia Obrenovic era un apropiat al Austro-Ungariei. La singeroasa lovitura de stat din 11 iunie 1903 au participat si fosti ministri repudiati de rege (printre care si fostul prim-ministru Nikola Pasic).

In seara zilei de 10 iunie 1903, conspiratorii adunati de Mana Neagra au navalit in palatul regal din Belgrad. Auzind violentele care se desfasurau la parter, cuplu regal a vrut sa scape cu viata si in aceasta privinta exista doua ipoteze. Prima sustine ca Alexandar I (avea 26 de ani) si regina Draga s-au ascuns intr-un dulap cu haine din dormitor si au fost gasiti foarte repede. O alta versiune afirma ca cei doi s-ar fi refugiat intr-o "camera de panica" de la acelasi etaj. Acea camera speciala comunica cu un tunel secret care i-ar fi dus in afara palatului regal. Dar marele lor ghinion a fost ca iesirea spre tunel era blocata de un urias sifonier cu hainele reginei, plasat acolo chiar dupa nunta... Dupa ce i-au gasit, conspiratorii i-au ucis si i-au dezmembrat, iar ramasitele lor au fost aruncate in gradina. Ulterior, cuplul a fost ingropat intr-o cripta a bisericii Sf. Marcu din Belgrad.

Asa s-a stins dinastia Obrenovic, care domnise in perioadele 1815-1842 si 1858-1903.

Disputa dinastica

Lui Alexandar I Obrenovic i-a urmat Peter I Karadordevic. Lunga disputa dintre cele doua dinastii a debutat in 1817, cand printul Dorde Petrovici, liderul sarbilor (supranumit de turci Karadorde, adica "George cel Negru") a fost ucis de oamenii lui Milos Obrenovic. Trebuie subliniat ca Dorde Petrovici este considerat fondatorul Serbiei moderne, el fiind un aprig conducator impotriva ocupatiei turcesti. Succesele sale in bataliile anti-otomane i-au adus porecla de "cel Negru", mentinuta de urmasii sai. Inca de pe vremea lui, sarbii au cooperat militar cu rusii. Dupa asasinarea sa, Milos Obrenovic a devenit print al Serbiei si a fondat dinastia omonima. Alexandar I Obrenovic era nepotul Mariei Obrenovic Catargiu (fiica de boier moldovean), casatorita cu Milos Obrenovic. Ulterior, ea a devenit amanta oficiala a lui Alexandru Ioan Cuza, caruia i-a daruit doi fii, in anii 1862 (Alexandru) si 1864 (Dimitrie). Ambii au murit inainte de a implini 30 de ani.

Societatea secreta Mana Neagra avea sa mai dea o lovitura istorica in 1914, prin asasinarea arhiducelui de Austria Franz Ferdinand. Despre asta vom vorbi cu alt prilej.

PAUL IOAN
http://www.revistamagazin.ro/content/view/9120/8/

Erou al armatei franceze in ultima parte a "Razboiului de o suta de ani", cavalerul Gilles de Rays, avansat pentru bravura la rangul de maresal, a devenit ulterior unul dintre cei mai groaznici criminali din Franta. Acest ofiter superior a secondat-o pe eroina Jeanne d'Arc in multe actiuni victorioase, iar dupa razboi s-a retras in castelul sau pentru a incepe o inimaginabila viata de orgii si asasinate greu de descris in cuvinte. Desi exista si o teza contrarie, care afirma ca maresalul a fost victima unui complot clerical de defaimare, cronicile consemneaza procesul sau si recunoasterea multor acuzatii.

Diavolul si "Barba albastra"

Nascut in 1404 la Anjou, Gilles de Rays a avut o copilarie zbuciumata. A ramas orfan de la unsprezece ani si a fost adoptat de unchiul sau, Jean de Craon - care apoi avea sa-i lase o avere colosala, fapt care-i va permite o viata de desfrau. Moartea tatalui sau l-a zdruncinat cel mai puternic, acesta murind sub ochii copilului, sfasiat de un mistret. Se pare ca Gilles suferea de epilepsie, boala pe care a ascuns-o pe cand era la razboi. Pe acest fond psihologic labil, se produce in viata sa o deviere mistica foarte periculoasa. Unii apropiati sustin ca incepuse sa creada in diavol. Chiar clericii afirmau ca barba sa neagra a capatat reflexe albastrui din cauza acestui posibil pact diabolic. De aici si porecla de "Barba albastra". Pentru a anihila aceste zvonuri, Gilles intemeiaza organizatia crestina de caritate "Sfintii Inocenti", prin care se angaja sa ajute financiar mai multe zeci de persoane din parohia sa. De altfel, trebuie subliniat ca la numai douazeci si opt de ani, el a devenit foarte bogat atat prin mostenirea de 30 de mii de livre de la tutorele sau, cat si prin recompensele oferite de rege pentru bravura militara si prin zestrea sotiei sale, Charlotte. Averea extraordinara i-a permis sa colectioneze obiecte rare de arta, mobilier de lux si sa organizeze spectacole de teatru in onoarea sa. Dar mai mult decat orice, Gilles de Rays incepuse sa devina notoriu prin petrecerile desantate de la castelul sau din Tiffauges si prin armata de servitori pe care o angajase pentru a-si satisface pornirile bolnavicioase.

Ravagiile magiei negre

Cu toate ca Gilles de Rays pretindea ca este un bun crestin, decaderea personalitatii sale s-a accentuat atunci cand s-a inconjurat de tot felul de "magicieni ai diavolului". Cu mintea ratacita definitiv, el ajunsese sa-si trimita oamenii prin satele invecinate pentru a-i face rost de victime nevinovate, copii si adolescenti pe care sa-i sacrifice in cadrul unor ritualuri oribile, cu tenta sexuala accentuata. Fanteziile criminale sunt indescriptibile, iar judecatorii oripilati chiar au sters anumite pasaje din descrierile martorilor.

Astfel, in pivnitele castelului sau - unde amenajase altare de sacrificiu - el a batjocorit si ucis peste o suta cincizeci de persoane, iar ulterior suma a depasit doua sute, conform unor relatari neconfirmate. Descoperirea ororilor din castelul Machecoul s-a facut dupa ce foarte multi sateni s-au plans preotilor ca le dispar copiii. Se stia ca acestia sunt atrasi la resedinta maresalului, apoi nu mai erau vazuti. Desi in pivnitele castelului au fost gasite patruzeci de trupuri, martorii (fosti angajati ai sai) au afirmat ca multe victime fusesera arse sau ingropate prin paduri.

Furia clerului a atins apogeul cand suspectul a rapit un preot. Instanta eclesiastica l-a judecat in scurt timp, iar fostul erou de razboi a recunoscut o parte din crime, dupa ce s-a vazut tradat de cei apropiati.

Gasit vinovat de multiple crime si erezie, Gilles de Rays a fost spanzurat si apoi ars, la 23 octombrie 1440, pe cand avea doar treizeci si sase de ani.

PAUL IOAN
http://www.revistamagazin.ro/content/view/9074/8/