Headlines

Descoperire macabră într-un oraş antic din Egipt. O mărturie a practicilor barbare de acum câteva mii de ani

Posted by Unknown | duminică, 19 august 2012 | Posted in ,


16 mâini omeneşti datând din anul 3.600 înainte de Cristos, descoperite de arheologi la un castel din oraşul antic egiptean Avaris, demonstrează brutalitatea cu care oamenii dornici să deţină puterea îşi tratau semenii, scrieDaily Mail.
Atunci când îi capturau pe inamici în luptă, luptătorii egipteni le tăiau acestora mâna dreaptă, în ideea că astfel îi vor deposeda de putere pentru totdeauna.  Fragmentele de membre umane erau apoi prezentate regelui, care îi recompensa pe viteji cu aur.
Două dintre mâinile descoperite de arheologi la palatul din Avaris se aflau în camera de tron a regelui, iar celelalte 14 au fost găsite într-o altă parte a sitului.
„Majoritatea mâinilor au dimensiuni mari, iar unele sunt chiar foarte mari”, a declarat Manfred Bietak, cel care a coordonat cercetările de la Avarsis, localitate situată în Delta Nilului. Inscripţiile din acea perioadă notează că un războinic primea o cantitate de aur de două ori mai mare decât greutatea mâinilor retezate.
Arheologul este de părere că mâinile au fost îngropate acolo în timpul celei de-a cinsprezecea dinastii a hiksoşilor, sub conducerea regelui Khayan. Hiksoşii s-au instalat în Levant, acolo unde au dus lupte aprige cu egiptenii pentru preluarea puterii, ei fiind cei care au introdus în Egipt, pe lângă numeroase unelte, şi armele de război.
Cercetătorii nu cunosc încă originea acestei practici sângeroase, întrucât nu există documente care să ateste că ea ar fi fost introdusă de hiksoşi.
sursa: gandul.info

La moartea unei pisici se ţinea doliu în Egiptul Antic

Posted by Unknown | luni, 13 august 2012 | Posted in ,



“Dintre toate creaturile lui Dumnezeu, existã una care nu poate fi înrobitã. Aceea este pisica. Dacã ar putea exista încrucişare între om şi pisicã, procesul ar îmbunãtãţi omul, dar ar deteriora pisica”. (Mark Twain, 1894)

Stilatã, sofisticatã, jucãuşã, independentã, agresivã, şireatã, pasionalã, energicã, duplicitarã…un portret al pisicii este poate la fel de complex ca al unei fiinţe umane. Relaţia dintre om şi felinã a fost întotdeauna una încãrcatã de ambivalenţe, de sentimente amestecate, dupã cum se poate deduce din percepţiile tulburi asupra sa în oglinda istoriei.

Preistorie

Pisica descinde, cel mai probabil, din Miacis, un animal cu trãsãturi de nevãstuicã care a trãit în urmã cu 40 de milioane de ani. Din Miacis se pare cã au evoluat toate carnivorele. Cea mai bine documentatã pisicã preistoricã este cea cu dinţii-sabie, Smilodonul, care a dispãrut din cauza epuizãrii vânatului. Este foarte dificil de dezlegat enigma domesticirii animalului, în condiţiile în care scheletele de pisicã domesticã şi sãlbaticã sut extrem de similare. Câteva indicii provin din insula Cipru, din 1983, când arheologii au scos la ivealã un maxilar vechi de 8000 de ani.

Este puţin probabil ca oamenii sã fi adus cu ei pisici sãlbatice pe insulã, descoperirea sugereazã cã în aceastã perioadã s-ar fi produs domesticirea. In 2004, sãpãturile pe un sit de epocã şi mai veche au dezvãluit un mormânt în care existã atât un schelet uman, cât şi unul felin plasat intenţionat, ceea ce a confirmat domesticirea, ba chiar a împins-o înapoi cu 1500 de ani. Un studiu recent publicat în Science susţine cã toate pisicile domesticite provin dintr-o pisicã sãlbaticã din Orientul Apropiat, Felis Sylvestris. Unii cercetãtori propun ca datã a domesticirii 12000 î. Hr., vreme în care înfloreau primele societãţi agricole. Pisicile au devenit utile când s-a produs sedentarizarea şi oamenii au început sã depoziteze recoltele care au devenit punct de atracţie pentru rozãtoare. Science denumeşte procesul domesticirii pisicii drept unul dintre cele mai îndrãzneţe experimente biologice întreprinse de om.

Egiptul Antic

În aceastã zonã pisica nu ajunge sã fie doar apreciatã pentru vânarea rozãtoarelor, ci chiar divinizatã. Exportul de pisici era strict interzis, iar uciderea unei feline se pedepsea cu moartea. Pisicile erau mumificate dupã moarte şi îngropate în gropi sacre, deseori cu provizii de şoareci mumificaţi. O astfel de groapã putea conţine mumiile a 300000 de pisici, ca la Beni Hassan. În concepţia teocraticã egipteanã, un om obişnuit nu putea deţine o fiinţã divinã, prin urmare faraonul era proprietarul felinelor. Omul putea însã sã le furnizeze hranã şi adãpost, trebuind sã le aducã la grânar noaptea şi sã le ia înapoi dimineaţa. Pentru asta primeau şi o compensaţie, dacã îşi declarau felina drept servitor…

La moartea pisicii se ţinea doliu, toatã familia îşi rãdea sprâncenele, se bãtea cu mâinile în piept, bocea, deci se practica un ritual complet. În mitologia egipteanã pisica se considera a avea o influenţã directã asupra cãsãtoriei sau sãnãtãţii. Zeiţa egipteanã a familiei şi vieţii era Bast şi avea cap de pisicã, fiind deseori reprezentatã purtând o amuletã a ochiului atoatevãzãtor, utchat-ul. Pentru cã era o crimã împotriva faraonului sã-l deposedezi de feline, o bunã bucatã de vreme acestea nu au ajuns în afara Egiptului, cu o excepţie: pisicile de pe corãbii sau din caravane. Abia dupã cuceririle persane şi romane Egiptul a oferit lumii întregi comoara sa preţioasã: pisica sãlbaticã africanã, care a decãzut din poziţia privilegiatã de divinitate în cea de animal de companie…

Evul Mediu

O imagine total opusã celei dezvoltate în Egipt este cea din Evul Mediu european, care a demonizat-o şi a transformat-o în agent al rãului. Pisicile au fost asociate vrãjitoarelor şi diavolului şi exterminate sistematic, acţiune care a avut consecinţe nefaste dacã ne gândim la epidemia de ciumã din secolul al 14-lea, rãspânditã de şobolani. Papa Grigore al IX-lea o clasifica drept “creaturã diabolicã”, iar orice persoanã care deţinea o pisicã era automat suspectatã de vrãjitorie şi deseori condamnatã la moarte împreunã cu animalul de companie. O posibilã cauzã a relaţiei imaginate între pisicã şi diavol ar putea fi tocmai natura lor independentã.

Pisicile erau bãtute, ucise sau alungate din oraşe şi sate. Unele dintre superstiţiile formulate atunci au supravieţuit, ca de pildã cea legatã de trecerea unei pisici negre prin faţa cuiva, semn de moarte sau nenoroc. În Ypres pisicile erau folosite in lunile de iarnã pentru a stârpi animalele dãunãtoare pentru lâna stocatã în Lakenhall, dar la începutul primãverii, dupã vâzarea lânii, erau aruncate din foişor în piaţa publicã, ceea ce simboliza uciderea spiritelor rele.

Tradiţia se mai pãstreazã sub forma Kattenstoet (Parada Pisicii), la care se aruncã pisici de jucãrie. O atitudine mai binevoitoare faţã de ele a avut doar regele din Wales, Hywen Dda, din secolul al 10-lea, care a dat o lege prin care interzicea uciderea sau tortura pisicii. Reabilitarea felinelor a survenit odatã cu încetarea vânãtorii de vrãjitoare, iar din 1800 încep sã se contureze diversele rase şi chiar sã se organizeze expoziţii de pisici, printre cele mai preţuite fiind cele cu pãrul lung.  historia.ro

PIRAMIDELE EGIPTENE

Posted by Unknown | sâmbătă, 18 februarie 2012 | Posted in

Piramidele egipteneMarile piramide egiptene sunt unice. Totusi, exista multe controverse legate de constructia, scopul si autorul lor.
Inceputul erei piramidelor – piramida lui Djoser

Povestea incepe in anul 2630 BC., cand faraonul Djoser a ordonat construirea unei piramide in trepte, al carei architect era Imhotep. Piramida de la Saqqara masoara 60 metri, fiind construita din blocuri de calcar si argila de desert. In camera funerara si spatiile de depozitare erau destinate bunurilor de dupa moartea lui Djoser. Intentia era sa se copieze structura palatului lui Djoser. Camerele contineau artefacte funerare, mobile, bijuterii, comori etc.
Piramida in treapta prezinta simbolul unei scari reale pe care sufletul unui defunct sa urce la cer, urmandu-i pe zei in nemurire.
Marea piramida

In anul 2540 BC, faraonul Khufu (20 ani) a ordonat construirea unei piramide mari care parea imposibil de realizat. Dar se pare ca imposibilul s-a realizat. Masura 230 metri patrati si 146 metri inaltime, construita din 2.300.000 de blocuri de piatra si calcar. Ea este cea din urma minune ramasa in picioare.

Etapele construirii
Prima decizie a faraonului a fost locul unde sa construiasca piramida. Impreuna cu preotii, s-a orientat noaptea dupa stele. S-a ales sa se construiasca la Giseh, pe malul vestic al Nilului. Locurile funerare erau construite spre apus deoarece soarele (RA) murea la orizontul vestic in fiecare seara. Totodata, amplasarea locului in apropierea carierelor din care sa extraga 2.300.000 de blocuri de piatra necesare construrii piramidei reprezenat un avantaj. Ridicarea piramidei a necesitat 30 ani, de lucrari de constructii si cantitati uriase de forta de munca. Herodot a sustinut in anul 450 BC, ca numai putin de 100.000 de sclavi captivi au lucrat pe santier.

arch31bEgiptologii contemporani cred ca numarul de lucratori a fost mai mare de 30.000 si acestia nu erau deloc sclavi, ci muncitori chemati in timpul inundatilor Nilului. Primeau masa gratuita, tratament medical egalat nobililor si pe deasupra, primeau produse pentru a-si plati taxele. 1600 talanti s-au dat pe ridichi, ceapa, usturoi pentru lucratori – asa a spus interpretul egiptean lui Herodot. Intr-un fel, ei lucrau ca voluntari, dar fortat pentru cei ce nu aveau cu ce plati taxele. Multi si-au petrecut toata viata construind piramida, dand dovada de mandrie. In aceea perioada lucarile agricole incetau, iar transportul blocurilor se facea mai usor. In transportul blocurilor s-a folosit probabil scripetul, roata sau sanii cu rulouri de lemn sub ele. Pe masura ce erau trase inainte, ruloul din spate era mutat inainte pana cand blocul era adus la destinatie. Multi lucratori au fost trimisi in cariere ca sa extraga blocurile de granit si calcar si sa le prelucreze mesterii pietrari. Blocurile erau apoi transportate pe Nil, pe un canal special construit. Blocurile erau trase de sanii, impinse pe rampe (facuta din caramizi de lut) cu rulouri de lemn sub ele. Rampa era ridicata in scopul de-a mentine constructia, pe masura ce inaltimea piramidei crestea. La final, rampa era demolata.

Terminarea constrctiei
Dupa 30 de ani varful era terminat, fiind infasurat cu o foita de aur (la lumina soarelui emitea o lumina orbitoare). La final, rampa a fost demolata. Partea exterioara a piramidei fusese acoperita cu calcar alb stralucitor. Un lucru mai era insa – camerele interioare. Inainte de a ridica primele nivele de piatra, se ridica camera funerara, practic intreaga piramida a fost ridicata in jurul camerei funerare unde avea sa fie depus trupul faraounului. Deasupra camerei se gasesc alte cinci camere de despovarare, pentru a impiedica prabusirea constructiei. Camera funerara era facuta din camere de granit, cu greutate de 40 tone fiecare. Se spune ca intre 2 pietre nu poti baga nici macar un card. Cu uneltele primitive de atunci, aceasta camera ar fi cam imposibila de realizat. Avand in vedere ca muncitorii egipteni utilizau unelte din lemn sau bronz-ciocane, dalti… cum ar fi reusit ei sa prelucreze pietrele fara sa li se rupa uneltele? Secretul era nisipul! Nisipul facea lamele mai taioase, iar dupa ore in sir de prelucrat, cel putin cateva pietre pe saptamana erau de ajuns, in numai 30 ani.

Inmormantarea regelui
In jurul marii piramide s-au construit 3 mici piramide, cu aceeasi structura, destinate reginelor. In anul 2510 BC, faraonul Keops a murit. Dupa 70 zile dupa procesul mumificarii, trupul trebuia inmormantat. Dupa ce a fost bagat in sarcofag si depus intr-o barca solara, dupa bocet si un drum de mare fast, barca ajunge in piramida. Barca este desazamblata, iar sarcofagul trebuia dus in camera funerara.

Drumul in piramida
Drumurile din piramida erau foare stramte si defapt, erau niste tuneluri si coridoare ridicate printre nivelurile de blocuri de piatra. Preotii impreuna cu muncitorii iau sarcofagul si barca si intra intr-o trapa, la intrarea in Marea Piramida. Dupa ce trec de cele 3 dale de granit (care barau drumul pentru a opri hotii), ei intra in Marea Galerie de 46,7 metri lungime si 2 metri latime. Trec de camera reginei unde se afla o statuie a faronului si ajung in sfarsit in centrul piramidei – camera funerara. In camera funerara era depus un urias sarcofac de granit rosu. Se afla acolo de 30 ani, inca dinainte sa fie ridicata piramida. Acolo este depus sarcofagul. Barca solara fusese si ea ingropata in tunel, unde avea sa fie descoperita in anul 1982. Era folosita pentru calatoriile din viata de apoi. Camera funerara era prevazuta cu tunele de aeraj, aliniate (una pe partea Nordica, cealalta pe cea Sudica) dupa steaua polara de nord si constelatia lui Orion. Prin ele, BA si KA ale faraonului Keops se ridicau prin acele tunele, unde se inatalneau la exteriorul piramidei si se uneau – faraonul renastea astfel printr-un ritual simbolic asemeni pasarii Phoenix. Muncitorii si preotii, desi riscau sa ramana pe veci acolo datorita dalelor de granit, ei au iesit din mormant prin putul care ducea la camera si prin pasajul coborator, ieseau din Marea piramida, punand la iesire dale.
Langa ei se aflau 5 gropi de de barci solare si un templu unde nu cu multa vreme, se afla trupul faraonului.
Dupa Keops, succesorii sai, Kefren si Mikerinos au construit si ei alte 2 piramide, una mai mica ca cealalta, dar construirea lor a dus la completarea complexului de la Giseh.
Inainte de Marea piramida

Inainte de piramide, faraonii erau ingropati in mastaba. Djoser a realizat o piramida-mastaba supraetajata. In 2560 BC.,s-a incercat sa se construiasca o piramida neteda, cu laturile netede, insa unghiul a fost ales gresit si constructia a fost abandonata. Apoi s-a construit Piramida de nord de la Dahshur, prima piramida neteda construita cu precizie. Acolo a fost ingropat Sneferu, tatal lui Keops, cel care a pus la cale construirea a doua piramide in viata sa.
sphinxDupa Marea piramida – Sfinxul

Dupa Keops, Kefren – fratele sau a construit si el o piramida, dar mai mica. La fel a facut si Mikerinos, nepotul, dar care a construit-o ceva mai mica ca al lui Kefren. Kefren a construit ceva mai deosebit – Sfinxul, preluat dupa mitologia greaca si constelatia zodiacale – leul. El a pus muncitorii sa sculpteze aceea mare stanca de langa Marea Piramida, ca sa ia forma unui sfinx. Sfinxul l-ar reprezenta pe faraonul insusi, sau pe RA, cu chip uman-antropomorf. Initial, fata sfinxului era vopsita in rosu, ochii albi, pupilele negre, practic ca sa para machiat asemeni egitenilor. Nemesul era galben cu dungi albastre. Astazi aceste culori s-au sters. Nasul i-a disparut deoarece in evul mediu, un arab a dorit sa distruga zambetul, deoarece reprezenta o provocare la adresa religiei islamice, insa a distrus din greseala nasul. Practic arabul s-a crezut invingatorul civilizatiei egiptene si ca i-ar fi invins pe zei. Nici barba nu mai exista,deoarece si ea a cazut si acum s-ar afla la un muzeu britanic. Sfinxul, desi continua sa se degradeze, de peste 4 milenii continua sa pazeasca piramidele asemeni leului ce-si apara prada.
Unde se afla comoara faraonului?

In camera funerara nu s-a gasit decat marele sarcofag de granit si o mica statueta a faraonului, incluzand si barca solara din groapa. Acestea par a fi singurele bunuri ale faraonului ramase pe Pamant. Ce s-a intamplat cu bunurile lui si cu comoara ce trebuia sase afle? In anul 860 e.n., arabii au intrat prin efractie in piramida, au riscat bineinteles sa fie ucisi de dale, si….n-au gasit nicio comoara si nicio mumie. Sa le fi luat hotii din antichitate? Nici vorba, dalele pareau intacte de mii de ani si nici pasaje de inlaturarea sarcofagului sau a comorii nu prea pareau late. Sa fi ascuns in alta parte comoara, poate in adancul piramidei?
Controverse

Sfinxul ar fi fost construit de un faraon misterios care a domnit intre domnia lui Keops si Kefren.Cercetatorii sustin ca sfinxul nu-l infatiseaza pe Kefren, mai ales dupa aspectul barbii. Altii spun ca ar fi construit de Keops.
Sub sfinx s-ar afla manuscrise din Atlantida. Intamplator, aparaturile moderne de ultima tehnologie au descoperit o groapa.
Mai exista o teorie, cum ca Sfinxul ar avea mai mult de 10 000 de ani si ca initial, acesta ar fi avut cap de leu. Cercetatorii britanici sustin ca Sfinxul este mult mai varstnic decat pare, fapt sustinut de eroziunea produsa de ploaie, de stilul arhitectonic diferit de al celorlalte constructii egiptene dar si de descoperirea unui palat scufundat in platoul Giza, a carui varsta se pare ca este aceeasi cu cea a Sfinxului. Un alt argument adus in discutie este cel al marimii disproportionate a trupului fata de cap, ceea ce a dus la ideea ca monumentul a fost resculptat pentru a-i da chipul unui faraon, existand inca multe dispute in privinta celui reprezentat.
Unele datari, desi arata ca piramidele sunt construite de 4000 ani, unii spun ca acestea ar avea o varsta mai inaintata: 6000-8000 ani.

In epoca moderna se credea ca piramidele erau folosite pentru astrologie, iar tunelurile de aeraj ca telescoape.
In evul mediu se credea ca piramidele ar fi granarele gigantice ale lui Iosif.
Crestinii cred ca piramidele ar fi fost construite de evrei, in timpul exodului lor.

In prezent, piramidele si sfinxul se degradeaza datorita nisipului si a vremii. Inainte avea 147 de metri, iar astazi el masoara 143 metri inaltime. Multi cercetatori cred ca piramidele vor mai rezista cel putin 6000 -10000 ani, urmand apoi sa aiba aspect de munti de piatra. Din pacate sfinxul se degradeaza mai repede ca ele. Pentru univers, ele ar reprezenta simbolul civilizatiei umane.

http://piatza.net/piramidele-egiptene/

BLESTEMUL LUI TUTANKHAMON

Posted by Unknown | | Posted in

Blestemul lui Tutankhamon“Moartea v-a atinge cu aripile ei pe cel care il va tulbura pe faraon.” Aceasta inscriptie, descoperita in interiorul mormantului lui Tutankhamon, i-a marcat pe cei care “au profanat” acest mormant. Dar exista oare cu adevarat o relatie de cauza si efect intre aceasta profanare si aceasta soarta? Pentru a afla acest lucru, cel mai bine ar ca istoria descoperirii acestui mormant sa fie foarte bine cunoscuta.

In prima parte a secolului XX, egiptologii credeau ca Valea Regilor nu mai are de ascuns niciun secret. Treizeci de cosciuge si douazeci si patru de mumii provenind din trei dinastii de faraoni egipteni au fost scoase la lumina. Printre cele mai cunoscute, trebuie mentionate cele ale lui Ramses II si Amenofis I.
Sapaturile au provocat, uneori, manifestari ostile din partea populatiei acelei zone. Astfel, la Luxor, in momentul in care unele tezaure erau incarcate pe un vas, a aparut o procesiune de femei arabe, gemand si urland. In melopeea lor, un cuvant revenea mereu: “Blestem…”

La 25 noiembrie 1922, Carter, Carnavon si Calender au coborat impreuna scara cu saisprezece trepte si au ajuns pana la a doua poarta. Carter a gaurit-o, a luminat interiorul si s-a uitat sa vada ce se afla in partea cealalta. Era ceva fantastic. Carter a inceput sa vorbeasca fara sir si a ramas lipit de zid, parca incremenit de ceea ce vazuse.

Spartura a fost marita, astfel ca, la randul lor, si insotitorii lui sa poata vedea. Erau vase de alabastru, bijuterii, coliere, cupe de aur, cufere incrustate cu pietre pretioase. Era insa un lucru ciudat: dezordinea in care erau ingramadite toate aceste comori. Fara indoiala mormantul lui Tutankhamon fusese deja profanat si asta de foarte mult timp. Si nu exista in camera nici mumie, nici sarcofag, ceea ce era curios. Cercetatorii au facut inventarul complet al bogatiilor ingramadite in anticamera. Ziaristii au navalit din toate colturile lumii, dar cand o parte dintre ei au vizitat mormantul sub conducerea lui Carter, au fost huiduiti de vreo suta de egipteni care aruncau cu pietre. Politia a trebuit sa intervina.

Aceasta n-a impiedicat, ca la 18 februarie 1923, sa se faca “inaugurarea” oficiala a sapaturilor. La intrarea in mormant, fluturau drapele egiptene si britanice. Inaltul comisar al Marii Britanii, mai multi ministri egipteni, ambasadorii Frantei si Belgiei, regina Elisabeta a Belgiei, participau la inaugurare. Dar nu se facea doar o vizita oficiala, ci se trecea la o noua etapa a sapaturilor. Arheologii au reusit sa desprinda peretele in spatele caruia trebuia sa se gasesca mormantul lui Tutankhamon. Dincolo de zid a aparut un cufar de lemn aurit, inalt de trei metri, pe care era desenat soimul Horus.

Semne magice pareau a fi destinate protejarii odihnei faraonului. Tot atunci, a fost gasit un al doilea cufar. De data aceasta, pe el aparea un sigiliu cu numele lui Tutankhamon. Carter si Carnavon au inteles ca si-au atins tinta. Mumia era acolo. Ca o masura de prudenta, Carnavon a hotarat sa inchida mormantul pentru a evita un aflux nedorit de vizitatori. Descoperirea a facut mare valva: moda Tutankhamon a inceput la Londra.
Dar lordul Carnavon avea o alta grija: fusese intepat la gat de un tantar. Aceasta intepatura a provocat o puternica mancarime, ce a dus mai apoi la o inflamatie. El si-a dat seama de gravitatea situatiei, deoarece sanatatea sa era deja subreda in urma unui accident de masina.

In curand, s-a declansat o congestie pulmonara. In noaptea de 4 spre 5 aprilie 1923, lordul Carnavon era in agonie intr-o camera a hotelului Continental din Cairo. Aproape chiar in acel moment, lumina s-a stins in camera si, de altfel, in tot hotelul. Infirmiera care-l supraveghea pe Carnavon s-a dus sa aduca lumanari; cand a revenit, descoperitorul lui Tutankhamon era mort. Asa s-a nascut legenda blestemului faraonului.

Presa a facut o legatura intre moartea lui Carnavon si profanarea mormantului lui Tutankhamon. Astfel, la 6 aprilie 1923, publicatia Le Fi-garo scria: “Evenimentele au dat dreptate prezicerilor fela-hilor. Omul care a descoperit hipogeul faraonului Tutankhamon a fost victima divinjtatilor subterane. Lordul Carnavon nu mai este. in acest fel s-au indeplinit amenintarile marilor preoti egipteni facute contra profanatorilor de mumii.”
Se zvonea chiar ca, in realitate, un scorpion — sacru in vechiul Egipt — l-a intepat pe Carnaj von, si nu un tantar asa cum fusese. De asemenea, se spunea ca o cobra a mancat canarul lui Carnavon: acesta avea, intr-adevar, obiceiul sa puna, la capatul de sus al scarii mormantului, colivia cu pasarea favorita. In realitate, moartea lui Carnavon n-a fost deloc misterioasa. Iar Carter se simtea foarte bine si isi continua sapaturile. El a descoperit doua alte cufere, cu numeroase accesorii, apoi o capela etc. Doua alte sarcofage au fost gasite, din care unul din aur masiv.

Mumia a fost scoasa din mormant abia in octombrie 1925 si a fost invelita complet in benzi de panza. Aceasta se gasea intr-o stare foarte proasta. Inscriptiile de pe benzi afirma: “Rege Tutankhamon, inima ta ramane nemuritoare in trupul tau. Ea este in fruntea celor vii, asa cum Ra va ramane in cer.” Tutankhamon era, se pare, un faraon din a 18-a dinastie, mort foarte tanar. Obiectele de arta gasite in mormantul sau se afla in prezent la muzeul din Cairo.

A urmat apoi o serie de morti misterioase care au facut ca mitul blestemului sa persiste. Cel mai tanar din fratii lui Carnavon a murit dupa sase luni. Infirmiera care l-a ingrijit pe lord la hotelul Continental a murit putin dupa aceea, iar secretarul lui Carter a decedat curand de tuberculoza; tatal arheologului s-a sinucis trei luni mai tarziu. De asemenea, au fost si cazuri mai tulburatoare. Astfel, savantul britanic Archibald Douglas Reed a decedat la putin timp dupa ce a radiografiat mumia lui Tutankhamon.

Au fost cazuri in care alti egiptologi au murit in conditii misterioase inainte si dupa sapaturile lui Carter si Carnavon. In 1823, arheologul italian Giovanni-Battista Belzoni, cel care a descoperit mormantul lui Sethi I, s-a imbolnavit avand febra mare pe cand se gasea in Africa occidentala. Se poate insa sa fi fost doar o criza de paludism, dar Belzoni a spus: “Simt mana mortii intinzandu-se spre mine… Stiu ca nu mai am decat cateva ore de trait.” Un vrajitor african l-a tratat cu opium, dar arheologul a murit blestemandu-l pe Sethi I. “Faraonii s-au razbunat,” a spus simplu vrajitorul.

In 1862, germanul Theodor Bilharz , specialist in autopsia mumiilor, a fost cuprins de friguri dupa o vizita la Luxor. A delirat timp de cincisprezece zile si a murit. Un alt arheolog german, Heinrich Brugsch a manifestat spre sfarsitul vietii simptome clare de alienare mintala.

Alte cazuri sunt mai recente. Un conservator al muzeului din Cairo, Mohamed Mehdi, a murit in urma unei hemoragii cerebrale dupa ce aprobase expunerea la Paris a tezaurului lui Tutankhamon. Succesorul sau, Kamal Mahrez, a murit, tot de o hemoragie cerebrala, dupa ce daduse aprobarea pentru o expozitie asemanatoare la Londra.

Numeroase ipoteze au fost elaborate pentru a explica aceste morti misterioase. Una din cele mai stranii este cea a “piramidei care ascute simturile”. Forma piramidala ar duce la acumularea de energie si, ca urmare, la producerea de viziuni oribile “profanatorilor” si chiar moartea lor.

Cercetatorul englez Paul Brunton care a petrecut o noapte in camera regala a piramidei lui Keops e declarat la iesire: “Eram cu ochii inchisi si, totusi, toate acele forme intunecate, diafane ma fortau sa le vad. Si permanent dusmania lor neinduratoare, incrancenarea lor cumplita cautau sa ma impiedice sa-mi mentin hotararea… Curand, s-a atins paroxismul. Forme monstruoase, nelamurite, orori sinistre, infernale, forme cu aspect baroc, grotesc, nebunesc, diavolesc misunau in jurul meu; scarba pe care mi-o inspirau imi provoca o suferinta de neinchipuit. In cateva minute, am trait intr-o stare de emotie pe care n-o voi uita niciodata. Aceasta stare de necrezut ramane fixata in altorelief in memoria mea. Pentru nimic in lume, n-as mai repeta aceasta experienta; niciodata nu voi mai ramane noaptea in mijlocul Marei Piramide.”

S-a presupus, de asemenea, ca egiptenii descoperisera radioactivitatea. Preotii lor ar fi pus materiale radioactive in mormintele faraonilor. Categoric, cunostintele egiptenilor in diferite domenii erau importante, dar nimic nu dovedeste ca ei cunosteau radioactivitatea. De altfel, egiptologii morti in conditii misterioase n-au aratat nici unul vreun simptom de radiodermita, boala datorata radiatiilor.

Egiptologii nu erau, totusi, primii care au patruns in hipogeele Egiptului faraonic. Grupuri de jefuitori i-au devansat. In 1900, un grup inarmat i-a lovit pe paznicii mormantului lui Amenofis II. In 1903, un englez bogat, lordul Carnavon, a venit la Cairo cu intentia de a face noi sapaturi. La inceput, a fost primit cu scepticism, dar el a reusit sa-si atraga colaborarea unui tanar, dar remarcabil arheolog, Howard Carter. Si, in ciuda tuturor tuturor asteptarilor, echipa Carnavon-Carter a obtinut un sir de succese.

In 1906 Theodore Davis, a descoperit o cupa mica din faianta albastra pe care era gravat un nume pana atunci necunoscut: Tutankhamon. Nu dupa mult timp, au fost descoperite ulcioare de pamant marcate cu acelasi nume. Se parea ca Tutankhamon era un faraon care traise in jurul anului 1350 i.H.
Carter si Carnavon au hotarat sa-si concentreze cercetarile asupra lui. Timp de cativa ani, sapaturile n-au scos la iveala mare lucru, cu exceptia unei tablite de lemn, pe care era inscrisa relatarea razboiului dintre egipteni si hicsosi . Razboiul din 1914 a intrerupt cercetarile. Dupa un timp Carnavon incepuse sa se descurajeze. In 1920, el a trimis de la Londra, lui Carter, o telegrama prin care isi anunta colegul ca nu mai are rost sa caute in acel loc. Carter a avut atunci o idee geniala. Uitandu-se intr-o zi la colibele de piatra din vecinatatea mormantului lui Ramses VI, i-a venit in minte ideea ca nimeni nu facuse sapaturi sub ele, asa ca s-a hotarat sa o faca el.

La data de 2 noiembrie 1922, incep sapaturile. Chiar a doua zi, apare surpriza: a iesit la iveala o piatra. Carter a desprins-o cu grija, dar a aparut o alta piatra. Era cu siguranta, capatul unei scari. Pana s-a inserat, au fost degajate patru trepte, din cele saisprezece pe care le are scara. Dupa eliberarea scarii, au intalnit o dala de piatra cu doua sigilii. Unul dintre ele era fara indoiala fals, facut de jefuitorii de morminte care urmareau sa-si ascunda actiunea, insa al doilea era autentic. El purta inscriptia urmatoare: Nebkheperoure -Tutankhamon.

Poarta a fost perforata si prin gaura facuta a iesit un aer cald, greu de respirat. Carter a introdus o lanterna prin gaura si a putut vedea un culoar lung, plin de daramaturi. La extremitatea cealalta, la sapte sau opt metri distanta, o alta poarta a aparut marcata de sigiliul lui Tutankhamon. Carter i-a telegrafiat lordului Carnavon pentru a-i anunta extraordinara descoperire. Trei saptamani mai tarziu, acesta a venit in Egipt, insotit de un alt egiptolog renumit, Calender.

“Moartea v-a atinge cu aripile ei pe cel care il va tulbura pe faraon.” Aceasta inscriptie, descoperita in interiorul mormantului lui Tutankhamon, i-a marcat pe cei care “au profanat” acest mormant. Dar exista oare cu adevarat o relatie de cauza si efect intre aceasta profanare si aceasta soarta? Pentru a afla acest lucru, cel mai bine ar ca istoria descoperirii acestui mormant sa fie foarte bine cunoscuta.
http://piatza.net/blestemul-lui-tutankhamon/

Misterul lui Tutankamon

Posted by Unknown | sâmbătă, 11 februarie 2012 | Posted in ,

Misterul lui TutankamonIn Cairo, Egipt, oamenii de ştiinţă au dezvăluit descoperirile extraordinare făcute în urma analizării AND-ului faraonului Tutankamon. Seful Consiliului Antichitatilor din Egipt si arheologul de faimă mondială, Dr. Zahi Hawass a condus o echipă de criminalişti care a studiat viaţa şi epoca lui Tutankamon, dezvăluind acum, pentru prima dată identitatea părinţilor şi bunicilor faraonului, cauza morţii acestuia şi noi detalii despre domnia lui. Toate acestea sunt prezentate într-o premieră absolută pentru România, în programul TUTANKAMON SE DEZVĂLUIE, difuzat în România de Discovery World.
Lucrările publicate pe 16 februarie 2010 în Jurnalul Asociaţiei Medicale Americane (The Journal of the American Medical Association) detaliază eforturile laborioase de cercetare medicală şi arheologică derulate de o echipă internaţională de experţi în domeniu. Folosind mai multe metode ştiinţifice, inclusiv analiza ADN a mumiilor regale, cercetătorii au descoperit că e posibil ca malaria şi anumite probleme ale sistemului osos să fi provocat moartea faraonului Tutankamon. Alte rezultate identifică noi membri ai familiei regale, inclusiv pe tatăl şi mama faraonului, conform unui studiu publicat în numărul din 17 februarie al JAMA.
Se ştiau prea puţine despre Tutankamon
Cea de-a 18-a dinastie (circa 1550-1295 î.Hr.) a Noului Regat a fost una dintre cele mai puternice case regale din Egiptul Antic şi a inclus domnia lui Tutankamon, probabil cel mai celebru dintre toţi faraonii, deşi a domnit doar o perioadă scurtă. El a murit în al nouălea an de domnie, în jurul anului 1324 î.Hr., la vârsta de 19 ani. “Se ştiau prea puţine despre Tutankamon şi strămoşii lui, înainte ca Howard Carter să descopere mormântul intact al acestuia (KV62) în Valea Regilor, în 1922, însă mumia şi comorile nepreţuite îngropate o dată cu ea, precum şi alte importante descoperiri arheologice ale secolului 20 au oferit informaţii importante despre tânărul faraon, viaţa şi familia sa,” scriu autorii.
Tutankamon a murit atât de tânăr şi nu a lăsat moştenitori, s-au făcut numeroase speculaţii pe marginea bolilor care ar fi putut să apară în familia sa, ca şi pe marginea cauzelor morţii lui. În plus, pe diverse obiecte din acea epocă faraonul apare întruchipat cu un aer uşor efeminat sau androgin. Printre bolile sugerate ca posibile cauze ale unui asemenea aspect fizic se numără o formă de ginecomastie (dezvoltarea excesivă a sânilor la bărbaţi – de obicei, rezultatul unui dezechilibru hormonal), sindromul Marfan şi altele.
“Însă cele mai multe dintre aceste diagnostice sunt simple ipoteze derivate din observarea şi interpretarea artefactelor găsite, nu din evaluarea rămăşiţelor mumificate ale membrilor familiei regale,” scriu autorii. S-au ridicat şi întrebări referitoare la mai multe mumii regale din acea perioadă, precum şi la relaţiile exacte dintre unii membri ai familiei regale. Pe baza mumiei faraonului, cercetatorii au reconstituit fizionomia lui Tutankamon
Mumiile regale
Dr. arheolog Zahi Hawass, seful Consiliului Suprem al Antichităţilor din Cairo, Egipt, şi colegii săi au derulat un studiu care să stabilească relaţiile de familie dintre 11 mumii regale din perioada Noului Regat, căutând caracteristici patologice ce ar putea fi atribuite unor boli ereditare, infecţioase, explicabile prin legăturile de sânge. De asemenea, s-au căutat dovezi referitoare la moartea lui Tutankamon, iar unii cercetători au emis ipoteza că ar fi fost provocată de un accident. Alte ipoteze menţionează: septicemie (infecţie în sânge) sau embolism provocat de trecerea grăsimii într-o arteră; fractură de femur; o lovitură violentă în creştetul capului; sau otrăvire.
Din septembrie 2007 până în octombrie 2009, mumiile regale au fost supuse mai multor studii detaliate antropologice, radiologice şi genetice (mostre de ADN au fost prelevate prin 2 până la 4 biopsii per mumie). Pe lângă Tutankamon, au fost alese 10 mumii (circa 1410-1324 î.Hr.) posibil sau cert înrudite cu faraonul. Dintre acestea, numai 3 fuseseră identificate cu certitudine. Pe lângă aceste 11 mumii, au fost aleşi alţi 5 membri ai familiei regale din perioada de început a Noului Regat (circa 1550-1479 î.Hr.), diferiţi de membrii presupuşi ai familiei lui Tutankamon. Cele mai multe dintre aceste 5 mumii au fost utilizate ca grup de control morfologic (ca formă şi structură) şi genetic. Amprenta genetică a permis identificarea a 5 generaţii din rudele directe ale lui Tutankamon.
Mumia KV55 este cel mai probabil însuşi Akenaten, tatăl lui Tutankamon
Cercetătorii au descoperit astfel numele mai multor mumii dintre cele anonime sau cu identităţi doar bănuite până la acea dată. Astfel, mumia KV35EL s-a dovedit a fi mama faraonului Akenaten şi bunica lui Tutankamon, iar mumia KV55 este cel mai probabil însuşi Akenaten, tatăl lui Tutankamon. Această relaţie de rudenie este susţinută de mai multe caracteristici antropologice unice, pe care cele două mumii le au în comun. În plus, grupa sanguină a celor doi indivizi este identică. În acelaşi mod, cercetătorii au identificat mumia KV35YL ca fiind cel mai probabil mama faraonului Tutankamon.
Nu au fost descoperite semne de ginecomastie sau sindrom Marfan. “Ca urmare, prezentarea artistică aparte a persoanelor din perioada Amarna este în mod cert doar un stil stabilit prin decret regal, care are – cel mai probabil – legătură cu reformele religioase stabilite de Akenaten. Este puţin probabil ca, în viaţa reală, Tutankamon sau Akenaten să fie avut un aspect fizic semnificativ bizar sau efeminat. Este important de reţinut că faraonii Egiptului Antic cereau ca ei şi familiile lor să fie reprezentate într-un mod idealizat,” scriu autorii studiului.
Faraonul avea probleme de mers şi suferea de malarie
Cercetătorii au descoperit însă un mare număr de malformaţii în rândul membrilor familiei lui Tutankamon. “Printre acestea se numără şi maladia Kohler II (o problemă a sistemului osos), cu care a fost diagnosticat Tutankamonn. Deşi sunt mai multe asemenea probleme, niciuna nu ar fi putut să îi provoace moartea faraonului, dacă ar fi fost singulară. În schimb, testele genetice care au căutat genele STEVOR, AMA1 sau MSP1, specifice pentru parazitul malariei, arată că 4 mumii, printre care şi Tutankamon, sufereau de malaria tropica.
Aceste rezultate sugerează că necroza avasculară a oaselor (o boală în care aportul sărac de sânge la nivel osos duce la slăbirea sau distrugerea unei porţiuni osoase) combinată cu infecţia malarială, reprezintă cel mai probabil cauzele morţii lui Tutankamon. Ca dovadă că faraonul avea probleme de mers şi suferea de malarie, în mormântul său au fost găsite mai multe bastoane şi o întreagă farmacie pentru viaţa de apoi,” scriu autorii lucrării. Ei adaugă că o fractură subită suferită la picior, probabil în urma unei căzături, ar fi putut deveni o problemă mortală în condiţiile în care se producea şi o infecţie cu malarie.
In concluzie, acest studiu sugerează o nouă metodă de abordare a cercetărilor în domeniul genealogiei moleculare şi a paleogenomicii patogene din epoca faraonilor. Având la dispoziţie date suplimentare, ar putea fi înfiinţată şi dezvoltată o disciplină ştiinţifică numită egiptologie moleculară – o combinaţie de ştiinţe ale naturii, vieţii, şi culturii oamenilor din acea perioadă.
Arborele genealogic al faraonului Tutankamon
TUTANKAMON SE DEZVĂLUIE prezintă manevra delicată prin care, în premieră absolută, este prelevată o mostră de ADN din mumia lui Tutankamon, iniţiindu-se astfel o serie de studii complexe pentru a stabili care sunt rudele tânărului faraon. Partea a doua foloseşte dovezi ce nu au mai fost examinate până acum, de asemenea prelevate de pe mumia lui Tutankamon, pentru a stabili cauzele morţii acestuia şi ce elemente de noutate vor aduce aceste informaţii despre domnia lui, ca lider militar, religios şi politic.
Calea către înţelegerea arborelui genealogic al faraonului Tutankamon începe cu completarea ramurilor corespunzătoare părinţilor acestuia. Folosind date istorice şi informaţii culese în excavaţiile anterioare, Dr. Hawass stabileşte că tatăl lui Tutankamon ar fi putut fi unul din trei mari faraoni: Amenhotep al III-lea, un faraon popular şi de mare succes, al doilea din cea de-a 18-a Dinastie; Akhenaton, un personaj radical şi controversat, care a adus Egiptul în epoca monoteismului; sau Smenkhare, un faraon mai puţin cunoscut, care a domnit chiar înainte de Tutankamon. Pentru a rezolva eficient acest mister, echipa va trebui să testeze mostre de ADN prelevate de la Tutankamon şi de la mumiile celor trei potenţiali parinţi.
Premieră mondială absolută. Analiza ADN bazată pe microsateliţi
Când Howard Carter a descoperit bogăţiile din mormântul lui Tutankamon, în 1922, cine ar fi putut prezice că, aproape un secol mai târziu, acea încăpere străveche va deveni situl unde egiptologia va folosi tehnologii extrem de performante? TUTANKAMON SE DEZVĂLUIE prezintă în detaliu aceste proceduri care vor ţine telespectatorii cu sufletul la gură, căci cercetătorii vor extrage pentru prima dată mostre de ADN din mumia lui Tutankamon. Mostrele sunt pregătite pentru analiză, dar echipa adunată la laboratodul ADN al Discovery Channel de la Muzeul din Cairo se confruntă cu tot felul de obstacole în rezolvarea acestui mister criminalist. Pentru a testa ADN-ul străvechi, Asistent Profesor Dr. Carsten M. Pusch de la Institutul de Antropologie şi Genetică Umană al Universităţii din Tübingen, Germania, şi Profesorul Albert Zink de la Institutul EURAC pentru Mumii şi Omul Gheţurilor din Bolzano, Italia, colaborează cu Dr. Yehia Zakaria Gad de la Departamentul de Genetică Moleculară de la Centrul Naţional de Cercetări din Cairo, folosind în premieră mondială absolută analiza ADN bazată pe microsateliţi în studierea mumiilor familiilor regale egiptene.
Laboratorul înregistrează primul moment de triumf, dar acesta este abia începutul odiseei familiei lui Tutankamon. O dată ce ADN-ul tatălui lui Tutankamon a fost analizat şi secvenţializat cu succes, Dr. Hawass poate urma indicii care în final îi vor identifica pe mama şi bunicii faraonului. TUTANKAMON SE DEZVĂLUIE prezintă tot procesul coordonat de Dr. Hawass, de la cercetările de înaltă precizie din laboratorul ADN până la lucrările de excavaţii.




În Valea Regilor din Egipt a fost descoperit mormântul unei cântăreţe de acum 3.000 de ani

Posted by Unknown | marți, 17 ianuarie 2012 | Posted in ,

Arheologii elveţieni au descoperit în Valea Regilor din Egipt mormântul unei cântăreţe ce datează de acum 3.000 de ani, a declarat ministrul egiptean al Antichităţilor, Mohammed Ibrahim.
Descoperirea a fost făcută în Karnak, lângă Luxor, de o echipă de la Universitatea din Basel condusă de Elena Pauline-Grothe şi de Susanne Bickel.
Mormântul descoperit aparţinea unei femei pe nume Nehmes Bastet, cântăreaţă pentru zeitatea supremă Amun Ra în timpul celei de-a 22-a dinastii (945 - 712 î.e.n.), conform unei înscripţii de pe o placă de lemn aflată în mormânt.
Cântăreaţa era fiica Marelui Preot al zeului Amun, a afirmat ministrul.
Descoperirea este importantă "deoarece arată că Valea Regilor era folosită şi pentru înmormântarea persoanelor obişnuite şi a preoţilor din dinastia a 22-a", a explicat ministrul.
Până acum, toate mormintele descoperite în Valea Regilor aparţineau membrilor familiilor regale egiptene.

Misterul Marii Piramide din Egipt va fi aflat in 2012?

Posted by Unknown | miercuri, 14 decembrie 2011 | Posted in ,

O echipa internationala de oameni de stiinta a inceput un proiect grandios privind explorarea interiorului Marii Piramide a lui Keops din Egipt. 
A fost trimis un robot dotat cu o camera de filmat in profunzimea piramidei, care a descoperit hieroglifevechi de 4.500 de ani, urmand ca in 2012 sa se afle misterul din spatele usilor secrete. 

Va fi descifrat misterul Marii Piramide, care se afla dincolo de usile secrete, in anul 2012?, se intreaba Discovery News.

Dupa aproape doua decenii de incercari esuate, sansele sunt acum mult mai mari, iar cercetatorii vor dezvalui anul viitor ce se afla in spatele usilor secrete, din inima celei mai impunatoare piramide din Egipt.


Noi revelatii au fost asteptate sa fie dezvaluite in acest an, datorita robotului de explorare trimis in interiorul piramidei de 4.500 de ani, insa tulburarile din Egipt au inghetat proiectul.

Robotul trimisese primele imagini vazute vreodata din spatele uneia dintre misterioasele usi din Marea Piramida. Acum, Consiliul Suprem al Antichitatilor, odata condus de catre charismaticul Zahi Hawass, acorda cu greutate permise pentru excavatii si cercetari arheologice.

"Ca si in alte misiuni, a trebuit sa retrimitem cererea noastra pentru a putea continua. Suntem in prezent in asteptarea aprobarii diferitelor comisii din Egipt", a spus Shaun Whitehead, conducatorul proiectului companiei de explorare Scoutek UK.

"Dupa ce ni se va permite sa continuam, nu am nicio indoiala ca vom putea finaliza lucrarile noastre in 2012", a declarat Shaun.

Construita pentru faraonul Keops, cunoscut si sub numele Khufu, Marea Piramida este ultima minune a lumii antice ramasa. Arheologii au fost mult timp nedumeriti, in legatura cu scopul celor patru puturi din interiorul piramidei, acestea fiind descoperite in anul 1872.


Doua puturi sunt situate in partea superioara sau in "Camera Regilor". Alte doua, mai mici, unul pe latura de sud si altul pe cea de nord, in asa-numita "Camera a Reginei", dispar in interiorul piramidei.

Proiectul Djedi de explorare a interiorului piramidei este o misiune mixta internationala si a ajuns in profunzimea monumentului, cum nimeni nu a mai facut-o pana acum. Un robot, conceput de Rob Richardson de la Universitatea din Leeds, a fost capabil sa urce zidurile interioare si sa filmeze cu ajutorul camerei sale.

Imagini inedite au fost vazute din locuri unde oamenii nu au mai fost de 4.500 de ani. Aici au fost observate hieroglife scrise cu vopsea rosie. 

Echipa Djedi a fost gata sa continue explorarea piramidei in august anul trecut, dar evenimentele politice din Egipt au oprit proiectul. Whitehead este increzator ca robotul va dezvalui mai mult, odata ce echipa sa isi va relua cercetarile.
http://www.bzi.ro/misterul-marii-piramide-din-egipt-va-fi-aflat-in-2012-257625

Arhitectul Marii Piramide: un matematician de excepţie

Posted by Unknown | marți, 15 noiembrie 2011 | Posted in

„Piramida a fost construită — cu certitudine — cu scop ştiinţific şi, de altfel, întotdeauna s-a bănuit că închide în sine mari secrete…”
Datele prezentate de Marea Piramidă compun un ansamblu uluitor, în primul rând, arhitectul a fost, incontestabil, un matematician de excepţie, deoarece a izbutit să adauge, unui monument atât de simplu ca plan general, o mulţime de valori astronomice şi geodezice… El cunoştea perfect excentricitatea axei pământeşti, lungimea razei polare, dimensiunile orbitei Pământului, distanţa care desparte planeta noastră de Soare, fenomenul precesiunii1′ echinocţiilor, durata exactă a anului sideral2′, precum şi greutatea şi densitatea globului. Arhitectul îi cunoştea, de asemenea, suprafaţa, ceea ce ne face să credem că dispunea de hărţi tot atât de exacte ca ale noastre. Ori, noi ştim că nici vechii egipteni, nici chiar caldeenii, acei astronomi minunaţi, nu aveau noţiuni ştiinţifice atât de înaintate. Atunci, de unde dobândiseră constructorii Marii Piramide acele cunoştinţe ştiinţifice atât de evoluate pentru vremea aceea?
Nu se poate răspunde lesne la această întrebare. Să încercăm să găsim o explicaţie de ordin ştiinţific, în primul rând, să determinăm, măcar aproximativ, epoca în care a fost înălţat edificiul. Credem că ar trebui să situăm construirea acestui edificiu între anii 2654-2592 Î.H. în general, şi pe baza mărturiei lui Herodot, i se atribuie lui Keops iniţiativa aceasta; dar trebuie să ţinem seama că acest faraon a domnit în a doua jumătate a mileniului III, înaintea erei creştine, în acest caz trebuie să admitem că Egiptul acelor vremuri străvechi moştenise mijloacele de calcul necesare de la un popor de seamă, care ajunsese la un grad de civilizaţie extrem de avansat şi de rafinat.” ‘Georges Barbarin concluzionează: „După părerea mea, putem atribui construirea Piramidei unui popor necunoscut, a cărui civilizaţie nu era, desigur, cu nimic mai prejos faţă de civilizaţia noastră, dacă nu cumva îi era chiar superioară, posedând cunoştinţe deosebite în domeniul matematicii, al astronomiei, al geofizicii, pe care le-a aplicat în proporţiile unui edificiu hărăzit în acelaşi timp să corespundă unor exigenţe mistice.”
O bancă de date din domeniul matematicii şl al astronomiei
Pentru abatele Moreux, Marea Piramidă este un fel de bancă complexă de date stocate din domeniul matematicii şi al astronomiei, moştenite de la atlanţi, care dobândiseră un nivel de cunoştinţe foarte înalt în ambele domenii.
„Constructorul Marii Piramide avea într-adevăr cunoştinţe ştiinţifice uluitoare pentru a realiza un astfel de edificiu, deoarece calculul său stufos şi complicat trebuia să slujească ţelului pe care şi’-l propusese. Orientarea Piramidei este exactă, cu aproximaţie de 4′35″ uimindu-i pe astronomii noştri… La sfârşitul secolului trecut, ei au făcut o mulţime de calcule savante pentru a determina cu exactitate distanţa de la Pământ la Soare, care urma să fie o unitate de măsură astronomică. Aceasta a fost stabilită la 90.000.000 mile engleze. Dacă ar fi ştiut, misiunea lor ar fi fost mult mai uşoară: pentru a afla această distanţă era necesar doar să se înmulţească cu 1.000.000.000 înălţimea Piramidei.
Cele două diagonale ale pătratului care formează baza Piramidei, prelungindu-se spre nord-est şi spre nord-vest, coincid cu limita răsăriteană şi cea apuseană a deltei Nilului; aceasta este împărţită în două sectoare remarcabil de egale de meridianul care trece prin vârful Piramidei, fiecare sector având un unghi la centru de 45°.
Meridianul acesta a fost ales cât se poate de bine, pentru că, dintre toate meridianele lumii, el traversează cele mai multe continente şi împarte lumea populată în două părţi egale. Vârful Piramidei este situat la 29° 58′51,22″ latitudine nordică. Acest detaliu pare nesemnificativ la început, dar dacă ne gândim că poziţia aparentă a stelei polare, ca urmare a re- fracţiei atmosferice, pare invariabil decalată cu 1′8 78″ înţelegem îndată intenţia arhitectului deoarece, adăugând r 8,78″ la 29°58′51,22″ obţinem totalul de 30°. Astfel,
Piramida este, de fapt, situată exact pe paralela 30°. Ori, această paralelă este foarte judicios aleasă, întrucât desparte uscatul de ape în proporţii egale. Fără îndoială, constructorul a dorit să reprezinte, într-un fel nepieritor, repartizarea continentelor şi a mărilor pe globul pământesc.”
Abatele Moreux susţine, în concluzie, că precizia extraordinară şi rigoarea ştiinţifică a concepţiei şi executării Marii Piramide nu pot fi atribuite decât unei minţi luminate, dintr-un popor de oameni cu totul superiori.
„Nu exagerăm dacă afirmăm că problema, încă nedescifrată, a originii poporului care a ridicat această Mare Piramidă se confundă cu problema originii civilizaţiei omeneşti… Poate, în curând, vom cunoaşte mult mai multe lucruri, în momentul în care acest minunat edificiu al faraonilor îşi va dezvălui toate secretele şi toate misterele. Când va veni ziua aceea, vom şti cu precizie unde se situa Atlantida.”
„Care-i taina?” a exclamat califul
Cu privire la aceste taine nepătrunse încă, cronicarul arab AI-Massudi menţionează o inscripţie neobişnuită, gravată pe peretele unui coridor interior al Marii Piramide, care fusese descifrată1) de astronomul particular al califului AI-Maamun… în anul 820 al erei noastre:
„Sunt vestitorul şi martorul voinţei divine; Dumnezeu m-a creat cu simţăminte omeneşti şi port taina pe care El mi-a încredinţat-o.”
Cronicarul arab afirmă că autorul inscripţiei vorbeşte în numele Marii Piramide.
„Când i s-a adus la cunoştinţă califului textul inscripţiei, acesta a rămas pe gânduri, relatează AI-Massudi. «Care-i taina acesta?» a exclamat el, nedumerit şi curios.Imediat a poruncit să se facă cercetări şi să se sape; îşi închipuia că mesajul enigmatic din adâncul Piramidei era de o însemnătate deosebită, îndeplinind dorinţa califului, EI-Ham, arhitectul-şef, a căutat să’formeze o echipă, grupându-i pe cei mai buni lucrători, cei mai renumiţi savanţi, astronomi şi magicieni, pentru a duce la bun sfârşit această misiune dificilă: trebuia înţeleasă şi interpretată scrierea cu semne ciudate gravate în interiorul Piramidei.”

S-au descoperit zeităţi şi heroglife egiptene în Italia

Posted by Unknown | marți, 18 octombrie 2011 | Posted in ,


O camera plina de simboluri si zeitati egiptene a fost descoperita la Casalbuttano, in Italia. Aceasta face parte dintr-o cladire din secolul al XVIII-lea si reprezinta o descoperire unica pentru Europa.
Hieroglife ciudate si reprezentari ale unor zei si zeite egiptene au fost gasite in mijlocul vaii Po, din nordul Italiei, dezvaluind un exemplu al egiptomaniei in Europa, informeaza Discovery.
Descoperite la Casalbuttano, un sat situat la 16 km nord de Cremona, relicvele egiptene au fost dezvaluite dupa scoaterea unei tapiserii, dintr-o camera a Palatului Turina, o cladire din secolul al XVIII-lea.
Camera are un plafon instelat albastru, in timp ce peretii sunt decorati cu ajutorul unor benzi colorate in roz si crem, dezvaluind o multime de hieroglife. Apar reprezentari ale unor zei si zeite egiptene, in coltul camerei.
"Aceasta descoperire este uluitoare", a spus Virginia Bocciola, unul dintre arhitectii care au participat la restaurare. "In Lombardia avem mai multe cladiri care au camere decorate in stilul egiptean. Dar niciuna nu arata precum camera de la Casalbuttano", a declarat Annamaria Ravagnan, de la muzeul din Lombardia.
"Exista mai multe camere de acest tip in Italia si in intreaga lume. Toate sunt diferite, din cauza perioadei, a stilului, a dimensiunii. Cea de la Casalbuttano este unica", a remarcat Jean Marcel Humbert, inspector general in Directia franceza a muzeelor.
"Este deosebit de interesant datorita folosirii hieroglifelor si a adaptarilor, care au fost facute", a adaugat Humbert.
Intr-adevar, pictorul a realizat imagini egiptene, care prezinta scene bizare foarte greu de interpretat. Desi hieroglifele sunt reale, modul in care au fost scrise compune un text neinteles, in timp ce zeitatile egiptene au detalii clare.
Dintre zeitati au fost identificate Sekhmet, Taweret, Hathor si Horus. "Stim ca bogata familie Turina a comandat decorarea palatului celor mai buni artisti ai vremii, precum Gioacchino Serangeli si Giovanni Motta", a dezvaluit Maurizio Telli, consilier pentru cultura din Casalbuttano.
Camera a fost realizata, cel mai probabil, dupa campania militara a lui Napoleon, dintre 1798 - 1801, atunci cand familia Turina a fost fascinata de Egipt, ca si alti europeni.

Cum se scria istoria pe timpul lui Ramses al II-lea

Posted by Unknown | | Posted in


Două capodopere ale sculpturii Egiptului antic înfăţişează acelaşi personaj care stă cu picioarele încrucişate, ţinând un condei de trestie în mâna dreaptă, iar în mâna stângă un sul de papirus desfăşurat pe genunchi. Privirile atente fixează un demnitar invizibil, gata să-l dicteze poruncile sale sau cuvintele demne să îmbrace trainicele veşminte ale scrisului. Statuia de calcar pictat în care sunt incrustaţi ochii veridic întruchipaţi din cuarţ, cristal de rocă şi lemn, reprezintă un scrib important din Regatul Vechi, având venerabila vârstă de 4500 de ani.
Ea se păstrează în Muzeul parizian Louvre, unde m-a fascinat şi pe mine cândva, într-o măsură mai mare decât pe alţi vizitatori grăbiţi. Nu mai am nici o şansă să admir cealaltă statuie, aflată tocmai la Metropolitan Museum din New York. Nu mai e un scrib anonim, ci unul celebru: Horemheb, general, ca şi Napoleon, ajuns dacă nu împărat, cel puţin faraon (1348-1320 a.Chr.). Precedat de Tutankhamon şi Ay, l-a desemnat pentru a-i urma la tron pe generaul şi vizirul său Ramses I, bunicul lui Ramses al II-lea, cel mai mare şi mai longeviv faraon al lui Regatului Nou (1304-1237 a.Chr.). Nici prinţii, nici vizirii n-au ezitat să „pozeze” pentru generaţiile următoare în postură de oameni ai condeiului şi ai sulului de papirus, de vreme ce învăţaseră să scrie şi să citească...
Infirmând prostul renume modern al funcţiei lor, scribii egipteni n-au fost doar conţopişti şi slugi zeloase, ci şi literaţii vremii lor, înainte ca literatura să existe ca atare. Copiii hărăziţi de părinţii lor să devină scribi erau trimişi la o şcoală în vecinătatea templelor, sub îndrumarea preoţilor. Ea purta sugestiva denumire de Per en ankh: Casa Vieţii, jucând un mare rol pentru întreaga lor carieră. Cea mai citită carte în aceste şcoli, intitulată Kemyt (Învăţături către scribi), a fost parţial reconstituită din fragmentele păstrate pe cioburi de oale (ostraka). Cea de a doua, păstrată pe mai multe manuscrise, datează de la începutul Dinastiei a XII-a (1991-1786 a. Chr.). A fost scrisă de un scrib dintr-un oraş al Deltei, în timp ce-şi ducea fiul spre Reşedinţa faraonului, ca să devină colegul de şcoală al copiilor de magistraţi din cetatea de scaun. Învăţăturile lui Khety, fiul lui Duauf, către Pepi pledează pentru superioritatea profesiei scribului asupra muncilor manuale. Părintele caută să-şi impresioneze odrasla îngrijorată de truda care îl aştepta şi de severitatea profesorilor prin sarcastica descriere a jalnicei vieţi duse de făurari, lemnari, pietrari, olari, zidari, ţărani, fochişti, ciubotari, spălători, pescari sau tăietorii de stuf care merg în Deltă spre a întocmi săgeţi. De aceea epitologii au denumit „Satira meseriilor”. Învăţăturile lui Khety, căruia i se atribuie şi Imnul către Nil. Am publicat în Viaţa Nouă, Seria nouă, Anul II 1993, Tomul VII, Editura „Grai şi suflet” – Cultura naţională”, p. 34-40, traducerea integrală a poetului lui Khety, care dă fiului său sfaturi cu privire la purtarea lui când va ajunge scrib. Citez din ea următoarele fragmente:
„Fie ca tu s-aşezi scriptura chiar mai presus de mama ta;
Căci scrisu-i meşteşugul cel mai mare
Şi nu-i găseşti pereche pe pământ!
.................................................
Ceea ce fac, vezi bine, în drum spre Reşedinţă,
O fac, fireşte, doar de dragul tău!
Din zilele de şcoală vei trage mai foloase.
Munca făcută – acolo e pentru veşnicie!
Într-un poem din literatura scolastică a Regatului Nou care elogiază de asemenea munca intelectuală şi supravieţuirea ei, Khety este menţionat alături de glorioşii săi confraţi; iscusitul povestitor Herdedef, fiul regelui Keops; vizirul Imhotep, genialul arhitect şi medic din timpul domniei lui Djeser; prorocul Neferty, contemporan cu Snefru, fondatorul Dinastiei a IV-a; vizirul lui Isesi, Ptah-hotep, autorul celui mai complet tratat sapienţial egiptean ş.a. Arta scribului este aşezată pe cea mai înaltă treaptă:
„Mai preţioasă pare cartea decât o piatră funerară
Sau decât zidul care-nfruntă timpul.
Ea ţine loc de turn şi piramidă
În inimile celor ce-i pomenesc adesea.

Chiar şi-ntr-o necropolă e mai folositor
Un nume colindând din gură-n gură.
Căci omu-i trecător
Şi trupul său în pulbere se schimbă
Iar rudele-i se-ntoarnă în pământ.
Dar cartea lui îl face să dăinuie în lume
Prin gura celui ce-o citeşte...”
Pentaur n-a ajuns vizir, n-a dat altora lecţii de înţelepciune, nici nu s-a preocupat de propriul său renume. A fost un scrib iscusit şi înzestrat cu harul poeziei epice, care s-a potrivit cu vremea în care a trăit şi cu tânărul şi ambiţiosul faraon pe care l-a slujit. Acesta era dornic să-l întreacă pe tatăl său, Seti I (1318-1304 a. Chr.), al cărui coregent a fost către sfârşitul vieţii lui. Printre învinşii predecesorului se număra Muwatallis, regele hitit care pierduse bătălia dată pe râul Oronte, în faţa cetăţii Qadeş, situată în Câmpia Bekaa, străvechea Laodicea, actualmente Tell Nebi Mend. În al cincilea an al domniei sale, Ramses al II-lea s-a îndreptat cu corpurile de oaste Amon, Ra, Ptah şi Seth împotriva „mârşavului principe, înfrântul din Chata”, care înghebase o mare coaliţie cuprinzând mai mult de douăzeci de semniţii. Tocmai datorită rezultatului ei îndoielnic, căci izvoarele hitite nici n-o menţionează, sângeroasa confruntare a fost prezentată de propaganda egipteană drept o strălucită victorie. Ea a fost repurtată exclusiv de faraonul abandonat oastea sa în derută şi nevoit să înfrunte singur cele 2500 de care de luptă ale duşmanilor. Dând crezare iscoadelor beduine care îl minţiseră că hitiţi se îndepărtaseră, el n-a rămas decât cu corpul de oaste Ra, căci celelalte se aflau în marş, dispersate pe Oronte. La Qadeş s-a dat aşadar prima bătălie  despre desfăşurarea căreia suntem informaţi prin surse epigrafice şi basoreliefuri. Asistăm totdată la epopeizarea istoriei cu aproximativ un secol înainte de dezlănţuirea războiului pentru cucerirea cetăţii care se număra printre aliaţii hitiţilor: Troia. Derden = Dardania a fost menţionată de Homer.
Relatarea bătăliei de la Qadeş, alternând descrierile şi enumerările în proză cu pasajele epice şi lirice, începe printr-un ditirambic portret al căpeteniei invincibile:
„El e voinic precum un taur,
Dă buzna pe un câmp de luptă necunoscut până atunci;
O mie de bărbaţi de-abia de pot să i se-mpotrivească;
Cu miile cad în ţărână când ochii dau de faţa lui;
Stăpânul ce stârneşte groaza,
Răzbeşte fiorosu-i răcnet departe, până-n orice ţară;
De-o faimă neasemuită, străinii îi măcelăreşte;
E ca un crâncen leu în valea sălbăticiunilor pădurii,
Urmat de preţuire pleacă şi vine cu triumfu-n frunte!”
Comparaţiile scribului egiptean nu au ampla desfăşurare a celor homerice, pe care le prevesteşte uneori. Magicele calităţi de zeu coborât pe pământ pentru a-şi conduce de unul singur oastea spre izbândă se vor manifesta în desfăşurarea bătăliei. Ea cunoaşte un moment de răscruce atunci când eroul, în carul său de luptă, îşi înfruntă solitar duşmanii nenumăraţi. Părăsit de prinţi, comandanţi şi oşteni, Ramses nu se socoteşte învins dinainte, fiindcă se băzează pe sprijinul părintelui său ceresc. Se reculege şi-l cheamă în ajutor pe Amon. Alături de Montu, zeul cu înfăţişare de taur, menţionat în preambulul poemului, el este zeul războiului:
„Ce-nseamnă asta, tatăl meu Amon?
Un bun părinte poate uita de fiul său?
Ce faptă săvârşită-am fără tine?
De-a fost să umblu sau să stau, n-am ascultat îndemnul tău?
Am încălcat vreodată porunca ce mi-ai dat-o? [...]
Te strig pe tine, tatăl meu Amon!
Mă împresoară, iată, nenumăraţi duşmani
Pe care nu-i cunosc deloc.
Văd toate ţările din jur unite împotriva mea.
Mă simt acum cumplit de singur
Şi n-am alături nici un soţ;
Oştenii mei pedeştri m-au părăsit cu toţii,
Iar cei ce luptă-n care nici n-au căutat spre mine,
De-i strig să mă ajute, nu mă aude nimeni...”

Imnul săpat pe o stelă adusă din incinta templului din Karnak în Muzeul din Cairo este un solemn monolog în care Amon preamăreşte marile victorii ale lui Tuthmosis al III-lea (1504-1450 a.Chr.), fiind evident compus de preoţii acestui zeu. De astă dată, tânărul faraon, ajuns la ananghie, îi adresează întrebări retorice. Dramatica lui singurătate pe câmpul de luptă îi inspiră accente lirice întâlnite, câteva secole mai târziu, în Psalmii lui David. Drept răspuns, El, împăratul biruinţei, „Cel ce-ndrăgeşte vitejia”, îi întinde mâna şi îi dă ajutor, strigându-i: „Înainte!” Elanul războinic al faraonului, dezlănţuit de un zeu, săvârşeşte adevărate minuni. Armăsarii lui năvalnici strivesc sub copite carele de luptă ale vrăjmaşilor, inima acestora încremeneşte de frică, braţul le atârnă fără vlagă. Toţi sunt cuprinşi de o teamă mistică, strigându-şi între ei aceste vorbe:
„N-avem de-a face cu un om ca noi...
El este Sutekh, zeu atotputernic,
În mădulare i-a pătruns Baal,
Şi tot ce săvârşeşte nu-i faptă omenească
Căci fără pedestraşi şi care de luptă, pân-acuma nimeni
N-a biruit de unul singur atâtea mii şi mii de-oşteni.
Hai să fugim din calea lui degrabă,
Să ne scăpăm şi viaţa, şi suflarea.
Oricare om încearcă să-l înfrunte
Îşi simte ţeapăn braţul şi piciorul.
Nu-i chip să mai apuci nici suliţa, nici arcul
De-l vezi venind spre tine-n goană mare!”

Menna, bravul vizitiu al faraonului, tulburat de puhoiul carelor de luptă, îşi pierde cumpătul, cuprins de frică, el îşi sfătuieşte suveranul să nu mai zăbovească printre vrăjmaşi, întorcându-se teafăr în tabără. Ramses trece peste momentul de slăbiciune al însoţitorului său şi se străduieşte să-i redea curajul, arătând o uriaşă încredere în forţele proprii. La coborârea înserării, când pedestraşii şi oştenii din carele de luptă se adună în jurul faraonului lor atotbiruitor, aceasta îi ceartă părinteşte, arătându-le mustrător câmpia de la Qadeş, acoperită de leşurile hitiţilor. De recunoştinţa regală se bucură doar caii care şi-au urmat stăpânul în iureşul bătăliei, de unde l-au readus teafăr şi nevătămat.
„Am biruit de unul singur mii de neamuri.
Eram cu «Biruinţă-n Theba» şi cu «Mut-este-mulţumită»,
Cu telegarii mei cei falnici:
Ei m-au scăpat din vălmăşag
Când singur m-am trezit în faţa atâtor semiţii vrăjmaşe.
De-acum încolo am să-i spun eu însumi
Să-nfulece nutreţu-n faţa mea,
În orice zi, când fi-voi iar în palatul mare
În ei găsit-am sprijin când mă-ncolţeau duşmanii,
Precum şi-n Menna, vizitiul meu,
Preabunul slujitor al casei mele,
Cei care-n bătălie mi-au fost martori!”

Eroii homerici arată acelaşi tulburător ataşament faţă de telegarii lor, care nu poartă nume pompoase, amintind de Mut, soţia lui Amon, ci porecle obişnuite Bălanul şi Breazul sunt nemuritorii cai înhămaţi la carul ahilean, alături de muritorul Pedasos, chipeş armăsar de rezervă, obţinut de erou cu prilejul cuceririi cetăţii lui Aetion, tatăl Andromacăi. În loc de doi cai, carul lui Hector are patru, pomeniţi o singură dată în Iliada, VIII, 185. Când pleacă la asaltul taberei aheene, cu intenţia de a incendia corăbiile trase pe mal, fiul lui Priam li se adresează, amintindu-le înduioşătoarea grijă pe care le-a arătat-o cândva propria lui soţie:
„Tu, Pintenogule, Murgule, Şargule şi tu, Bălane,
Hai şi plătiţi-vă astăzi de multa-ngrijire ce-avurăţi
Odinioară, când fiica măritului cari Aetion
Vouă plăcutul nutreţ înainte v-a pus şi ea însăşi
Vin v-a turnat, dac-avurăţi voi poftă, mai repede vouă
Chiar decât mie, cu toate că eu sunt bărbatul ei tânăr!”

Să fie o simplă coincidenţă între spusele lui Hector, redate în tălmăcirea lui George Murnu şi mărturisirea lui Ramses al II-lea? Într-o misivă trimisă printr-un sol, regele hitit se recunoaşte învins şi cere încetarea ostilităţilor odată cu îndurarea faraonului victorios, întrucât: „Pacea e mai folositoare decât războiul”. Poemul bătăliei de la Qades este o cronică bogat ilustrată: basoreliefurile păstrate pe pereţii templelor din Luxor, Karnak şi Abydos, însoţesc textul, copiat şi pe papirusuri. Aşa-zisul Sallier III, aflat acum la British Museum, este opera lui Pentaur, scribul care i-a dat şi numele, deşi majoritatea egiptologilor nu i-au recunoscut alt merit decât cel de bun meseriaş. Textele epigrafice şi papirologice au fost publicate de Ch. Kuentz în La bataille de Qadesh (Cairo, 1928-1932). Tot el a cercetat raporturile dintre basoreliefuri şi epopee în Epopées et Tableaux Historiques („Amor de l’art”, XVIII, 1948). The Kadesh. Inscriptions of Ramses II se intitulizează studiul mai nou al lui A.H. Gardiner (Oxford, 1960). În prefaţa sa la ediţia pariziană din 1928, Charles Kuentz a menţionat nouă duplicate epigrafice. Dar unicul document hieratic ajuns până la noi, un papirus păstrat la Londra, datează din timpul domniei lui Merneptah (1237-1223 a. Ch.) fiul şi succesorul lui Ramses cel Mare. Copierea tardivă a „Poemului” este un gest de pietate filială sau o dovadă a interesului care i s-a păstrat? Şi una, şi alta. O scenă din bătălia de la Qadeş, imortalizată pe un perete al Templului Karnak din Theba supradimensionează intenţionat carul de luptă, faraonul trăgând cu arcul şi telegarii care domină deruta pedestraşilor şi a cavaleriei hitite. Cine a elaborat textul literar ditirambic, care îmbina cronic cu epopeea, proza şi poezia, suflul epic cu cel liric? Numai un scrib laic, înzestrat cu imaginaţie şi talent. Poate că acesta a fost martorul ocular al bătăliei de la Qadeş, cunoscându-şi bine suveranul şi a ştiut să dea cronicii conţinutul şi forma dorită. Mai ales că Ramses al II-lea n-a fost numai un faraon viteaz, care a câştigat o bătălie ce părea dinainte pierdută, ci şi un iubitor de poezie, după cum se va vedea mai încolo. Putea să fie străin de subiect Pentaur, care a aşternut pe papirus forma optimă a cronicii ramsesiene? Contribuţia lui a fost nu neapărat exclusivă, dar în orice caz importantă.
Opinia egiptologilor sceptici în privinţa calităţilor şi a rolului jucat de el în scrierea poemului qadeşian a fost contestată de unii nespecialişti care nu duceau lipsă de intuiţie artistică. Printre aceştia s-a aflat şi un poet român ajuns la Paris în 1884. El avea să scrie poeme sau cărţi de proză şi în limba franceză. După ce a citit în traduceri franceze sau germane Poemul contestatului scrib ramesid, rămâne entuziasmat de „Homerul Egiptului de acum 3300 de ani”, făcându-l eroul unui poem de factură parnasiană. Reîntors în ţară, publică în nr. VII din 3 martie 1886 al Revistei literare: Ospăţul lui Pentaur, însoţit de o imagine-hieroglifă, cartuş şi gravură reprezentând „Sala hipostilă a unui templu”. Primele 2 strofe evocă magistral ambianţa de banchet în care preotul-poet îşi recită „epopeea strălucită”:
„Şetasar ce-i stă-mpotrivă, de prisos i se opune,
Maiestatea-sa năvală îşi repede al său car:
Calcă, culcă,-mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune,
C-o mânie trăsnitoare în al ochilor focar.

Zeul Month îi dă iuţeală şi Baal a lui putere,
C-o silinţă uriaşă sparge zidurile vii,
Iar în urma lui se scurge sânge roşu din artere,
Ca un must de struguri negri de sub teascul unei vii”.

Când îşi vede regele-n pericol. Urmărit de călărimea duşmană, tânărul Tarakenas vine în ajutorul lui cu două mii de care şi îl salvează. Contraatacul personajului inventat de Alexandru Macedonski este sugerat prin două comparaţii consecutive, procedeu întâlnit şi în Iliada:
„Un torent ce-şi prăvăleşte cursul de-apă peste stavili
Na se-avântă printre pietre cu asalt mai mugitor
Iar un fulger cât de aprig îndrumat de nalte pravili
Între nori când izbucneşte nu e-atât de-asurzitor”.

Poemul bătăliei de la Qadeş, pe care scribul ramesid îl copiase pe foi de papirus (sau poate că îl şi scrisese el însuşi), era o cronică destinată lecturii. Întrucât la Macedonschi, Pentaur îl recită într-un ospăţ fastuos în timp ce „harpa lui de bard” îi acompaniază versurile, el devine un „Homer avant la lettre”, căci în Egiptul antic harpiştii executau doar poezii lirice scurte, sau cântece de petrecere. Prin faptul că este preot-cântăreţ, el poate fi socotit precursorul poeţilor hieratici prehomerici, precum licianul Olen, care închiriase imnuri lui Apollo din Delos, tracul Thamyris, menţionat în Iliada (II, 594-600), Musaios, discipolul lui Orfeu, Eumolpas şi Pamhos, care au activat la Eleusis sau cretanii Chrysotemis şi Philammon, laureaţii primelor concursuri imnice instituite la Delfi. Toţi îşi acompaniau versurile cu sunetele lirei, alternând pasajele lirice cu cele epice, de inspiraţie religioase. Ospăţul lui Pentaur a avut succes, fiind inclus de autor în volumulExcelsior (1895). Macedonski excelează în descrieri dar nu egalează dinamismul scenelor de luptă din „Bătălia de la Rovine” conversând cu Egipetul eminescian, inclus de Maiorescu în volumul de Poezii (1883).
Izbânda faraonului Ramses al II-lea în bătălia de la Kadeş, inclusă de mine în Poezia Egipului faraonic (Editura Univers, 1974, p. 53-57) conţine numai pasajele lirice ale Poemului lui Pentaur. Versiunea lui integrală a apărut în Faraonul Kheops şi vrăjitorii. Povestirile Egiptului antic, florilegiu alcătuit în colaborare cu orientalistul Constantin Daniel, autorul multor cărţi remarcabile despre cultura şi civilizaţia nilotică (Biblioteca pentru toţi nr. 934, Editura Minerva, 1977, p. 120-136). Iohanna Şarambei-Nicolae Şarambei, autorii cărţii intitulate 99 personalităţi ale lumii antice (inclusiv Ramses al II-lea), apărută la Editura Albatros în 1983 sunt susţinătorii unei interesante ipoteze privitoare la geneza disputatului poem qadeşian. Mutarea Capitalei la Tanis la Per Ramses (Casa lui Ramses de către marele faraon a fost, de fapt, o desprindere de sub tutela preoţilor thebani ai zeului Amon. Dar încurajarea credinţei în zeul Seth a provocat o schismă care a dus la izolarea temporară a preoţilor şi aristocraţiei thebane, ce ameninţau puterea faraonului: „Reacţiei preoţimii thebane îi datorăm o originală operă literară – Cântecul bătăliei de la Qadeş, cunoscută şi sub titlul Poemul lui Pentaur – care exprima încercarea preoţimii de a-l îndepărta pe Ramses al II-lea de oastea sa pusă la punct şi care constituia principalul său sprijin. Poemul este compus de poetul oficial al faraonului, Pentaur, care şi-a făcut instruirea sub îndrumarea preoţilor thebani. Conform poemului ostaşii sunt laşii plini de ingratitudine care şi-au lăsat stăpânul binefăcător singur între duşmani şi numai marele Amon, amintindu-şi de credinţa faraonului l-a salvat de pieire la Qadeş” (op. cit., p. 261-262).
În contextul disputelor religioase din vremea sa, creaţia scribului-poet ramesid capătă aşadar implicaţii politice, dezvăluindu-şi mai limpede opţiunile şi tainele care o învăluie. Adică fervoarea din invocarea lui Amon, exaltarea orgoliului aparent paranoic, afişat de faraon, dispreţul acestuia firesc doar faţă de duşmanii săi asiatici, nedrept faţă de propria lui oaste. Absenţa epopeii în Vechea Chină a fost explicată prin faptul că luptătorii nu s-au bucurat de consideraţia învăţaţilor şi a literaţilor. Paradoxal, unica poemă epică egipteană a izvorât din resentimentele lui Ramses al II-lea faţă de oştenii lui, chipurile, ingraţi. La grecii antici a existat dimpotrivă un mare cult al eroilor, liricul Arhiloh mândrindu-se cu meseria lui de soldat: din păcate, tocmai aceasta i-a grăbit sfârşitul.
La peste 3200 de ani de la încheierea secularei lui existenţe, Ramses al II-lea rămâne primul în topul marilor faraoni, chiar dacă unii dintre predecesorii săi l-au întrecut în anumite privinţe. Jefuitorii de morminte i-au cruţat mumai, odihnindu-se acum în cel mai vestit muzeu din Cairo. Celebrul său templu de la Abu Simbel, săpat în stâncă, a fost strămutat cu eforturi uriaşe, pentru a nu fi inundat de apele Nilului. Expoziţia consacrată lui în 1984 a atras un public numeros la Grand Palais din Paris. În anul următor, Claire Lalouette a tipărit la Librairie Arthème Fayard cartea ei de referinţă: L’empire des Ramsès – Imperiul celor XI Ramesizi, care au marcat apogeul şi declinul a două dinastii: XIX şi XX. La numai doi ani, în 1987, Editura Meridiane a şi încredinţat tiparului traducerea acestei cărţi, realizată de Maria Berza. Vigilentele foruri aşa-zis culturale de atunci au cenzurat titlul original. S-a aprobat o formulă „neimperialistă”, potrivită pentru o enciclopedie; Civilizaţia Egiptului antic. Volumul I, dedicat în întregime faraonului unic, credita de istorie cu cifra II. Am găsit răspunsul unei autorităţi, care mi-a confirmat aşteptările:
„Astfel se exprima scribul Pentaur la începutul unui lung poem consacrat relatării bătăliei. Uneori acesta pare să aibă accente homerice. Homer, care, potrivit unei tradiţii, ar fi trăit cu patru veacuri mai târziu, a putut cunoaşte textele egiptene. Oricum, ne este îndăduit să ne imaginăm acest lucru. Putem urmări diferitele evenimente petrecute în cursul acestei bătălii, de o mare importanţă pentru viitorul Egiptului şi al Orientului Apropiat, graţie mai multor documente: mai întâi este vorba de textul unui raport oficial, sculptat pe pereţii mai multor temple, ca şi basoreliefurile ce îl ilustrează dar şi de acel mare poem epic întocmit de scribul Pentaur spre a celebra marile fapte ale suveranului” (op. cit., vol. I, p. 118).
La un secol de la apariţia în revistă a poemului în care Alexandru Macedonski l-a trecut în galeria poeţilor epici legendari pe Pentaur, recunmoscut până atunci doar ca scrib, egiptoloaga franceză pasionată de istoria ramsizilor a confirmat calitatea de autor şi prehomerismul său. S-a adeverit şi ipoteza istoricilor români Iohanna şi Nicolae Şarambei, privitoare la apartenenţa Poemului bătăliei de la Qadeş. Victoria îndoielnică a fost urmată de 16 ani de ostilităţi între egipteni şi  hitiţi. Ele s-au curmat prin tratatul de pace încheiat de Ramses al II-lea cu urmaşul lui Muwatallia: Hattusilis al III-lea (1289-1265 a. Chr.). Actul s-a păstrat până astăzi într-o versiune hieroglifică şi una cuneiformă. Noul rege al hitiţilor a devenit socrul faraonului. Maetnefrure a fost una dintre reginele lui favorite, mama câtorva dintre cei 50 de prinţi şi cele 53 de prinţese, zămislite de suveranul mai prolific decât homericul Priam.
În capitolul final, consacrat literaturii şi artei, Claire Lalouette precizează că în textele egiptene este omniprezentă poezia îndeobşte ritmată şi bazată „pe un joc de aliteraţii şi asonanţe” (op. cit., vol. II, p. 213-214). Prosperitatea cunoscută de egipteni în timpul ilustrului Ramesid şi libertatea moravurilor au contribuit la larga răspândire a cântecelor de dragoste, o formă nouă de poezie recitată, cu acompaniament de harpă, apărută în timpul Dinastiei anterioare: a XVIII-a (începutul Regatului Nou). Aceasta se distingea prin caracterul ei laic şi sincer, expresia afecţiunii reciproce a îndrăgostiţilor, care îşi ziceau unul altuia „frate” şi „soră”, sugerând doar o înrudire sufletească. Deşi nu erau creaţii folclorice, ci culte, s-au bucurat de o largă popularitate, îmbinând oralitatea cu sursele scrise. Unele dintre ele s-au păstrat pe cioburi de oale sau pe cristale de cuarţ, căci nu toţi aveau la îndemână costisitorul papirus. De el dispuneau scribii care le transcriau, adăugând propriile lor creaţii, spre a fi recitate la ospeţe, cu acompaniament de flaut şi harpă. Cântecele autonome erau strânse laolaltă, când nu făceau parte dintr-un ciclu aparte. Unul singur dintre ciclurile erotice care au ajuns până la noi a scos din anonimat pe autorii sentimentalelor cântece: Începutul frumoaselor stihuri găsite în culegerea de texte alcătuită de Nekhet-Sobek, scribul Necropolei.Primele două poeme, aduse şi aruncate asupra lăcaşului iubirii sau în curtea ei, înzestrau cu puteri magice pe cel ce le rostea şi îl ajutau să scape de nazurile gazdei sau îmbătau cu miresme ameţitoare pe cei ce i se împotriveau făcându-l să aibă puteri depline în casa „surioarei”. Egiptenii antici cunoşteau aşadar farmecele de dragoste. În poemul al VII-lea, „frăţiorul” vrea să pătrundă în casa iubitei, al cărui portar a adormit, cu ajutorul jertfelor aduse porţii, zăvorului, încuietorii şi uşciorilor. Cele mai râvnite bucăţi din vitele jertfite le va primi băiatul de tâmplar dacă îi va face în schimb „o poartă din papură-mpletită/ Şi cu zăvorul meşterit din paie”. Poemul al IV-lea surprinde prin francheţea îndrăgostitei:

„Tu te destăinuieşti doar inimii, spunându-i:
«Tânjesc de dorul ei şi vreau s-o strâng la piept!»
Eu însă, pe Amon, vin singură la tine
Şi uite cum veştmântul îmi flutură pe braţe!”

Monologurile „frăţiorului alternează cu cele ale „surioarei” şi în ciclurile intitulate „Puterea iubirii şiDorinţele îndrăgostiţilor. Vorbeşte doar „El” în Trei dorinţe sau doar „Ea” în Începutul frumoaselor cântece cu care se desfată „surioara” scumpă inimii tale când se-ntoarce din câmpie şi în Începutul frumoaselor cântece ale grădinii. Cea dintâi „surioară” nu vrea să oprească clipa în loc, ca Faust, ci să înveşnicească ceasul de iubire”:

„E minunată ora ce-o trăiesc,
O, de-ar putea dura o veşnicie!
De când am împărţit acelaşi pat,
M-ai înălţat pe munţii bucuriei!”

Prezenţa „frăţiorului” este însăşi raţiunea de a fi a celeilalte „surioare”.

„Mă-mbată glasul tău ca vinul dulce
Şi vieţuiesc doar pentru că-l ascult;
Privirea ta mă satură mai mult
Decât merindele şi apa!”
Tribulaţiile erotice se desfăşoară într-un decor cu o vegetaţie luxuriantă în Delta Nilului bântuită de crocodili (pe care un tânăr îi sfidează sper a ajunge înot la făptura dragă), în grădini sau în câmpii. În ciclul intitulatCântecele livezii, rodierul, smochinul şi sicomorul devin complicii „frăţiorului” şi al „surioarei”, ameninţându-i că le vor desconspira întâlnirile amoroase dacă nu vor fi stropiţi şi îngrijiţi cum se cuvine.Începutul cântecelor de mare desfătare a inimii e o suită de şapte „confesiuni” făcute alternativ de Îndrăgostit sau Îndrăgostită, pline de patos şi exuberanţă, fiecare exaltând frumuseţea celuilalt. Obstacolele întâmpinate de dorinţa lor arzătoare de a fi împreună provoacă „îmbolnăvirea” amândurora, leacurile vracilor demonstrându-şi ineficacitatea. „Cântecele” au rafinate jocuri de cuvinte la începutul şi sfârşitul lor. Scribii de la curte au compus ciclul întru desfătarea inimii faraonului, care avea câteva soţii oficiale şi un mare harem, fiind sensibil la frumuseţea feminină. Probabil că poemele au fost recitate nu de către autorii lor, ci de un tânăr şi de o tânără, acompaniaţi de harpişti. Dragostea-pasiune inspiră îndrăgostitului următoarele versuri:
„Deplinul şold şi mijlocul subţire
Cu coapsele se-ntrec în frumuseţe.
Ca o crăiasă calcă pe pământ,
Răpindu-mi inima cu-mbrăţişarea ei.

În trecere sileşte toţi bărbaţii
Cu jind să-ntoarcă după dânsa capul.
Ferice este cel ce-o strânge-n braţe.
Şi se socoate primul dintre tineri.”
Mehi este diminutivul tânărului care răvăşeşte făptura Îndrăgostitei:
„Inima mea îndată o ia razna
Când mă gândesc la omul ce mi-e drag;
Nici nu-mi îngăduie să merg ca lumea,
Tresaltă şi din locul ei s-ar smulge!

Măcar să-mi pun cămaşa nu mă lasă;
Nu sunt în stare să-mi ţin evantaiul,
Nu îmi dau cu suliman pe ochi,
Nu mă mai ung cu-nmiresmate iruri”.
Pătimaşele monologuri din ciclurile eroticii egiptene au fost înlocuite cu dialogul dintre Mire şi Mireasă în Şir ha-Şirim – Cântarea Cântărilor, atribuită îndeobşte lui Solomon. Este socotită de majoritatea specialiştilor drept o antologie de poeme de dragoste, numărând 117 versete distribuite în 8 capitole. Fetele din Ierusalim, care ţin locul Corului masculin sau feminin din Teatrul antichităţii eline, fac legătura între replicile Regelui şi ale Păstoriţie. Prima dintre numeroasele soţii ale regelui izraelit a fost fiica unui faraon. Şi Mirele şi Mireasa laudă frumuseţea celuilalt, bineînţeles cu elemente luate din flora, fauna şi peisajul din Izrael. Sora-mireasă cere Fiicelor Ierusalimului să-i spună iubitului între iubiţi, dacă îl vor întâlni, că ea este bolnavă de iubire. În Poezia de dragoste a Lumii, tipărită de Editura Eminescu în colecţia „Erato” (1997), am asociat propriile mele traduceri din Poemele egiptene de dragoste, datând din timpul Regatului Nou, cuCântarea Cântărilor, în versiunea Patriarhului Nicodim (1944), care semnalează replicile Mirelui, ale Miresei Sulamita şi ale Fetelor din Ierusalim, indicaţii utile, absente în textul original.
Lunga domnie a lui Ramses al II-lea a contribuit aşadar la înflorirea artelor plastice şi grafice, fără ca literatura să rămână mai prejos. Monumentalitatea statuilor din faţa templelor cu coloşi regali are ca echivalent Poemul bătăliei de la Qadeş prin care scribul Pentaur a inaugurat trecerea de la cronica de război laepopee, prefigurându-l pe Homer, iar poemele erotice, reprezentate de Nekhet-Sobe, scribul Necropolei rivalizează cu fineţea basoreliefurilor şi picturilor rameside.
Ion Acsan

    Blog Archive