Headlines

Domnul şi doamna Ninja, agenţi secreţi

Posted by Unknown | duminică, 19 august 2012 | Posted in ,


Eludând vigilenţa samurailor de la castel, o suplă şi misterioasă umbră de fum apare în frigul unei nopţi fără lună pentru a asasina un puternic senior japonez...  Aşa încep vechile legende, literatura, teatrul clasic, filmele, desenele manga şi jocurile video de azi, când ni-l pe prezintă spionul-războinic al Japoniei feudale numit Ninja.
Ninja sunt, în general, prezentaţi ca maeştri ai invizibilului şi ai informaţiei, capabili de a îndeplini imposibilul. Performanţe fizice, puteri psihice şi arte marţiale – se pare că ştiu şi pot să facă totul! În general, sunt reprezentaţi ca inamicii samurailor. Ninja şi samuraii evoluează într-o Japonie în care conflictele sunt la ordinea zilei. Şi unii, şi ceilalţi sunt războinici, astfel că e normal ca săbiile lor să se întâlnească. Luptă de obicei pentru aceeaşi cauză, dar fiecare se foloseşte de propriile metode.
Dacă samuraii practică ceea ce se numeşte bugei juhappan, prin care înţelegem un ansamblu ce cuprinde 18 din artele de luptă, pe cal sau nu, cu sau fără armură şi arme, ninja stăpânesc cele optsprezece tehnici ale ninja juhakkei: ei trebuie să poată lupta cu absolut orice tip de armă, într-o manieră ortodoxă (adică cinstită, precum samuraii) sau mai puţin ortodoxă.
Misterele de nedescifrat ale luptătorilor ninja
Istoria agenţilor numiţi ninja este mai complexă decât pare şi este greu de înţeles. Există relativ puţine surse scrise pentru că ninja trăiau înconjuraţi de secrete, iar transmiterea artei de la maestru la discipoli se făcea în mare parte pe cale orală. De obicei angajaţi pentru misiuni de spionaj, infiltrări sau luptă de gherilă, ei trăiau în sate ascunse în inima munţilor.
Maeştri ai înşelăciunii, ai dezinformării şi ai mistificării, ninja preferau să se înconjoare de mister pentru a amplifica zvonurile cu privire la viaţa lor şi pentru a hrăni frica pe care o insuflau duşmanilor. Ei sunt oameni ai munţilor, războinici, dar religioşi, şi trăiesc în izolarea unei societăţi ierarhizate. Familiile (fie ele taoiste, şintoiste sau budiste) se dezvoltă conform propriilor reguli.
Cercetaşi care supraveghează teritoriul, metodele de gherilă, colectarea şi transmiterea de informaţii, tehnicile de disimulare şi anumite credinţe magico-religioase – toate acestea vor da naştere în secolul al XII-lea artei marţiale numitenin-jutsu.
Clanurile – compuse din oameni cunoscuţi ca fiind spioni şi asasini, luptători şi acrobaţi, experţi în strategie, arme şi explozibili, iluzionişti şi vrăjitori – sunt angajate de seniori, şi se disting pentru fapte măreţe de-a lungul istoriei japoneze. În perioada cuprinsă între secolele XII – XV, clanurile Iga şi Koga sunt foarte puternice, iar daimyô(guvernatorii din provincie) apelează deseori la familiile ninja (Hattori, Momchi, Fujibayashi) pentru sarcinile murdare. Lupta pentru putere este obiectul unor lupte intestine nesfârşite. Agenţi ai umbrei, ninja vor juca un rol fundamental în aceste lupte, iar perioada Sengoku (1467-1568) a fost cea mai activă perioadă din istoria lor.
În secolul al XVI-lea, Japonia suferă din cauza răboaielor samurailor. Aproape patru secole de război slăbiseră foarte mult ţara, iar la finalul acestei perioade tulburate apare un teribil samurai din estul arhipeleagului: Oda Nobunaga. El aspiră la titlul de shogun şi îi înlătură pe toţi cei care i se opun. După ce se foloseşte de ninja pentru a pune mână pe ţară, decide că înşişi ninja constituie un pericol pentru el şi ordonă exterminarea lor.
În 1581 are loc o luptă între cei 46.000 de oameni ai lui Nobunaga şi 400 de ninja din clanul Iga. Bătălia a durat o săptămână şi a avut ca rezultat mii de morţi şi dislocarea puternicului clan din umbră. Contrar a ceea ce se povesteşte, Sandayz Momochi, liderul ninja, nu moare în timpul ofensivei-surpriză a lui Nobunaga, ci reuşeşte să scape, probabil cu aceeaşi îndrâzneală şi tehnică pe care le folosiseră, cu secole în urmă, primii doi ninja din istorie, Shinetsu Hiko şi Otokashi.
Trădat de unul dintre generalii săi, Nobunaga se sinucide prin seppuku (sinuciderea ritualică numită şi harakiri) înainte de a-şi vedea îndeplinit visul puterii absolute.
Femeile ninja
Chiar mai înconjurate de legende decât omologii lor masculini, femeile ninja – kunoichi – sunt menţionate mai rar în cronici sau de către istorici. Trei motive stau la baza acestor omisiuni. În primul rând, ca toate societăţile feudale, şi Japonia este o societate dominată de bărbați. În plus, ninja sunt prin excelenţă maeştri ai umbrei, modurile lor de operare şi viaţa lor sunt pline de secrete. Sunt dispreţuiţi, dar şi veneraţi, uneori chiar asemănaţi demonilor. În acelaşi timp sunt consideraţi paria sau chiar nu tocmai umani, astfel că sexul lor nu are o prea mare importanţă.
Viaţa, pregătirea şi antrenamentul femeilor ninja sunt la fel de riguroase ca cele ale bărbăţilor. Învaţă să stăpânească aceleaşi arme şi folosesc aceleaşi trucuri. Totuşi, contrar lucrurilor pe care le vedem în artele marţiale moderne (karate, judo), diferenţele morfologice sunt respectate, iar slăbiciunile sunt transformate în atuuri. În nin-jutsu, accentul cade pe eficacitate. Forţa brută (a muşchilor) nu e esenţială. Unghiurile, posturile, arta de a lovi punctele vitale sunt mai importante. Kunoichi pot lupta îmbrăcate în gheişe, curtezane, simple ţărănci sau servitoare, căci aceste deghizări le permit să se apropie de inamic, fie pentru a obţine informaţii de la el, fie pentru a-l ucide.
Armele femeilor ninja – de la seducţie la otravă
Specialiste în lupta de cuţite, ele excelează în această artă într-atât încât pot fi superioare bărbaţilor. Studiul cuţitului ocupă un loc important în formarea acestor spioni. Ele ascund deseori lamele sub mâneci, la centură, dar şi în buchete de flori, intrumente muzicale, umbrele sau jucării erotice. Maestre în arta otrăvurilor, folosesc ace de păr, cuţite, lamele evantaielor, inele false şi chiar propriile unghii îmbibate în substanţe mortale. În plus, folosesc arta misterioasă a acelor suflate cu otravă.
Una din specialităţile lor este arta de a prelua aspectul şi obiceiurile celorlalţi oameni. Manipulatoare excelente, folosesc fără scrupule avantajele sexului lor pentru a-şi îndeplini ţelurile. Înşelarea inimii, corpului şi spiritului adversarului face parte din formaţia lor.
O femeie ninja care preia trăsăturile unei gheişe seducătoare trebuie să fie şi irezistibilă şi dincolo de orice suspiciune pentru orice daimyô. Intuiţia era considerată şi atunci ca un al şaselea simţ al femeilor, aşa că unele poveşti povestesc cum clanurile s-au folosit de acest lucru şi au introdus în pregătirea femeilor tehnici psihologice şi mentale.
Ninja în istoria niponă
Începând din 1603, epoca principatelor beligerante – denumite mai frecvent Regatele Combatante – se sfârşeşte cu o nouă lege care interzice seniorilor să recurgă la război. Ţara se închide în ea însăşi şi cunoaşte o bunăstare neexistentă până atunci. Shogunul şi-a stabilit capitala la Edo (Tokyo de azi), oraş a cărui populaţie a ajuns rapid la un milion de locuitori, transformându-se într-o veritabilă metropolă. În această epocă a prosperităţii, dorinţa de a face bani a atras în oral o mulţime de răufăcători şi traficanţi. Aşadar, shogunatul avea nevoie o poliţie puternică, capabilă de a dezvolta noi tehnici de arestare. A apelat la ninja şi, deşi mulţi au intrat în poliţia oraşului, nu toţi au acceptat oferta.
Disoluţia clanurilor i-a împins pe mulţi să devină hoţi, mercenari sau ucigaşi. Alţii, obosiţi de război, se îndreaptă către religie sau agricultură, ca şi mulţi alţi samurai rămaşi fără slujbă (numiţi rônin).       
Ultima intervenţie „oficială” a ninja are loc în 1637 la castelul Hara, în contextul rebeliunii ţăranilor creştini împotriva shogunului Tokugawa Iemitsu bănuit de a fi aranjat uciderea unui daimyô creştin. Revolta, susţinută de mulţi samurai rônin şi de ţărani fără pământ, a reuşit să cucerească şi câteva insule. Înconjuraţi de 200.000 de soldaţi ai shogunului, creştinii s-au refugiat în castelul Hara. În pofida avantajului numeric al soldaţilor săi, shogunul nu reuşeşte să pună capăt revoltei, astfel că apelează la ninja.
Cândva secretă, arta nin-jutsu se poate învăţa azi cam peste tot în lume. Începând cu anii ’70 au apărut o mulţime de şcoli, unele mai bizare ca altele. Totuşi, există 5 academii japoneze care mai predau vechi tehnici ninja, însă această artă, deşi şi-.a păstrat aerul de mister, nu îşi mai găseşte locul în lumea contemporană.
Sursa: www.historia.fr
historia.ro

La moartea unei pisici se ţinea doliu în Egiptul Antic

Posted by Unknown | luni, 13 august 2012 | Posted in ,



“Dintre toate creaturile lui Dumnezeu, existã una care nu poate fi înrobitã. Aceea este pisica. Dacã ar putea exista încrucişare între om şi pisicã, procesul ar îmbunãtãţi omul, dar ar deteriora pisica”. (Mark Twain, 1894)

Stilatã, sofisticatã, jucãuşã, independentã, agresivã, şireatã, pasionalã, energicã, duplicitarã…un portret al pisicii este poate la fel de complex ca al unei fiinţe umane. Relaţia dintre om şi felinã a fost întotdeauna una încãrcatã de ambivalenţe, de sentimente amestecate, dupã cum se poate deduce din percepţiile tulburi asupra sa în oglinda istoriei.

Preistorie

Pisica descinde, cel mai probabil, din Miacis, un animal cu trãsãturi de nevãstuicã care a trãit în urmã cu 40 de milioane de ani. Din Miacis se pare cã au evoluat toate carnivorele. Cea mai bine documentatã pisicã preistoricã este cea cu dinţii-sabie, Smilodonul, care a dispãrut din cauza epuizãrii vânatului. Este foarte dificil de dezlegat enigma domesticirii animalului, în condiţiile în care scheletele de pisicã domesticã şi sãlbaticã sut extrem de similare. Câteva indicii provin din insula Cipru, din 1983, când arheologii au scos la ivealã un maxilar vechi de 8000 de ani.

Este puţin probabil ca oamenii sã fi adus cu ei pisici sãlbatice pe insulã, descoperirea sugereazã cã în aceastã perioadã s-ar fi produs domesticirea. In 2004, sãpãturile pe un sit de epocã şi mai veche au dezvãluit un mormânt în care existã atât un schelet uman, cât şi unul felin plasat intenţionat, ceea ce a confirmat domesticirea, ba chiar a împins-o înapoi cu 1500 de ani. Un studiu recent publicat în Science susţine cã toate pisicile domesticite provin dintr-o pisicã sãlbaticã din Orientul Apropiat, Felis Sylvestris. Unii cercetãtori propun ca datã a domesticirii 12000 î. Hr., vreme în care înfloreau primele societãţi agricole. Pisicile au devenit utile când s-a produs sedentarizarea şi oamenii au început sã depoziteze recoltele care au devenit punct de atracţie pentru rozãtoare. Science denumeşte procesul domesticirii pisicii drept unul dintre cele mai îndrãzneţe experimente biologice întreprinse de om.

Egiptul Antic

În aceastã zonã pisica nu ajunge sã fie doar apreciatã pentru vânarea rozãtoarelor, ci chiar divinizatã. Exportul de pisici era strict interzis, iar uciderea unei feline se pedepsea cu moartea. Pisicile erau mumificate dupã moarte şi îngropate în gropi sacre, deseori cu provizii de şoareci mumificaţi. O astfel de groapã putea conţine mumiile a 300000 de pisici, ca la Beni Hassan. În concepţia teocraticã egipteanã, un om obişnuit nu putea deţine o fiinţã divinã, prin urmare faraonul era proprietarul felinelor. Omul putea însã sã le furnizeze hranã şi adãpost, trebuind sã le aducã la grânar noaptea şi sã le ia înapoi dimineaţa. Pentru asta primeau şi o compensaţie, dacã îşi declarau felina drept servitor…

La moartea pisicii se ţinea doliu, toatã familia îşi rãdea sprâncenele, se bãtea cu mâinile în piept, bocea, deci se practica un ritual complet. În mitologia egipteanã pisica se considera a avea o influenţã directã asupra cãsãtoriei sau sãnãtãţii. Zeiţa egipteanã a familiei şi vieţii era Bast şi avea cap de pisicã, fiind deseori reprezentatã purtând o amuletã a ochiului atoatevãzãtor, utchat-ul. Pentru cã era o crimã împotriva faraonului sã-l deposedezi de feline, o bunã bucatã de vreme acestea nu au ajuns în afara Egiptului, cu o excepţie: pisicile de pe corãbii sau din caravane. Abia dupã cuceririle persane şi romane Egiptul a oferit lumii întregi comoara sa preţioasã: pisica sãlbaticã africanã, care a decãzut din poziţia privilegiatã de divinitate în cea de animal de companie…

Evul Mediu

O imagine total opusã celei dezvoltate în Egipt este cea din Evul Mediu european, care a demonizat-o şi a transformat-o în agent al rãului. Pisicile au fost asociate vrãjitoarelor şi diavolului şi exterminate sistematic, acţiune care a avut consecinţe nefaste dacã ne gândim la epidemia de ciumã din secolul al 14-lea, rãspânditã de şobolani. Papa Grigore al IX-lea o clasifica drept “creaturã diabolicã”, iar orice persoanã care deţinea o pisicã era automat suspectatã de vrãjitorie şi deseori condamnatã la moarte împreunã cu animalul de companie. O posibilã cauzã a relaţiei imaginate între pisicã şi diavol ar putea fi tocmai natura lor independentã.

Pisicile erau bãtute, ucise sau alungate din oraşe şi sate. Unele dintre superstiţiile formulate atunci au supravieţuit, ca de pildã cea legatã de trecerea unei pisici negre prin faţa cuiva, semn de moarte sau nenoroc. În Ypres pisicile erau folosite in lunile de iarnã pentru a stârpi animalele dãunãtoare pentru lâna stocatã în Lakenhall, dar la începutul primãverii, dupã vâzarea lânii, erau aruncate din foişor în piaţa publicã, ceea ce simboliza uciderea spiritelor rele.

Tradiţia se mai pãstreazã sub forma Kattenstoet (Parada Pisicii), la care se aruncã pisici de jucãrie. O atitudine mai binevoitoare faţã de ele a avut doar regele din Wales, Hywen Dda, din secolul al 10-lea, care a dat o lege prin care interzicea uciderea sau tortura pisicii. Reabilitarea felinelor a survenit odatã cu încetarea vânãtorii de vrãjitoare, iar din 1800 încep sã se contureze diversele rase şi chiar sã se organizeze expoziţii de pisici, printre cele mai preţuite fiind cele cu pãrul lung.  historia.ro

Cine l-a omorât pe Alexandru cel Mare?

Posted by Unknown | luni, 6 august 2012 | Posted in ,


Babilon, 11 iunie, 323 a.Hr., ora 5 dupã-amiaza. Alexandru cel Mare moare la vârsta de 32 de ani, dupã ce a devenit artizanul unui imperiu care se întindea din Albania pânã în Pakistan. Nimeni nu a putut sã ofere pânã acum informaţii exacte privind moartea marelui general. Iar recent teoriile s-au inmulţit. Misterul este probabil de nedezlegat, şi totuşi irezistibil. Conspiraţionismul a luat amploare de când Oliver Stone a lansat pelicula ”Alexander” în 2004, un film care, în ciuda defecţiunilor artistice, are la bazã cercetarea istoricã.
Puţine evenimente au fost atât de neaşteptate ca moartea regelui macedonean. Pentru cã regele îşi demonstrase rezistenţa în timpul camapaniei de 12 ani din Asia, vreme în care a trecut prin numeroase dificultãţi. Ba chiar contemporanii îi atribuiau o esenţã divinã. În 325 a.Hr., dupã ce se luptã cu rãzboinicii asiatici din sud îşi revine în urma unei rãni provocate de o sãgeatã care îi strãpunge plãmânul. Dept urmare, când regele se îmbolnãveşte aşa tare câţiva ani mai târziu, toatã lumea este şocatã. Confuzia este mare pentru cã nici nu îşi fãcuse planuri în legãturã cu succesiunea la tron, ceea ce va provoca lupte nesfârşite între diadohi. Evenimente de o asemenea importanţã implicã în mod natural o cãutare perpetuã de cauze. Se cer explicaţii, mai ales cã nu existã vreun consens în lumea ştiinţificã privind cauza morţii, deşi cei mai mulţi cercetãtori opteazã pentru boalã. În 1996 Eugene Borza, specialist în macedonia anticã, participã la un congres medical la Universitatea din Maryland, care propune diagnosticul de febrã tifoidã. S-au mai propus şi malaria, leucemia, pojarul, asociate cu alcoolismul şi suferinta pe care i-o lãsare dispariţia prietenului sãu Hefaistion.
Cu cercetarea istoricã în impas, se tot încearcã noi teze, unele lansate de toxicologi, medici legişti sau criminologi. Ideea cum cã ar fi fost vorba de o crimã se aprinde în 2004, datoritã epilogului filmului lui Stone. Aici generalul Ptolemeu (Anthony Hopkins), rememorând evenimentele, îi cere scribului sã consemneze cã ”adevãrul e cã noi l-am omorât. ..tãcând, ne-am dat consimtãmântul...pentru cã n-am pututs sã mergem mai departe”. Dar Ptolemeu se rãzgândeşte şi îi ordonã scribului sã schimbe şi sã pomeneascã boala, nu complotul. Nu doar imaginaţia lui Stone a lucrat la crearea teoriei conspiraţiei generalilor. Sunt câteva indicii cum cã nici mãcar comandanţii superiori nu se mai arãtau dispuşi sã îl însoţeasca pe Așexandru în marile sale expediţii. În 325 a.Hr., în India, are loc o revoltã  în momentul în care regele porunceşte înaintarea spre râul Gange, posibil un precedent la ceea ce avea sã urmeze. Relatarea lui Ptolemeu din filmul cu pricina aparţine, ce-i drept, unei serii de documente foarte controversate, reunite sub denumirea de Jurnalele Regale. Acum pierdute, acestea au fost rezumate de Plurath şi Arrian, care le considerau cele mai de încredere surse pe ultimele zile ale lui Alexandru. Unii învãţaţi, ca de pildã clasicistul australian Brian Bosworth, sunt de pãrere cã Jurnalele Regale au fost mãsluite tocmai pentru a lãsa impresia de moarte naturalã. Arrian şi Plutarh descriu întâmplarea destul de diferit faţã de alţi autori. Ambii spun cã Alexandru a fãcut febrã dupã ce a plecat de la banchetul prietenului sãu Medius. Febra a crescut în urmãtoarele 10-12 zile pânã a ajuns sã-l paralizeze. Alexandru mai apucã doar sã-şi ia rãmas bun de la generali.
Dar alte relatãri ne vorbesc despre altceva. Astfel, Alexandru devine febril chiar în timpul banchetului, mai exact dupã ce bea o cupã de vin, dupã care îşi fac loc şi alte simptome precum dureri insuportabile, convulsii şi delir. Nu este menţionatã însã febra. O durere mare dupã consumul de vin ar sugera otrãvirea, dar Plutarh o neagã cu desãvârşire. Controversele sunt destul de numeroase încã din timpul sãu, mai ales în ceea ce priveşte Jurnalele Regale. Cine sã-l fi otrãvit? Filmul lui Stone nu dã un rãspuns, priviri dubioase schimbându-se între companionii lui, dar nicio clarificare a identitãţii fãptaşului. Mulţi autori greci şi romani îi aratã cu degetul pe Antipater, pe care Alexandru îl lasã pe tronul Macedoniei, şi pe fiii sãi, Cassander şi Iollas. Antipater avea într-adevãr motive sã se descotoroseascã de rege, pentru cã tocmai fusese chemat în Babilon şi nu cu gânduri paşnice. Autorii povesteau ca Antipater şi-a trimis fiul la curtea regelui cu o cantitate de apã colectatã din legendarul râu Styx, despre care se credea cã ar curge puţin şi în nordul Peloponezului; apã transportatã într-o copitã de mãgar, singura pe care nu o eroda. În Babilon ”cupa” ajunge la fratele sãu Iollas, ”paharnicul” lui Alexandru. Elementele de bazã sunt aceleaşi în relatãrile antice, diferã doar detaliile. Uneori Aristotel apare şi el în complot, alteori Medius. Evident cã pânã de curând istoricii au clasificat relatarea drept fantezie, probabil o tentativã de a-l submina pe Antipater. Chiar şi ideea cã apa de râu ar putea fi toxicã pãrea absurdã.
În 1913 clasicistul J.G. Frazer declarã cã apele râului Mavroneri, identificat cu legendarul Styx, sunt curate. Dar în 2010, la o conferinţã în Barcelona, istoricul Adrienne Mayor şi toxicologul Antoinette Hayes susţin cã pe lângã Mavroneri calcarul ar fi putut cu uşurinţã întreţine o bacterie letalã numitã calicheamicinã, care ar fi putut provoca o moarte similarã celei descrise pentru Alexandru. Teza lor cum cã râul Styx ar fi conţinut realmente toxine extrem de puternice ar explica şi de ce Antipater şi Cassander au fost blamaţi de cãtre autorii antici. Cassander cãlãtoreşte din Europa în Asia cu câteva sãptãmâni înainte de declansarea simptomelor regelui, plus cã el ordonã execuţia mamei, soţiei şi fiului lui Alexandru. Totodata şi spânzul intrã în discuţie, plantã folositã foarte des de medicii greci, dar letalã în doze mari. Chiar şi aceştia se poate sã-l fi omorât încercând sã-l vindece...Oricum, este dificil de realizat o analizã toxicologicã la 2300 de ani dupã eveniment.
Pe de alta parte, Graham Phillips, în cartea ”Alexander the Great. Murder in Babylon”  susţine tot pe baza analizelor simptomatologice cã stricnina ar fi de vinã, plantã care creştea doar prin Pakistan şi la care ar fi avut acces sigur doar Rhoxana, prima sa soţie, care ar fi comis fapta din gelozie. Dovezi în acest sens sunt puţine, chiar şi Oliver Stone îi atribuie moartea lui Hefaistion, nu Alexandru. Paul Doherty, în ”The Death of Alexander the Great”, aduce în vedere arsenicul, bazându-se pe un detaliu macabru menţionat de Plutarh şi de Quintus Curtius: trupul regelui nu s-a degradat nici dupã expunerea la cãldura din Babilon, iar otrãvirea cu arsenic poate conduce la mumificare. Dar şi stricnina, spânzul sau bacteriile  pot avea efecte similare. Mai mult, unele voci insistã cã de fapt Alexandru ar fi intrat în comã şi nu murit. Doherty, ca şi Stone, îl blameazã pe Ptolemeu, care avea cel mai important post, în Egipt, şi este cel care a beneficiat cel mai mult de pe urma dispariţiei lui Alexandru.
Pare incredibil cã apropiaţi precum Ptolemeu sau Rhoxana sã fie implicaţi în complot, dar nu trebuie excluşi. Ipoteza cã de fapt toţi tovarãşii de arme ar fi organizat mârşãvia nu este nici ea de neglijat. Ca şi Stone, clasicistul John Atkinson, în articolul ”Alexander,s Last Days: Malaria and Mind Games”, prezintã un personaj temut şi oarecum detestat de mai toţi din cercul sãu, care nu mai puteau tolera un general paranoic şi capabil sã-i punã oricând în pericol. Ce avea el de gând în Africa, Carthagina şi coasta mediteranã cerea puţin cam mult de la ofiţerii sãi. Cu toate acestea, autorul respinge ideea otrãvirii, pledând pentru boalã şi descurajãrile oamenilor sãi. Şi aşa continuã dezbaterile şi misterul se tot adânceşte, mai ales cã s-au înmulţit variantele şi nu mai persistã dihotomia de dinainte (otravã vs. boalã): boalã+otrãvire, otrãvire din greşealã, etc. Dacã s-ar gasi mumia cu totul altfel ar sta lucrurile, dar aceasta a dispãrut prin secolele III-IV. Între timp cercetãtorii vor continua investigaţia analizându-i pe Plutarh, Arrian, Diodor, Iustin sau Quintus Curtius. Din nefericire volumul de date este prea bogat şi divers pentru a realiza o singurã imagine coerentã. Cum lipseşte dovada fizicã concretã, cazul se reduce masiv la probele circumstanţiale, ceea ce a dat naştere la o sumedienie de teorii conspiraţioniste.
Cât despre acestea, oponenţii lor au remarcat cã în cele 10-12 zile în care a aluncat spre moarte nu a suspectat vreo tentativã de asasinat, deşi în ultimii ani devenise iute la mânie. Iar inamicii nu l-ar fi lãsat atât de mult sã se zbatã dacã scopul era sã-l elimine, pentru cã în tot acest timp putea sã le ordone execuţia. Dacã a fost otrãvit într-adevãr, inamicii nu au ticluit prea bine planul. În plus, haosul şi colapsul de dupã moartea sa nu par deloc rezultatul unei asasinãri planificate. Doar Ptolemeu a reuşit sã acumuleze avere şi toţi s-au omorât între ei mult timp dupã dispariţia generalului. Dat fiind cã Alexandru era liantul şi garantul stabilitãţii lumii lor, nici nu se putea altfel. Conspiraţionismul pleacã de la ideea cã generalii îl urau atât de tare încât au riscat totul, dar este cazul? Sursele îi privesc ca pe un cadru de elitã dependent de rege pentru menţinerea succesului lor. Poate cã rãspunsul este mai simplu decât toate scenariile ingenioase propuse şi sfârşitul chiar i l-a adus o cauzã naturalã.
Mai multe pe: historytoday.com
historia.ro

Vrăjitoare unguroaice şi români calvini

Posted by Unknown | sâmbătă, 28 iulie 2012 | Posted in



„Nu lăsa să trăiască vrăjitoare sau femeie ghicitoare“ este o propoziţie din Vechiul Testament care a condus la execuţiile multor nevinovate. Prelaţii transilvăneni s-au conformat, scrie Lavinia Betea pentru Adevărul.

Vrăjitoria şi ghicitul erau considerate „erezii" de către Biserica Romei şi pedepsite ca atare. În decursul Evului Mediu, papalitatea a emis peste o sută de bule prin care „erezia" era asociată păcatului pedepsit cu moartea. Semnalul declanşării „vânătorii de vrăjitoare" a fost un document din 1484, atribuit papei Inocenţiu al VIII-lea. „Nu lăsa să trăiască vrăjitoare sau femeie ghicitoare", scrie în Vechiul Testament. Numeroşi oameni, mai ales femei, din Europa, şi chiar din Lumea Nouă americană, au fost, în consecinţă, schingiuiţi, arşi pe rug sau decapitaţi.

„Vrăjitoria" în Transilvania

Primele procese intentate unor „vrăjitoare" din Transilvania s-au înregistrat în secolul al XVI-lea. În zona Cluj - Dej au fost condamnate atunci 25 de „vrăjitoare". Prima menţionată în documente este Ecaterina Szabo din Cluj. Pe baza unui singur „martor ocular", acuzata a fost condamnată la moarte, în 1584, sentinţa prevăzând şi schingiuirile aferente execuţiei.

Acţiunea de „purificare" a catolicilor de eretici a atins apogeul sub domnia principelui Apafi Mihaly I (1632-1690). Execuţiile au fost, probabil, atât de numeroase încât au lăsat urme în toponimia Clujului. După arderea pe rug, spânzurarea sau decapitarea din faţa Bisericii Sfântul Mihail, rămăşiţele trupeşti ale „vrăjitoarelor" erau expuse în faţa Turnului Croitorilor pentru înfricoşarea mulţimii. „Uliţa Vrăjitoarelor" s-a numit astfel calea dintre locul de execuţie şi cel de expunere.

Abia în 1768, împărăteasa Maria Tereza a interzis aceste crime şi orori săvârşite în numele credinţei. După ce principele Ioan Sigismund Zapolyia (1540-1571) a îmbrăţişat calvinismul, propaganda catolică a încetat, un secol şi jumătate, în Transilvania, afirmă Mircea Păcurariu („Istoria Bisericii Ortodoxe Române", Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 2006).

„Episcopi" calvini români

Locul ei a fost luat de propaganda protestantismului calvin. Printre alte măsuri de a face prozeliţi printre români, a fost şi numirea unor „episcopi".
În documente apar menţionaţi Pavel şi Mihail din Turdaş (Ţinutul Hunedoarei) şi un anume Gheorghe din Sângeorzul Trăscăului.

În ceea ce-i priveşte pe ortodocşii români, au avut de câştigat prin răspândirea protestantismului în Transilvania. În scopul răspândirii reformei şi câştigării de noi adepţi, luteranii şi calvinii au tipărit, pe cheltuiala lor, cu litere slavone, dar în limba română, cărţile religioase trecute acum în patrimoniul culturii naţionale româneşti.

Ajutor de la fraţii întru credinţă

În opinia lui Mircea Păcurariu, „credinţa străveche" a fost întărită în Transilvania prin ajutorul şi legăturile cu Biserica ortodoxă din exteriorul arcului carpatic. În noile condiţii, sediul Mitropoliei Transilvaniei s-a mutat de la Feleac în alte localităţi. O ipoteză insuficient verificată e aceea că fostul preot Ioan din Peşteana (Hunedoara) a devenit primul mitropolit ortodox din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu reşedinţa la Mănăstirea Prislop. Urmaşul său, Hristofor, ar fi avut însă reşedinţa la mănăstirea de la Geoagiu de Sus (Alba).

Spre finele secolului, centrul ortodoxismului transilvănean a devenit Alba Iulia. Mitropoliţii săi au fost hirotoniţi departe însă: Eftimie, la Ipek (Serbia), Hristofor II (nu se ştie unde), iar Ghenadie şi Ioan de la Prislop - la Târgovişte.

Unirea lui Mihai Viteazul

Ioan de la Prislop era păstorul ortodocşilor transilvăneni în momentul unirii celor trei provincii româneşti de către Mihai Viteazul (1558-1601).
Printr-o înţelegere încheiată de trimişii domnului muntean cu principele Transilvaniei în 1595, preoţii ortodocşi urmau să-şi ţină slujbele şi celelalte ritualuri nesupăraţi de stăpânire şi să fie scutiţi de sarcinile de iobag. Biserica ortodoxă din Transilvania a fost subordonată Mitropoliei Ungrovlahiei. O nouă catedrală mitropolitană şi o reşedinţă pentru mitropolitul ei au fost ctitorite de Mihai la Alba Iulia. Datorită aceluiaşi domn, tezaurul ortodox al Transilvaniei a sporit cu biserici la Făgăraş, Lujerdiu (Cluj) şi Ocna Sibiului.

Episcopia Vadului

Că politica şi religia erau indestructibile în epocă o dovedesc urmaşilor şi ctitoriile ortodoxe moldoveneşti din Transilvania. Ca loc de refugiu, în caz de mari pericole, Ştefan cel Mare a obţinut de la Matei Corvin, regele Ungariei, cetăţile Ciceu (lângă Dej) şi Cetatea de Baltă (pe Târnave). În acelaşi scop, fiul său, Petru Rareş, a primit, în 1529, noi feude: cetăţile Bistriţa, Rodna şi Unguraş. Pentru acestea a fost înfiinţată Episcopia ortodoxă de la Vad (lângă Ciceu), care păstorea 50 de sate ale Ciceului, 24 de sate situate între Bistriţa şi Gherla şi alte 50 de sate aparţinătoare Bistriţei.

Anastase, primul episcop al Vadului, a fost, se pare, mai mult slujitor al armelor şi meşter în uneltiri politice decât păstor de suflete. Ca vrednic mânuitor de paloş pe câmpul de luptă s-a remarcat şi episcopul Ioan de la Mănăstirea Cerna. Până la jumătatea secolului al XVII-lea, episcopia Vadului a fost condusă de episcopi hirotoniţi de mitropolitul Sucevei.

1768 este anul când împărăteasa Maria Tereza a interzis „vânătoarea de vrăjitoare" în Transilvania.

Procesele Inchiziţiei şi procesele staliniste

În accepţiunea comună, sensul cuvântului „Inchiziţie" se identifică adesea cu rolul şi practicile Inchiziţiei spaniole (1478 - 1834), o formă specială, de extremă duritate, a inchiziţiei bisericeşti catolice.

Etimologia cuvântului este verbul latin „a cerceta". Iar Inchiziţia reprezintă, în primul rând, o formă a procesului penal medieval. „Mărturia" acuzatului - adică recunoaşterea vinei de către acesta - era principalul scop al cercetării. Pentru a se ajunge la acest rezultat, se permitea schingiuirea. Dovezile obiective erau total neglijate în faţa recunoaşterii vinovăţiei acuzatului, indiferent care fuseseră presiunile psihice şi fizice sub care „mărturisise".

Practicile au avut ca punct de plecare interpretarea unor pasaje din Biblie. Unul dintre acestea, atribuit lui Iisus Hristos, este următorul: „Cel care nu rămâne cu mine, va fi aruncat în foc ca o tulpină de viţă de vie uscată". De aici, practica arderii pe rug a ereticilor şi adepţilor unor „îndeletniciri diavoleşti" precum vrăjitoria şi ghicitul.

Scopul religios (şi în mare măsură politic) al acestor practici în lumea creştină a fost asigurarea „ortodoxiei" celor recent convertiţi şi a unităţii bisericii. Execuţiile publice în formele spectaculoase cunoscute scontau „cuminţirea" păcătoşilor. Torturile sunt acceptate ca suferinţe care ating „carnea păcătoasă", dar purifică sufletul. „Păcătosul" este comparat cu oaia rătăcită, pe care păstorul trebuie s-o aducă forţat la turmă. În mod paradoxal, denunţul absolvă de păcat. Astfel, dacă un acuzat denunţă alţi vinovaţi care fac dovada culpei lor, acela era absolvit de pedeapsa capitală.

După model medieval

Celebrele procese staliniste care au zguduit Uniunea Sovietică în anii '30, iar în anii '50 întreg lagărul european comunist, s-au inspirat din practica Inchiziţiei. Ca fost bun elev al seminarului teologic din Tbilisi, Stalin cunoştea bine litera şi spiritul lor.

Ca şi în procesele medievale, acuzaţii erau condamnaţi pe baza mărturiei lor obţinute prin torturi care aminteau de caznele Inchiziţiei spaniole. Raţionamentul judecătorilor bisericii era acela că puterea credinţei îi va da tărie nevinovatului să reziste la cazne. Credinţa în partidul comunist, în schimb, trebuia să întărească sufletele dincolo de orice chin al trupurilor, postulau anchetatorii şi judecătorii comunişti. Denunţătorii din anchetele serviciilor speciale comuniste aveau şanse deosebite de absolvire sau uşurare a pedepsei.

Coresi tatăl şi Coresi fiul

La Sibiu a funcţionat o tipografie cu litere chirilice încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Cu aceste litere s-au tipărit şi în Transilvania primele cărţi în limba română de către Filip Maler (Filip Moldoveanu). Primul „Catehism românesc" editat în 1544 s-a pierdut însă. S-a păstrat o altă operă a aceluiaşi meşter, „Tetraevangheliarul" (1551-1551). Ea este considerată prima lucrare împodobită cu gravuri în lemn, prima lucrare bilingvă şi, totodată, prima carte în limba română păstrată.

O fecundă activitate a desfăşurat, la Braşov, diaconul Coresi. I se datorează tipăriturile „Întrebarea creştinească" (1560), „Tâlcul Evangheliei" (1567) - amestec de învăţături de sorginte protestantă şi ortodoxă, prima Psaltire şi primul Liturghier în limba română (1570). Ultima carte tipărită la Braşov - „Evanghelia ca învăţătură" sau „Cazania" (1581) - rămâne de referinţă în domeniu.

Lui Coresi fiul i se datorează însă bijuteria literaturii religioase româneşti - „Palia de la Orăştie". Cartea cuprindea primele două cărţi ale Vechiului Testament. Şerban Coresi şi diacul Marian osteniseră la această lucrare sub protecţia „episcopului" româno-calvin Mihail din Turdaş (sat din apropierea Orăştiei). Traducerea se făcuse după Vechiul Testament transpus în limba maghiară de pastorul Gaşpar Heltai.

Alte tipărituri în limba română vor mai apărea în Transilvania abia peste şase decenii. În Cetatea Alba Iulia, noul centru al spiritualităţii ortodoxe ardelene, se va publica Noul Testament, la 1648.

Aşteptând sfârşitul lumii

A existat un moment de mare cumpănă pentru ortodocşii care vedeau în Moscova „a treia Romă". Prelaţii şi credincioşii ruşi aşteptau cu atâta convingere sfârşitul lumii, undeva la mijlocul perioadei 1492-1493, încât nici nu s-au mai ostenit să pună în circuit calendare liturgice după anul 1492.

Credinţa aceasta a avut o neobişnuită extensie, atât în Bizanţ, cât şi în islamul din Asia de Vest. Credincioşii au văzut semnul sfârşitului în căderea Constantinopolului (1453).

Şi calculele „ştiinţifice" arătau însă că lumea va sfârşi la finalul celui de-al şaptelea mileniu de la facerea ei. Dezastrul s-ar fi produs în momentul aniversar, situat, aşa cum menţionam anterior, prin anii 1492-1493. Se înţelege isteria aşteptării Judecăţii din urmă şi ieşirii morţilor din morminte, aşa cum prevestea Apocalipsa.

temeri manevrate politic

Neîmplinirea grozavei prevestiri a fost tălmăcită apoi optimist de către mitropolitul rus Zosima. Arăta, chipurile, mila şi îngăduinţa lui Dumnezeu pentru aranjamentele dintre ţarul Ivan al III-lea (1440-1505) şi Biserică. Ţarul le-a apărut astfel supuşilor ca purtătorul unei misiuni divine. Deşi nora lui Ivan al III-lea era Olena - fiica lui Ştefan cel Mare (1457-1504) din prima sa căsătorie -,nu există dovezi ca veştile despre sfârşitul lumii să fi ajuns şi în ţinuturile româneşti.

Sursa: www.adevarul.ro
historia.ro

Odiseea Evei Peron după moarte

Posted by Unknown | | Posted in ,



La trei ani după moartea Evei Peron, acum 60 de ani, trupul ei îmbălsămat a dispărut brusc, mutat de militarii argentinieni înaintea loviturii de stat în urma căreia Președintele Juan Peron avea să-și piardă funcția. De atunci, trupul ei a călătorit prin toată lumea timp de două decenii. BBC relatează odiseea trupului Evei Peron, cea mai iubită și controversată Primă Doamnă din istoria Argentinei.

Domingo Tellechea este un cunoscut restaurator de artă, antichități și... rămășițe umane. În 1974, el a fost expertul însărcinat să transforme trupul Evei Peron pentru a-l putea expune în fața publicului.

În momentul în care a primit această ciudată sarcină, Argentina trecea printr-o perioadă violentă. De aceea, în momentul în care Domingo stătea într-un bar cu un prieten și au apărut brusc doi bărbați îmbrăcați în negru care s-au uitat fix la el, i s-a părut că ceva nu e în regulă. Nu era nimic neobișnuit în acele vremuri ca oamenii să dispară pur și simplu, să fie atacați sau uciși în mijlocul străzii. S-a dovedit că cei doi erau doar șoferii care l-au dus pe Tellechea în vizită la cineva cunoscut: Oscar Ivanissevici, fostul doctor personal al Evei Peron. Acesta i-a spus că are o slujbă pentru el: să restaureze trupul fostei Prime Doamne a Argentinei.
Domingo Tellechea și-a dat seama atunci că slujba putea avea consecințe grave dacă ajungea în conflict cu cei care făcuseră corpul să dispară sau cu cei care-și doreau ca Evita să nu mai apară niciodată în fața argentinienilor.




Cei din spatele dispariției trupului Evei Peron în 1955 au fost ofițerii care au luat parte la lovitura de stat în urma căreia Juan Peron a fost forțat să plece în exil. Susținătorii lui Peron credeau că dispariția trupului Evei era parte a încercării de a șterge complet amintirea peronismului din Argentina, mișcare pentru care Evita reprezenta un foarte important simbol.

Odată ce militarii au luat trupul Evitei din Buenos Aires a început odiseea acestuia. Probabil că a stat o vreme într-un camion parcat pe străzile capitalei. La un moment dat, a fost depozitat în birourile Serviciilor de Informații Militare. Legenda spune că oriunde ar fi fost mutat trupul Evei, apăreau ca din senin flori și lumânări. Era clar că era nevoie de o soluție sigură pe termen lung. Astfel, în 1957, cu ajutorul secret al Vaticanului, rămășițele Evei Peron au fost duse în Italia și depuse într-un cimitir din Milano sub un nume fals. Între timp, argentinienii nu o uitaseră. Pe străzile capitalei au început să apară graffituri cu întrebarea: „unde e trupul Evei Peron?”, iar Evita s-a transformat într-un simbol al rezistenței.

În 1970, grupul peronist de gherilă Montoneros l-a răpit și executat pe fostul președinte, Generalul Pedro Eugenio Aramburu, cel care a plănuit mutarea în secret a trupului Evei. Trecuseră deja 15 ani de când militarii conduceau Argentina, însă în ciuda tuturor promisiunilor, țara avea mari probleme economice, iar violența era la ordinea zilei. A fost făcută atunci o încercare pentru normalizarea vieții politice. Partidul Peronist a fost legalizat și s-a luat decizia ca trupul Evei Peron să-i fie returnat lui Juan Peron care trăia atunci în Spania.

Trupul Evei a fost deshumat, a călătorit prin Italia, Spania și Franța și i-a fost „livrat” lui Juan Peron la casa pe care acesta o împărțea la Madrid cu a treia soție a sa, Isabel. Cei doi soți, împreună cu Carlos Spadone, un apropiat al președintelui, au scos trupul Evei din sicriu și l-au curățat. Trupul era lovit în mai multe părți, și o bucată dintr-un deget lipsea – se crede că militarii au vrut să verifice că respectivul trup aparținea într-adevăr Evei Peron.

În 1973, Juan Peron s-a întors în Argentina și a fost ales președinte; soția lui, Isabel, a devenit vice-președinte. Când acesta a murit brusc un an mai târziu, Isabel i-a preluat funcția și a cerut repatrierea trupulei Evei de la Madrid în Argentina. În timp ce Domingo Tellechea restaura trupul, guvernul condus de Isabel Peron a început pregătirile pentru construirea unui monument național în care să fie depuse sicriele lui Juan și Eva Peron. Monumentul nu avea să fie construit niciodată.

După ce a fost restaurat, trupul Evei Peron a fost expus lângă sicriul soțului ei. Fotografiile de atunci arată că mulți oameni au stat la coadă pentru a o mai vedea odată pe Eva, însă nu atât de mulți ca după moartea ei, când 2 milioane de oameni au ieșit pe străzile capitalei pentru a însoți cortegiul funerar.
În 1976, o altă lovitură de stat militară a îndepărtat-o din funcție pe Isabel Peron, iar Argentina avea să cunoască cea mai întunecată și violentă perioadă din istoria sa. Ca mulți alți argentinieni, Domingo Tellechea a plecat în exil.

Cât despre trupul Evei Peron, el a fost depus la mausoleul familiei din Cimitirul Recoleta din Buenos Aires sub supravegherea noii dictaturi. Cripta respectivă, aflată la cinci metri sub pământ, se aseamănă mai mult unei fortificații sau unui buncăr. Astfel, nimeni nu va mai putea să deranjeze vreodată rămășițele celei mai controversate Prime Doamne din istoria Argentinei.
historia.ro

Cele mai bizare recorduri ale Antichitatii

Posted by Unknown | marți, 17 iulie 2012 | Posted in

Cele mai bizare recorduri ale Antichitatii

Performantele extreme si curiozitatile au fascinat umanitatea inca din zorii ei. Evident, Antichitatea nu face nici ea exceptie de la aceasta regula iar cea mai buna dovada in acest sens o reprezinta cele 7 minuni ale lumii. Acestea sunt, insa, cele mai cunoscute. Pe langa piramide, Colosul din Rhodos sau Farul din Alexandria, lumea antica se mai dadea in vant si dupa statistici, recorduri si informatii mai putin obisnuite, iar cei care sa le aduca in atentia publicului nu erau nici ei putini. De la cel mai mare schelet uman la cele mai desfranate femei, de la cel mai potent barbat pana la cel mai rau vecin, si de la cele mai ciudate armuri pana la cei mai mari betivi din Antichitate, ei bine, acestea erau subiecte de care nu se sfiau sa scrie nici chiar cei mai mari invatati ai acelor vremuri...


Despre oameni

Cei mai inalti oameni - Conform invatatului latin Aulus Gellius (125-180 d.Hr.), limita pana la care un om se poate inalta este cea de sapte picioare (2,07 metri). Cu toate acestea, Pliniu cel Batran (23-79 d.Hr.), in a sa Istorie Naturala, pomeneste cazul unui arab pe nume Gabarra care a fost adus in fata imparatului Claudiu ca o curiozitate extrema. Sclavul masura nu mai putin de 2,89 metri inaltime. Acelasi Pliniu sustine, insa, ca nu Gabarra era recordmanul absolut ci un cuplu roman, Pusio si Secundilla, ambii cu o inaltime de 3,02 metri. Istoricul mentioneaza chiar si locul in care au fost ingropati cei doi, anume gradinile vilei lui Salustius.


Cei mai scunzi oameni - Tot Pliniu cel Batran aminteste si de cel mai scund om despre care ar fi existat mentiuni scrise in Antichitate. Este vorba de piticul Conopis, sclavul preferat al Iuliei, nepoata imparatului Octavian Augustus. Conform marturiilor ilustrului istoric roman, Conopis nu ar fi depasit inaltimea de 70 de centimetri. El este, insa, contrazis de Suetonius, un alt autor celebru al Antichitatii, care afirma ca Lycius, un cavalerist roman din vremea aceluiasi Augustus, avea o maxima inaltime de 60 de centimetri.

Cel mai puternic om - Gladiatorul Athanatos (Nemuritorul) putea candida cu succes, in opinia lui Pliniu cel Batran, la titlul de cel mai puternic om din lume. Istoricul sustine ca luptatorul aparea echipat cu o platosa de plumb ce cantarea nu mai putin de 163 de kilograme, si asta in conditiile in care greutatea maxima pe care un legionar roman trebuia sa o care era de doar 35-40 de kilograme. Si totusi, un centurion din garda personala a imparatului Augustus, Vinnius Valens, se spune ca era atat de puternic incat putea ridica de la pamant o caruta plina cu amfore de vin si ca putea opri un car de curse aflat in plina viteza. De altfel, ispravile sale herculeene i-au fost notate in detaliu pe piatra funerara din Roma, chiar la dorinta acestuia.


Cei mai longevivi oameni - Mare amator de curiozitati, Pliniu cel Batran nu uita sa mentioneze si recordurile absolute legate de varsta pe care o poate atinge un om. El sustine ca la Roma exista un anume Marcus Aponius, un barbat cu venerabila varsta de 140 de ani. Totusi, un recensamant din anii 70 d.Hr. arata ca in peninsula italica traiau 4 barbati cu aceasta varsta si tot atatia de cate 137 de ani. Un caz cert, desi mai putin spectaculos decat Marcus Aponius, este cel al oratorului Gorgias din Sicilia, omul care a atins varsta de 108 ani, o performanta incredibila pentru acele vremuri.

Cei mai virili barbati - Daca Aristotel sustinea convins ca un barbat poate procrea doar pana la varsta de 70 de ani, in timp ce o femeie poate da nastere doar pana la 50 de ani, Pliniu cel Batran il contrazice, mentionand cazul cenzorului Cato, fericitul tata al unui baiat pe care l-a conceput la varsta de 80 de ani. Si cu toate acestea, regele Masinissa al Libiei (240 - 148 i.Hr) detine un record de invidiat de toti barbatii din lumea romana, acolo unde virilitatea era aproape un cult, el devenind tata la incredibila varsta de 88 de ani.

Despre sex, dragoste si vicii

Cea mai lunga partida de sex - Ii apartine Messalinei, sotia imparatului Claudius. Conform lui Dio Cassius (155 - 229 d.Hr.), aceasta ar fi provocat-o la un duel nonconformist pe cea mai cunoscuta prostituata din Roma, castigatoare urmand a fi desemnata cea mai rezistenta din punct de vedere sexual. Prostituata a abandonat dupa 24 de ore, Messalina rezistand cu o ora mai mult. In tot acest timp, imparateasa a fost satisfacuta de nu mai putin de 25 de barbati. Tot Messalina detine si recordul pentru cea mai desfranta femeie a Antichitatii, nicio alta pretendenta la acest trist titlu nereusind mai multe infamii decat ea, ne asigura acelasi Dio Cassius.


Cel mai rezistent barbat din punct de vedere sexual - O varianta masculina a desfranatei Messalina o reprezenta imparatul Commodus. Acesta era deosebit de apreciat si laudat pe strazile Romei pentru faptul ca nu era seara in care sa nu se retraga in dormitorul sau insotit de 300 de concubine alese pe spranceana dintre prostituate si femei libere, laolalta. Ca si cum nu era de ajuns, imparatul cumparase si 300 de sclavi homosexuali.


Cei mai mari betivi ai Antichitatii - Locuitorii Bizantului isi creasera o faima atat de mare de bautori inveterati, incat in toata lumea antica umbla vorba ca acestia locuiesc mai mult in bodegi decat in propriile case, acestea din urma fiind inchiriate calatorilor si negustorilor. Istoricul Aelian (175-235d.Hr.) sustine chiar ca in timpul unui asediu, generalul Leonides a fost nevoit sa ordone crearea unor bodegi mobile pe metereze, astfel incat soldatii sai sa nu mai dezerteze pentru a-si umple burtile cu vin in oras.

Cea mai lunga perioada de virginitate - Iulius Cezar mentiona in a sa De Bello Gallico ca triburile germanice aveau un obicei cel putin ciudat pentru un roman obisnuit cu moravurile Cetatii Eterne. Astfel, era considerata o mare rusine pentru un barbat sa cunoasca femeia inaintea varstei de 20 de ani. De altfel, cei care reuseau sa isi pastreseze castitatea cat mai mult se bucurau de mare stima in randul conationalilor lor. Se credea ca aceasta practica ii facea pe barbati mai puternici, mai inalti si mai buni luptatori.


Cei mai rai vecini ai lumii antice - Tot Iulius Cezar sustine ca germanicii, prin natura lor razboinica, erau cei mai rai vecini pe care cineva ii putea avea. Idealul unui asemenea barbar era sa traiasca singur intr-o padure, conform scrierilor dictatorului roman. Aceasta insemna ca reusise sa isi izgoneasca toti vecinii din jur.

Despre razboi

Cel mai de succes gladiator - Istoricul Herodianus din Siria (170-240 d.Hr.) sustine ca doar imparatul Commodus putea detine un astfel de record. Obsedat de ideea de a se confunda cu Hercule si renumit pentru faptul ca nu pregeta sa coboare in arena alaturi de gladiatori, Commodus a iesit invingator de 735 de ori din tot atatea infruntari. In medie, un gladiator isi gasea sfarsitul dupa aproximativ 10 confruntari. Cu toate acestea, pe piatra funerara a unui gladiator pe nume Flamma se indica faptul ca razboinicul a participat la 33 de lupte, a invins in 21 dintre ele, a pierdut 8 si a fost gratiat de 4 ori.


Cel mai inalt turn de asalt - In timpul asediul asupra cetatii Rhodos din anii 306-307 i.Hr., regele Demetrios I al Macedoniei (337-283 d.Hr.) a dat ordin soldatilor si inginerilor sai sa ridice cel mai mare turn de asalt construit vreodata. Uriasa masinarie de razboi avea, in momentul finalizarii constructiei, o inaltime de 40-43 de metri, conform spuselor istoricului Diodor din Sicilia (80 - 21 i.Hr.). Acelasi istoric sustine ca platforma ultimului dintre cele noua nivele avea o suprafata de 82 de metri patrati, iar fiecare nivel era dotat cu catapulte capabile sa arunce bolovani grei de peste 80 de kilograme. Faptele sunt confirmate si de scriitorul, inginerul si arhitectul roman Vitruviu (80-15 i.Hr.), cel care afirma ca turnul nu a ajuns niciodata sa isi indeplineasca scopul, si asta pentru ca, datorita greutatii sale enorme, el s-ar fi scufundat in dejectiile aruncate de locuitorii cetatii Rhodos in calea sa. Intr-un final, el a fost abandonat iar din lemnul sau a fost ridicata o ofranda in cinstea zeului Helios.

Cea mai ciudata armura - Istoricul grec Pausanias (sec II d.Hr) era convins ca sarmatii de la nordul Dunarii aveau cele mai ciudate armuri create vreodata. Daca este sa ii dam crezare invatatului elen, sarmatii isi confectionau armurile din copite de cai. Acesteau erau spalate, despicate si modelate, astfel incat sa semene cu solzii unui sarpe. Apoi erau legate cu tendoane de vite sau cai. Armurile aveau un aspect frumos si erau la fel de eficiente ca si cele grecesti din bronz sau fier, putand opri o sabie, o sulita sau o sageata.


Cea mai neconventionala arma - Pe cand asediau cetatea greceasca Ambrakia, in anul 189 i.Hr., romanii s-au vazut pusi in fata primului gaz de lupta, o arma cel putin neconventionala pentru acele timpuri. Incapabili sa se apropie de ziduri prin intermediul masinariilor lor de razboi, romanii au sapat tuneluri prin care sa iasa in spatele zidurilor inamice. Planul lor a fost, insa, dejucat iar grecii au plasat in tunelul roman un cazan ciuruit plin cu carbuni aprinsi si pene. Fumul gros si inecacios a fost suficient ca sa ii determine pe romani sa renunte la planul lor. Marturia apartine istoricului grec Polibiu (203-120 i.Hr).

Cea mai slaba cavalerie - Renumiti pentru modul lor de viata desfranat, lasciv si luxos, locuitorii orasului Sybaris au dat chiar nastere termenului de sibarit (persoana care traieste in lux si desfrau). Astfel, una dintre placerile acestor oameni era aceea de a-si vedea caii dansand la banchete, o placere care se transformase intr-un veritabil obicei. Traditia s-a dovedit, insa, fatala in momentul unei batalii cu armata cetatii rivale, Croton. Intamplarea cu iz de anecdota este sustinuta atat de istoricul latin Aelian, cat si de retorul Athenaios (sec. II d.Hr.). Cunoscand obiceiul sibaritilor de a-si invataa caii sa danseze, sute de soldati din Croton au venit pe campul de lupta inarmati... cu instrumente muzicale. Atunci cand harmalaia muzicantilor improvizati a ajuns la urechile patrupedelor, acestea au inceput sa isi execute tumbele si piruetele binecunoscute, fiind incapabile sa execute un atac. Victoria in acea zi a revenit, evident, soldatilor din Croton.

Cea mai stupida infrangere - In timpul invaziei celtilor in Grecia anului 279 i.Hr., istoria a fost decisa de o intamplare cel putin neobisnuita. Istoricul Pausanias (sec II d.Hr), la unison cu Diodorus Siculus (80 -21 I.Hr.), afirma ca intr-o noapte fatidica, in apropiere de Delfi, celtii au fost cuprinsi de nebunia lui Pan (de aici si termenul de panica), crezand ca sunt atacati de eleni. Nici vorba de asa ceva, dar celtii s-au retras in graba lasand in urma 10.000 de morti. Se pare ca in retragerea lor pripita, atacatorii si-au ucis inclusiv tovarasii mai lenti de picior, totul pentru a grabi marsul supravietuitorilor.

Despre mistere

Cel mai misterios exponat - Amiralul cartaginez Hanno a efectuat in secolul al VI-lea i.Hr. o calatorie de-a lungul coastei apusene a Africii. Conform spuselor sale, preluate de istoricul Pliniu cel Batran, Hanno si marinarii sai au observat grupuri de oameni neobisnuiti pe tarmul Continentului Negru. Femeile aveau trupul complet acoperit cu par, in timp ce barbatii erau atat de puternici si de agili incat nu a putut fi prins niciunul. In schimb, doua femei au fost ucise si jupuite, iar pielea lor a fost expusa ca o curiozitate intr-un templu din Cartagina. Se pare totusi ca Hanno reusise sa captureze doua... gorile, animale complet necunoscute in bazinul mediteranean.


Cea mai mare fosila umana - Acelasi Pliniu cel Batran afirma in Istoria Naturala ca, in timpul unui cutremur devastator care a lovit Creta, un intreg perete de munte s-a naruit complet. Catastrofa a dezvaluit cretanilor ramasitele misterioase ale unui individ de proportii uriase. Masuratorile au aratat ca oasele apartineau unui barbat cu o inaltime de 20,4 metri.


Cel mai mare dinte - Un caz asemanator este mentionat si de catre Phlegon din Tralles (sec II d.Hr.), cel care sustine ca, in timpul domniei lui Tiberius, la curtea acestuia din insula Capri a fost adus un dinte uman urias, de 30 de centimetri lungime, dinte dezvelit in urma unui cutremur ce avusese loc in Asia Mica. Mai mult, cei care i-au adus dintele imparatului, sustineau ca se afla in posesia unui schelet colosal. Tiberius nu a acceptat, insa, ca acesta sa fie transportat, multumindu-se cu o copie a craniului in marime naturala. Tiberius si-a motivat alegerea prin respectul cuvenit celor trecuti in nefiinta, fie ei uriasi sau oameni normali.

Cea mai mare sepie capturata vreodata - Cu o meticulozitate specifica doar marilor istorici si naturalisti, Pliniu cel Batran mentioneaza un caz cel putin ciudat petrecut in sudul peninsulei Iberice, in orasul Crateia, in jurul anului 150 i.Hr. Istoricul sustine ca o sepie de dimensiuni colosale isi facuse un obicei din a patrunde in bazinele artificiale ale localnicilor si de a se infrupta cu pestele acestora. Atunci cand a fost prinsa si ucisa, ea a fost adusa in fata generalului roman Lucullus, care si-a notat in detaliu dimensiunile acesteia. Astfel, sepia uriasa avea un cap echivalent cu 15 amfore, aproximativ 390 de litri, iar tentaculele sale se intindeau fiecare pe lungimea de 9 metri. Resturile bestiei cantareau nu mai putin de 230 de kilograme, in timp ce ventuzele sale erau echivalentul unor cupe cu capacitatea de 10 litri.


Cel mai violent peste - Claudius Aelianus - "Aelian" (175-235 d.Hr.) mentioneaza existenta unui peste de dimensiuni uriase, inarmat cu dinti taiosi, mult mai mare decat un rechin, care se dadea in vant dupa carnea umana si care obisnuia sa rastoarne fara mari probleme ambarcatiunile pescarilor. Acelasi Aelian sustine ca monstrul putea crea valuri uriase in momentul in care izbea apa cu coada si ca astfel arunca oamenii de pe stanci. Se pare ca monstrul descris de Claudius Aelianus nu era altceva decat un casalot.

Sursa: Cartea recordurilor lumii antice - Allan&Cecilia Klynne
Editura Hous of Guides, 2007

Cruciada Calicilor

Posted by Unknown | joi, 12 iulie 2012 | Posted in ,

Cruciada Calicilor

Aproape 6 luni de jafuri, marşuri epuizante, asedii crâncene şi vărsari de sânge sfârşite într-un dezastru apocaliptic, pentru o armată de strânsură. Fervoarea religioasă – mai degrabă fanatism inconştient şi ignoranţă crasă – a societăţii a medievale europene nu a compensat deloc lipsa totală de tactică militară a conducătorilor cruciadei. Istoria nu a mai înregistrat niciodată o cruciadă atât de dramatică şi spectaculoasă precum această desfăşurare de forţe, finalizată într-una dintre cele mai sângeroase confruntări religioase dintre creştini şi musulmani.



Visul Papei Urban II

La scara istorică şi privită în contextul tuturor cruciadelor, fenomenul cunoscut sub denumirile de Cruciada Milogilor, Cruciada Săracilor, Cruciada Ţăranilor sau Cruciada Poporului face parte din prima mare cruciadă lansată de Papalitate pentru recucerirea Ţării Sfinte şi izgonirea invadatorilor musulmani.
Îngrijorat de modul în care se mişcau lucrurile, precum şi de contextul politic internaţional, Papa Urban II plănuia trimiterea unui corp expediţionar militar încă din luna august a anului 1096. Planurile papei erau alimentate şi de amplele mişcări sociale din Europa Apuseană, mişcări însufleţite de o exaltare religioasă fără precedent, care animase păturile cele mai sărace din regatele medievale. Factorul economic a avut evident un rol important în declanşarea acestei nesăbuite aventuri războinice, sfârşite cum nu se poate mai prost pentru Biserica Catolică.
Anii de secetă şi foamete, presăraţi cu molime, loviseră puternic în viaţa de zi cu zi a europeanului apusean. Toate acestea duseseră la schimbarea profilului social al oamenilor. Tot mai mulţi neguţători, orăşeni şi soldaţi sărăciseră; cât despre pătura celor ce lucrau pământul şi creşteau animale, aceşti oameni se zbăteau deja la limita subzistenţei.
În aceste condiţii, sărăcimea apuseană vedea în pornirea unei expediţii de cucerire în Orientul cel seducător, despre ale cărui mbogăţii circulau deja legende, soluţia ideală pentru a-şi salva efemerele existenţe.
Cum nu se poate mai potrivit pentru mintea plină de superstiţii a europenilor de atunci, apăruseră, odată cu anul 1095, şi o serie de fenomene meteorologice, percepute deopotrivă de cler şi de mase drept semne şi binecuvântări divine pentru cruciada incipientă. Nu trebuie să uităm că eram în plin Ev Mediu, iar apariţia unei aurore, ploi de meteoriţi, comete sau eclipse lunare echivala cu un fatidic început de Apocalipsă.
Pelerinajele nesfârşite, precum şi recrudescenţa milenarismului, o credinţă conform căreia Sfârşitul Lumii era iminent, nu făceau decât să agite tot mai mult masele disperate, care sperau că o cruciadă împotriva păgânilor închinători la Allah le va astâmpăra foametea cronicizată; bonus - salvarea sufletelor.
Papa Urban îşi freca bucuros palmele: dacă estimase la început că doar câteva mii de cavaleri vor răspunde apelului său, pentru cruciadă se strânseseră peste 40.000 de suflete, număr imens pentru populaţia Europei din acele vremuri.
Aproape că nu mai conta că, din cei 40.000, marea majoritate erau săteni care nu ştiau nici măcar să ţină un scut şi o sabie, inclusiv numeroase femei şi copii.

Conduşi de Pierre Sihastrul şi Gautier Făr' de Avere

Evident o asemenea adunătură de fanatici, pentru care lumea se termina la ultimele case ale propriilor sate, nu putea fi condusă decât de nişte conducători pe măsură.
Unul dintre ei era un călugăr carismatic şi orator electrizant, pe numele său Pierre Sihastrul din cetatea Amiens. Cucerise atât mulţimea, cât şi pe papă, prin faptul că se deplasa mereu călare pe un măgar, simbol al sărăciei prin excelenţă şi, spre deosebire de reprezentanţii clerului catolic, acest călugăr aventurier se îmbrăca mereu cu haine ponosite. Chiar şi în zilele de sărbătoare...
Gură neobosită, predica zilnic oastei în timp ce aceasta traversa ţinuturile Franţei şi ale Flandrei. Nu se spălase niciodată, dar avea grijă ca la fiecare masă să nu-i lipsească peştele şi vinul.
Printre altele, "responsabilul ideologic" al calicilor susţinea că fusese trimis să predice de către Iisus Hristos în persoană, lăudându-se oricui stătea să-l asculte că ar avea o epistolă scrisă chiar de Mântuitor. În drumul său spre Ierusalim, Pierre Sihastrul poposeşte la Koln pe data de 12 aprilie 1096, unde dă peste tacticianul militar al mişcării în persoana lui Gautier Făr' de Avere, altă figură fără de pereche în panoplia personajelor istorice care au marcat cruciadele. Acesta fusese stăpânitorul domeniului Boissy-sans-Avoir, dar renunţase la tot, animat de dorinţa arzătoare de a-i înfrunta pe musulmani şi a izgoni "aceşti câini ai Satanei", cum îi socotea el, în pustiurile de unde veniseră.
În fond, "Dumnezeu o vrea", expresia mobilizatoare a Papei Urban II, era maxima zilei pe buzele tuturor cruciaţilor care se îndreptau spre Ierusalim.


Evreii - victimele de serviciu

Armata calicilor condusă de cele două personaje ajunsese să atragă atenţia atât Papei Urban, cât şi împăratului bizantin Alexius I Comnenul.
Cu toate acestea, fiorii reci ai neîncrederii începuseră să se cuibărească în inima lui Urban. Era un fanatic religios, dar nu un ignorant total. Ştia că dăduse binecuvântarea sa unei adunături de coate-goale, care nu erau familiarizaţi cu portul armelor, bătăliile sau lungile marşuri prin deşert. În plus, calicii erau însoţiţi de propriile femei şi copii, fapt care îngreuna considerabil marşurile şi parcurgerea distanţelor în timpii doriţi.
Urban ar fi dat orice să fi avut o armată de măcar 15.000 cavaleri experimentaţi, în locul gloatei de zdrenţăroşi. Dar era deja prea târziu.
Cum orice expediţie militară are nevoie de bani pentru armament, transport şi mai ales provizii, calicimea aventurieră nici nu ieşise din Europa şi s-a trezit cu economiile şi pomenile deja consumate.
Cum era o adunătură de calici şi sărăntoci, după cum i-a rămas şi numele în istorie, Pierre Sihastrul a venit cu ideea salvatoare.
Idee care era, de fapt, un jaf.
Calicimea războinică a poposit în oraşul Koln unde, la îndemnurile lui Pierre şi al lui Gautier Făr' de Avere, s-a apucat să strângă bani pentru expediţie.
Au făcut rost de ei prin jefuirea tuturor bancherilor şi negustorilor evrei din oraş. Cei care se opuneau au fost declaraţi "ucigaşii lui Hristos", fiind ucişi pe loc. De fapt, armata de calici s-a ocupat cu jefuirea fiecărei comunităţi evreieşti întâlnită ulterior în oraşele europene.

Să ardem şi să jefuim!

Adunătura - care speriase deja o parte a nobilimii europene - îşi sporise numărul după traversarea târgurilor şi oraşelor. Fauna imundă a Europei era atrasă de bogăţie sau măcar de masa zilnică. Astfel, tot mai mulţi cerşetori, şarlatani, ucigaşi, evadaţi, urmăriţi general, prostituate, foşti condamnaţi pentru delicte de drept comun, îngroşau tot mai mult "armata" celor două personaje.
Gloata dezordonată, condusă de Gautier, a ajuns aşadar în regatul Ungariei, traversându-l fără incidente notabile, după ce ceruseră şi primiseră, în prealabil, permisiunea de trecere din partea regelui Koloman.
După ce au trecut râul Sava şi au intrat pe teritoriul deţinut pe atunci de Imperiul Bizantin, calicii au început să-şi dea în petic. Profitând de faptul că şeful garnizoanei din Belgrad fusese luat prin surprindere de venirea lor şi aştepta ordine de la Constantinopol, calicii au început să asalteze fără succes Belgradul. Cum foamea începuse să-şi arate colţii, adunătura de fanatici a trecut graniţa înapoi în regatul maghiar.
Acolo au jefuit oraşul Zemun de astăzi, precum şi satele din apropiere.
Jafurile şi violurile făcute de scursura oraşelor europene i-au scandalizat pe unguri.
În conflictul care a urmat, mii de unguri au fost măcelăriţi, iar casele le-au fost incendiate.
Regele maghiar trimite armata pentru a-şi scăpa supuşi de această plagă, dar hoarda de jefuitori fanatici fuge la timp, traversând graniţa în Imperiul Bizantin. Acolo s-au ocupat tot cu hoţiile şi uciderea oricui li se opunea.
Restul armatei calicilor, conduşi de Pierre Sihastrul, intră şi ei în regatul ungar. Trupele de mercenari pecenegi ai regelui Koloman nu au fost capabile să-i oprească, iar cruciaţii au reuşit să ardă şi să jefuiască Belgradul, cetate părăsită în grabă de locuitori.
În lungul lor drum spre Constantinopole, germanii din armată au intrat în conflict cu un grup de sârbi, după ce le incendiaseră acestora din urmă moara satului. Incidentul a alimentat alte jafuri, o parte din cruciaţi fiind ucişi de localnicii exasperaţi.
Cruciaţii au beneficiat totuşi de protecţia guvernatorului bizantin, care a trimis un corp de armată care să-i conducă în siguranţă până la Sofia. De acolo, o altă garnizoană bizantină i-a condus până la Constantinopol.
Împăratul Alexius nu ştia pur şi simplu ce să facă cu acestă armată de zurbagii poposiţi sub zidurile reşedinţei sale. Nu ştia ce să aleagă între a-i lăsa să se înfrunte cu turcii selgiucizi sau să-i avertizeze în privinţa riscului confruntării cu armatele acestora, mult mai bine antrenate şi pregătite de război.

Exterminaţi sau convertiţi de Kilij Arslan Paşa

Istoria a reţinut totuşi că împăratul Alexius l-a avertizat pe Pierre Sihastrul să nu se angajeze în conflict direct cu armatele turceşti.
Pierre l-a ascultat iniţial şi a pătruns în Asia Mică, unde a făcut joncţiunea cu câteva bande de italieni aventurieri şi prădalnici. Tot atunci, Pierre a pierdut controlul oamenilor săi. Germanii şi italienii s-au despărţit de armata calicilor şi au ales un nou lider în persoana unui cavaler italian pe nume Rainaldo. Francezii îşi găsiseră şi ei un alt conducător, pe cavalerul Geoffrey Burel.
De fapt, cruciaţii erau într-o stare de anarhie generalizată, animaţi fiind doar de cucerire cetăţilor întâlnite. Francezii au atacat Niceea, pe atunci deţinută de selgiucizi, incendiindu-i suburbiile.
Germanii au reuşit să cucerească cetatea Xerigordon, deţinută tot de turci. Acest gest a înfuriat peste măsură ordiile selgiucide şi a grăbit dezastrul cruciadei.
O armată turcească condusă de Kilij Arslan Paşa a încercuit şi asediat imediat Xerigordon. Această căpetenie militară venită din asprele stepe asiatice s-a ridicat cu adevărat la înălţimea numelui său de războinic (în turcă, kilij este un gen de sabie lată şi curbată ascendent, care are aceeaşi forţă de retezare precum katana samurailor; tot în limba turcă, arslan înseamnă leu.)
Asediaţi de turcii care le-au tăiat accesul la sursa de apă, occidentalii au suferit cumplit de sete, ajungând la gesturi extreme, fiind forţaţi să bea sângele măgarilor şi cailor, alături de propria urină...
Când nu au mai rezistat, au capitulat în faţa turcilor, propunându-le acestora chiar să lupte împotriva foştilor lor camarazi creştini.
Kilij Arslan s-a comportat tipic obiceiurilor turceşti de război. După capitulare, prizonierii creştini care au adoptat islamul au fost cruţaţi şi trimişi în provincia Khorasan, iar cei care au refuzat să se lepede de creştinismul catolic au fost decapitaţi fără tocmeală.
Veştile despre soarta învinşilor au ajuns la grosul armatei cruciate, care era cantonată la Civetot. Turbaţi de furie şi dorind să-şi răzbune camarazii cu orice preţ, calicii - ridicaţi de papă la rangul de cavaleri -, s-au năpustit într-o dezordine totală, fără niciun plan de bătaie, direct spre taberele selgiucizilor.
Aceştia s-au retras iniţial din calea lor, doar pentru a-i surprinde ulterior într-o ambuscadă perfectă. Deşi calicii au dat dovadă de bravură, luptându-se până la moarte, nu au putut face faţă disciplinatelor trupe turceşti.
Sătul până peste cap de cruciaţii zurbagii, Kilij Arslan n-a mai vrut nici măcar să-i convertească cu forţa. Căpetenia selgiucidă a comandat ordiilor sale să nu se oprească până nu-i ucid pe toţi şi nici să nu mai încerce să ia prizonieri.
Aşa s-a sfârşit aventura. Trista cruciadă a săracilor a demonstrat încă o dată importanţa disciplinei de front şi, mai ales, a pregătirii militare şi a tacticii. Şi toate cruciadele care au urmat, cu toate înfruntările lor, aveau să dovedească acelaşi lucru.

    Blog Archive