Headlines

William Dampier – pirat, cercetător, explorator

Posted by Unknown | joi, 12 iulie 2012 | Posted in

William Dampier – pirat, cercetător, explorator

Greu de găsit în toată galeria marilor personalităţi istorice o figură comparabilă cu cea a lui William Dampier. Judecaţi şi dumneavoastră: acest om a fost, totodată, marinar, pirat, căpitan de vas, militar, explorator, scriitor de succes şi multe altele. A trecut de nenumărate ori pe lângă moarte, a sfidat pericolele cu bărbăţia şi curajul tipice marilor spirite cutezătoare şi a lăsat în urma sa realizări aproape incredibile. Polivalent, deseori genial, preponderent nobil, uneori tâlhar şi cartofor, om de litere, savant şi spadasin redutabil - vă invit să-i cunoaşteţi viaţa, aventurile şi opera ştiinţifică. O să-l admiraţi cu siguranţă!



Marii eroi ai mărilor din categoria lui Sir Francis Drake, Sir Walter Raleigh sau James Cook îşi văd poziţiile de marcă serios clătinate de personalitatea lui William Dampier, un om din nefericire mai puţin cunoscut decât rivalii săi în ale explorărilor şi pirateriei.
Istoria a fost oarecum nedreaptă cu el, memoria colectivă reţinând mai mult faptele sale de piraterie, comparativ cu alte realizări, cu mult mai interesante decât jefuirea corăbiilor.
Uitat pe nedrept de biografi şi istorici, Dampier este primul om din istorie care a navigat de trei ori în jurul lumii, primul britanic care a explorat porţiuni necunoscute până atunci din Australia şi Noua Guinee şi - realizările mai mici sunt şi ele importante - primul om care a descoperit şi descris fructul comestibil al arborelui de pâine.
Lui i se datorează şi introducerea unor noi cuvinte în limba engleză: conform Oxford English Dictionary, lui i se datorează apariţia cuvintelor precum tortilla, barbecue, chopsticks, nucile cashew şi fructul avocado. Tot el a lansat în vocabularul ştiinţific termeni precum subspecie, leu de mare sau chiar briza mării !
Vă vine să credeţi sau nu, dar tot el este cel care l-a descoperit şi salvat pe naufragiatul Alexander Selkirk, adevăratul Robinson Crusoe!
Iar şirul realizărilor sale spectaculoase nu se sfârşeşte deloc aici, după cum veţi descoperi în continuare.
La fel ca mulţi alţi oameni celebri prin faptele lor, William Dampier s-a născut în sărăcie, climatul pauper de acasă ascuţindu-i din fragedă pruncie caracterul şi spiritul său răzbătător.
Orfanul care a devenit pirat
A văzut lumina zilei în luna august a anului 1651, în oraşul Somerset, ca fiu al unui fermier sărac. Părinţii săi au murit pe când avea doar 7 ani. Zece ani mai târziu, întărit de lipsuri şi răutatea oamenilor, adolescentul William decide să se facă marinar. Prima sa călătorie pe apă are loc la bordul unei nave comerciale care călătorea frecvent spre Newfoundland. A doua incursiune pe ocean avea să-l ducă mult mai departe, spre însorita şi exotica insulă Java, din Arhipelagul Indonezian. Plictisit de munca monotonă de pe o navă comercială, Dampier ţinteşte mai sus. Îl găsim aşadar, în anul 1673, angajat în Marina Regală, luând deja parte la cele două bătălii maritime de la Schooneveld, desfăşurate în luna iunie a aceluiaşi an. Serviciul său militar a fost scurtat brusc şi brutal de o boală gravă; în consecinţă, polivalentul personaj de mai târziu a fost nevoit să se întoarcă în Anglia natală, unde a bolit timp de mai multe luni. Norocul nu i-a surâs nici pentru următorii câţiva ani, răstimp în care Dampier a fost, pe rând, tăietor de lemne în Mexic, şef de plantaţie în Jamaica şi agricultor în Haiti.
Anul 1679 a fost hotărâtor pentru el; atunci l-a întâlnit pe Bartholomew Sharp, căpitan de navă de piraţi şi celebritate vie a vremurilor sale. Sătul de existenţa mediocră spre mizeră pe care o ducea, William Dampier acceptă fără să stea pe gînduri propunerea căpitanului Sharp. Iată-l deci pirat pentru prima dată în decursul tumultuoasei sale vieţi!
Cu această ocazie a făcut şi prima sa călătorie de-a lungul globului terestru, călătorie "condimentată" din plin cu jafuri. Astfel, în decursul aceluiaşi an, efectuează un raid în apele Istmului Panama, ocazie cu care participă la abordajul câtorva nave spaniole. Încrezători în norocul lor, piraţii, în rândul cărora figura deja la loc de cinste şi eroul nostru, au întreprins o expediţie de jaf şi asupra aşezărilor spaniole din Peru, înainte de reîntoarcerea triumfală în Caraibe.
Momentan mulţumit cu ocupaţia sa, Dampier părea că şi-a găsit, în sfârşit, vocaţia şi nu ar fi renunţat pentru nimic în lume la rău-famata ocupaţie de tâlhar al mărilor.
Continuă deci în aceeaşi notă şi călătoreşte spre Virginia, unde se înhăitează cu piratul John Cooke. Cei doi întreprind o expediţie de jaf în Peru, Galapagos şi Mexic. Expediţia le aduce, pe lîngă bogăţii considerabile, şi noi admiratori care voiau să se facă piraţi. Steaua lui Cooke avea să apună subit pe când acesta era în Mexic, iar piraţii l-au ales căpitan pe Edward Davis. Acesta, prieten foarte bun cu Dampier, îl ia pe eroul nostru pe nava sa, Cygnet, iar pe data de 31 martie 1696, cei doi pornesc în traversarea Pacificului, intenţionând să ajungă în Indiile de Est. Ajung în Guam şi Mindanao din Arhipelagul Filipinelor.
Piratul devenit savant
În anul 1688, corabia Cygnet era trasă la mal pe coasta de nord-vest ale Australiei, lângă King Sound. În timp ce restul piraţilor reparau corabia, spiritul ştiinţific şi curiozitatea nativă a lui Dampier au prins viaţă.
Şi iata-l pe piratul nostru lăsând la o parte sabia şi toporul de abordaj, pentu a lua pana de scris, cu care a făcut note şi observaţii în premieră despre fauna, flora şi aborigenii descoperiţi aici. Dampier părea că şi-a găsit vocaţia adevărată.
Cu voie de la căpitanul Davis, Dampier, însoţit de doi amici piraţi, porneşte să exploreaze Insulele Nicobar. Modifică o canoe şi, după ce supravieţuiesc unei furtuni pe mare, cei trei ajung în Aceh, în Insula Sumatra.
După multe alte aventuri, Dampier se întoarce în Anglia în anul 1691, după ce ocolise Capul Bunei Speranţe, aducând cu sine mai multe jurnale pline de însemnări valoroase. Nu era singur, fiind însoţit de doi băştinaşi tatuaţi, un prinţ local pe nume Jeoly, alături de mama sa. Dampier i-a cumpărat ca sclavi, expunându-i în faţa publicului londonez. Ce să-i faci, nimeni nu-i perfect...
Porţile ştiinţei aveau să se deschidă pentru Dampier, după ce sunt publicate jurnalele sale, grupate într-o lucrare intitulată "New Voyage Round the World".
Lucrarea este publicată în anul 1697, devenind o carte de senzaţie în rândul membrilor Amiralităţii Britanice.
Pe baza acestei realizări, doi ani mai târziu, William Dampier este investit la comanda corabiei HMS Roebuck de către o comisie a Amiralităţii, precum şi de regele William al treilea, devenit peste noapte un admirator şi susţinător al fostului orfan.
Misiunea sa era aceea de a explora coasta de est din New Holland, nume dat de olandezi Australiei.
Savantul devenit explorator
Expediţia a pornit în data de 14 ianuarie 1699, prea târziu pentru a ocoli Capul Horn, răvăşit de furtuni cumplite, Dampier fiind obligat să înconjoare Capul Bunei Speranţe.
Urmând ruta olandezilor spre Indiile de Est, Dampier a ajuns în Insula Dirk Hartog, în dreptul unui golf pe care l-a botezat Shark Bay, din vestul Australiei. A debarcat şi a început prima descriere detaliată a Australiei. A continuat cu explorarea coastei de nord-est, botezând un grup de insule cu numele de Arhipelagul Dampier, ajungând ulterior în locul denumit astăzi Roebuck Bay. Din acest punct, s-a îndreptat spre Timor, apoi a ajuns pe rând în Noua Guinee şi câteva insule din Arhipelagul Bismarck, cartografiind Strâmtoarea Dampier
În tot acest timp, a continuat să colecteze şi să descrie diverse specii de plante şi animale.
Din nefericire, apa sărată a oceanelor începuse să afecteze iremediabil lemnul corăbiei sale, iar tâmplarul de la bord nu a fost capabil să remedieze situaţia. Dampier a fost aşadar nevoit să abandoneze investigarea coastei de est a Australiei. Ghinionul părea să se ţină scai de el. Roebuck era atât de avariată, încât echipajul nu a mai putut face altceva decât s-o abandoneze, în apele Insulei Ascension, pe data de 21 februarie 1701. Dampier şi echipajul din subordine au fost nevoiţi să aştepte timp de 5 săptămâni până să fie salvaţi de o altă corabie britanică şi transportaţi în Anglia.
Cu toate că unele însemnări valoroase au fost pierdute odată cu scufundarea HMS Roebuck, Dampier a reuşit să salveze mare parte din rezultatul observaţiilor sale.
(Recent, în anul 2001, epava corabiei Roebuck a fost descoperită în apele din jurul Insulei Ascension de către o expediţie efectuată de specialiştii din cadrul Western Australian Museum.)
Culmea ghinionului se concretizează la întoarcerea acasă, Dampier fiind inculpat de Curtea Marţială, sub acuzaţia de cruzime!
În timpul călătoriei, îl debarcase şi trimisese la puşcărie, în Brazilia, pe George Fisher, un recalcitrant membru al echipajului. Acesta s-a întors între timp în Anglia şi l-a reclamat pe Dampier la Amiralitate. Piratul savant a scris un memoriu în care dezminţea acuzaţiile, dar nu a avut succes. Judecat, a fost găsit vinovat şi exclus din Marina Regală.
Exploratorul care a marcat ştiinţa
Dezamăgit, Dampier - după ce a scris şi publicat o continuare relatărilor privind expediţiile sale, intitulată "A Voyage to New Holland" -, s-a reapucat de piraterie.
Războiul dintre Anglia, pe de o parte, şi Spania aliată cu Franţa, pe de alta, a izbucnit în anul 1701, Londra cerând pe un ton imperios ca toţi piraţii de naţionalitate britanică să atace navele spaniole şi franceze, lovind astfel interesele comerciale şi activităţile economice ale celor două rivale.
În faţa pericolului franco-spaniol, Dampier a fost reabilitat de urgenţă, fiind numit comandant al navei de război St. George, echipată cu 26 tunuri şi deservită de 120 oameni. St. George era acompaniată de o navă mai mică, Cinque Ports, cu 16 tunuri şi 63 oameni.
Dampier cel bun la toate duce o luptă dură cu o navă franceză de război, încheiată nedecis, dar reuşeşte să captureze trei mici corăbii spaniole şi un vas de 550 tone.
Întors în Anglia, pe baza reputaţiei sale este angajat pe bani grei de piratul Woodes Rogers ca pilot al navei Duke.
La bordul lui Duke, Dampier a reuşit, pe data de 2 februarie 1709, să-l descopere pe naufragiatul Alexander Selkirk, omul care, odată ajuns în Anglia, i-a servit lui Daniel Defoe drept model inspiraţional pentru celebrul personaj fictiv Robinson Crusoe.
Dampier avea, însă, şi alte motive de satisfacţie; printre altele, expediţia sa a fost plină de succes, piratul cercetător reuşind o captură de peste 200.000 guinee, echivalentul sumei de 20 milioane lire sterline la nivelul anului 2009.
Din nefericire, William Dampier, una dintre cele mai strălucitoare figuri din panoplia eroilor mărilor din perioada Vârstei de Aur a Pirateriei, a murit la Londra, în anul 1715, cu doar trei zile înainte de a-şi primi partea din pradă, care l-ar fi făcut un om foarte bogat pentru acele vremuri.
Acest om cu spirit cutezător a călătorit pe oceanele lumii peste 200.000 de mile marine şi a explorat tărâmuri unde nu călcase picior de european. A fost navigator, pirat, om de ştiinţă, militar, explorator, hidrograf şi naturalist.
Fostul fiu de ţăran sărac era admirat şi invidiat, în egală măsură, de High Life-ul britanic de atunci. A fost centrul şi sufletul multor banchete şi petreceri simandicoase, oameni bogaţi şi influenţi i-au căutat compania şi prietenia, doar Istoria l-a uitat pe nedrept.
Foarte puţini ştiu, bunăoară, că autorul Jonathan Swift, în cartea sa Călătoriile lui Gulliver, l-a menţionat pe William Dampier drept un marinar de talia lui Gulliver, Swift fiind un admirator al piratului-savant. Iar fără el, lumea literaturii mondiale nu l-ar fi avut niciodată pe Robinson Crusoe. William Dampier este pomenit în romanul "Ultima călătorie a corabiei fantomă", scrisă de celebrul Gabriel Garcia Marquez.
Charles Darwin, părintele evoluţionismului, a fost influenţat foarte mult de scrierile lui Dampier, pe care le studia cu aviditate. Într-un pasaj din memoriile sale, Darwin declară că lucrările lui Dampier au fost adevărate "mine de informaţii" pentru ştiinţa şi cunoaşterea umană. Alt mare admirator al său a fost exploratorul James Cook.
Dampier a fost primul cercetător care a studiat curenţii aerieni, lucrarea sa "Discurs despre vânturi" fiind recomandată tuturor ofiţerilor de marină de către Horatio Nelson, alt admirator al lui Dampier.
Alexander Humboldt a fost încă o personalitate care a fost influenţat de opera ştiinţifică a piratului-cercetător. Multe plante descrise în premieră în timpul expediţiilor sale i-au primit numele, ca un tribut ştiinţific adus ulterior de cercetători. Specii precum Dampiera incana, Hoary dampiera, Willdampia formosa sunt câteva din multitudinea plantelor descrise de-a lungul călătoriilor.
Tot Dampier a fost primul cercetător care a studiat şi descris pinipedele (focile) din genul leilor de mare; de fapt, denumirea de leu de mare, dată acestor foci la care masculii au o coamă scurtă şi aspră, a fost data de Dampier pe baza asemănării cu coamele mult mai cunoscuţilor lei din savanele Africii.
Singurul motiv pentru care acest cutezător şi deschizător de drumuri nu a primit recunoaşterea binemeritată a fost pirateria.
Deşi piraţii britanici jefuiau deseori doar corăbii spaniole, franceze sau olandeze, devenind astfel, la nevoie (adică în caz de război), oameni foarte utili pentru Coroana Britanică, şi cu toate că Dampier avea numeroşi prieteni, susţinători şi admiratori în înalta societate britanică, atunci când trupul piratului William Kidd se legăna în spânzurătoare, la Execution Dock, s-au auzit câteva voci importante care propuneau aceeaşi soartă şi pentru William Dampier.
Ar fi fost cu adevărat un sfârşit nedrept şi crud pentru unul dintre cei mai mari exploratori britanici.
descopera.ro

Războaiele berbere: primele lupte ale americanilor cu piraţii

Posted by Unknown | | Posted in ,

Războaiele berbere: primele lupte ale americanilor cu piraţii

Războaiele dintre marina militară americană şi bandele de piraţi nord-africani constituie nu doar un episod puţin cunoscut din istoria lumii, dar şi un moment aparte din trecutul Statelor Unite ale Americii. Din punctul de vedere al occidentalilor euro-americani, statele musulmane nord-africane se lansaseră în acte de piraterie făţişe contra navelor comerciale. Din punctul de vedere al musulmanilor, faptele lor erau acte justificate de Războiul Sfânt împotriva „necredincioşilor” care-i colonizau şi le exploatau ţinuturile. Dincolo de argumentele ambelor părţi implicate în aceste conflicte, „Războaiele cu Berberii” reprezintă primele angajamente militare americane în aşa-zisa Lume Veche. Cu mulţi ani înainte de celebrele debarcări ale trupelor americane implicate în primul Război Mondial...


Coloniştii americani vs. piraţii mauri

Angajarea Statelor Unite în confruntări militare nu constituie episoade rare în istoria acestei naţiuni. De fapt, nu putem găsi o perioadă de 20 ani în care americanii să nu fi fost prinşi în vreun război. În urmă cu peste 200 ani, noua entitate statală, care avea să devină ulterior o mare putere mondială, a avut parte de primele sale lupte pe mare, în încercarea de a-şi proteja cetăţenii şi navele comerciale atacate de piraţi. Tot atunci, cu mulţi ani înainte de fondarea NATO, a avut loc şi prima încercare a Statelor Unite de a mobiliza o coaliţie internaţională care să lupte contra unui inamic comun, triburile nord-africane de berberi care ridicaseră pirateria la rang de artă.
Confruntările s-au desfăşurat timp de mai mulţi ani, grupate în două episoade cumva distincte. Primul Război Berber, cunoscut şi sub numele de Războiul din Tripolitania, s-a desfăşurat între anii 1801 şi 1805. Atunci, Statele Unite s-au înfruntat în premieră cu nişte naţiuni musulmane, fiind vorba aici de entităţile statale berbere Tripoli şi Alger, ţinuturi cvasi-independente care aparţineau doar teoretic de Imperiul Otoman şi Sultanatul Marocului.
În cadrul celui de-al doilea Război Berber, sau Războiul cu Algeria, ostilităţile au avut loc în anul 1815, iar protagoniştii au fost tot Statele Unite şi statele berbere Tripoli, Tunis şi Alger.
Temutele feluci maure, vasele mici, dar foarte iuţi şi mobile, ale berberilor, deveniseră la sfârşit de secol XVI o adevărată teroare pentru comerţul maritim din sudul Mediteranei. Echipajele de piraţi de pe aşa-numita Coastă Berberă, compusă din statele Tripoli, Tunis, Maroc şi Alger, erau considerate, pe bună dreptate, blestemul Mediteranei. Nu doar că se ocupau cu jefuirea corăbiilor care treceau prin apele lor, dar îşi făcuseră o adevărată tradiţie din capturarea membrilor de echipaj şi cererea de răscumpărări pipărate.
Portret de epocă al unui pirat berber
Cruzimea şi lăcomia piraţilor duseseră la fondarea, în urmă cu sute de ani, a unui ordin religios a cărei misiune consta în colectarea de fonduri destinate răscumpărării creştinilor căzuţi ostatici în mâinile piraţilor musulmani. Ordinul Mathurinilor, sau Ordinul Sfintei Treimi şi al tuturor Captivilor, fusese fondat în Franţa cu binecuvântarea Vaticanului, iar membrii săi tratau direct cu piraţii eliberarea celor cu rude îndeajuns de bogate şi de milostive încât să plătească pentru libertatea lor.
Înainte ca statele coloniştilor americani să-şi obţină independenţa, navele lor comerciale erau protejate de ravagiile nord-africanilor de către navele militare şi reprezentanţii diplomatici ai Imperiului Britanic. În timpul Revoluţiei Americane, corăbiile coloniştilor beneficiau de protecţia Franţei, în urma unui tratat specific care stipula că:
"Vasele americane, echipajele şi mărfurile transportate de acestea vor fi protejate de marina militară franceză împotriva atacurilor, jafurilor şi insultelor de care se fac vinovaţi piraţii berberi."
Americanii, umilinţa, tributul, războaiele şi cum s-a sfârşit totul
După ce americanii şi-au dobândit independenţa, au fost nevoiţi să-şi protejeze singuri interesele comerciale din Mediterana. Cum proaspătul stat american nu poseda pe atunci marină de război, în anul 1784 Congresul s-a văzut nevoit să urmeze tradiţia ruşinosului tribut plătit şi de puterile europene piraţilor şi a alocat suma de circa 80.000 $ pentru răscumpărările plătite piraţilor.
Nimeni alţii decât Thomas Jefferson şi John Adams, viitori preşedinţi ai Americii, au fost trimişi de Congres în Europa, cu misiunea de a negocia cu piraţii berberi. Neînţelegerile au început în anul 1785, când piraţii algerieni au capturat două corăbii aflate sub pavilion american, iar dey-ul (stăpân) din Alger i-a reţinut pe cei 21 membri ai echipajului, cerând o răscumpărare de circa 60.000 $, sumă imensă la valoarea de atunci a monedei americane. Thomas Jefferson, în particular, s-a opus mult plăţii răscumpărărilor, după cum argumenta şi în autobiografia sa:
"Am încercat fără succes să realizez o înţelegere cu puterile regionale europene pentru a nu mai plăti bani piraţilor. M-am consultat în acest scop şi cu miniştrii lor strânşi la Paris. Obiectul convenţiei noastre era acela de a ajunge la pace şi înţelegere cu statele piraţilor. În acest sens, am pregătit un plan detaliat, care viza şi celelalte state afectate de atacuri. Portugalia, Napoli, cele două Sicilii, Veneţia, Malta, Danemarca şi Suedia erau dispuse unei asemenea asocieri, doar că Franţa şi Anglia s-au dezis şi au dorit să-şi urmeze propriile metode de combatere a pirateriei.", încheie acesta.
Celebra Coastă Berberă
Plata răscumpărărilor nu putea decât să perpetueze acest obicei, berberii având tot interesul să continue atacurile şi capturarea de ostatici, fapt pe care Jefferson l-a menţionat cu vehemenţă în faţa lui John Adams, viitor preşedinte, şi James Monroe, membru important al Congresului American.
Planul lui Jefferson de a forma o alianţă care să dea un răspuns militar piraţilor a zdruncinat concepţia europenilor conform căreia era mai "ieftin" să plătească răscumpărări decât să pornească un război de lichidare a bandelor de piraţi.
Între timp, relaţiile SUA cu berberii erau legate de negocierile în privinţa tranşei de bani necesare eliberării ostaticilor. Cu toate că Jefferson i-a declarat lui Thomas Barclay, consulul american în Maroc, că "în cele din urmă. vom ajunge mai degrabă la război decât să plătim bani piraţilor", Statele Unite au continuat să dea bani nord-africanilor. Doar în decursul anului 1795 americanii s-au văzut nevoiţi să plătească berberilor o sumă de aproape un milion de dolari cash, alături de o fregată nou-nouţă, pentru eliberarea a 115 marinari deţinuţi de dey-ul din Alger.Sumele anuale erau stabilite prin tratate semnate de americani la Alger, Tunis, Tripoli şi Maroc.
Când Jefferson a devenit preşedinte în anul 1801, a refuzat cu îndârjire să accepte cererile urgente ale piraţilor din Tripoli, care cereau pe loc plata a 225.000 $ , precum şi un tribut anual de 25.000 $. Ultragiat de refuzul americanilor, paşa din Tripoli a declarat război Statelor Unite.
Înapoi pe continentul nord-american: cu toate că secretarul de stat şi vicepreşedintele se opuseseră deblocării unor sume de bani necesare înfiinţări unei marine militare capabilă de mai mult decât patrularea Coastei de Est a SUA, preşedintele Jefferson a ordonat deplasarea unui escadre de nave militare în Mediterana. Furios, vizionarul preşedinte american şi-a argumentat decizia într-o declaraţie fulminantă citită în plenul primului discurs anual în faţa Congresului.
Fregatele militare americane au atacat Tunisul şi Algerul în speranţa ruperii legăruilor dintre piraţii de aici şi aliaţii lor din Tripoli. Doar că berberii nu aveau de gând să se lase uşor. Înfuriaţi de îndrăzneala unor oameni de la care erau obişnuiţi să primească bani fără alte discuţii, berberii s-au mobilizat şi au administrat o primă înfrângere umilitoare americanilor, care au pierdut fregata Philadelphia în anul 1803, iar căpitanul şi echipajul navei de război au fost capturaţi şi duşi în Tripoli.
Incendierea vasului Philadelphia
Criticile, acuzele şi scandalurile primite de Jefferson din partea adversarilor săi politici nu au făcut decât să-l ambiţioneze şi mai mult pe remarcabilul om politic american. În consecinţă, acesta i-a ordonat comandorului Edward Preble să dea o replică pe măsură piraţilor musulmani.
Între anii 1803-1804, acţiunile militare de o violenţă fără precedent efectuate de comandorul Preble au scos Sultanatul Marocului din luptă. Mai mult, americanii au dezlănţuit cinci reprize de bombardamente asupra oraşului Tripoli, instaurând o relativă ordine şi siguranţă în nordul Mediteranei.
Cu toate acestea, sfârşitul primului Război Berber a avut loc abia în anul 1805, când flota americană aflată sub conducerea comandorului John Rogers, alături de o forţă terestră condusă de căpitanul William Eaton. au fost cât pe ce să cucerească Tripoli şi ameninţau cu instalarea pe tron a fratelui rival al paşei de atunci.
Speriat de desfăşurarea de forţe, de răzbunarea americanilor şi mai ales de perspectiva de a pierde puterea în defavoarea fratelui rival, paşa din Tripoli s-a văzut obligat să-şi accepte înfrângerea şi să primească condiţiile lui Jefferson. Tratatul de pace a fost semnat de către Tobias Lear, fostul secretar al lui George Washington, delegat pe atunci în funcţia de consul general la Alger.
Culmea, americanii au decis să plătească totuşi cei 60.000 $ pentru fiecare marinar deţinut de dey-ul din Alger, care îşi motiva cererea prin faptul că "întreţinerea americanilor a fost foarte scumpă"...
În ciuda acestui incident, Jefferson a afirmat în discursul său din faţa Congresului: "Statele de pe Coasta Berberă sunt de pe acum dispuse să respecte pacea şi prietenia pe care le-am convenit împreună."
Luptele dintre americani şi berberi imortalizate într-o pictură de epocă
Cu toate acestea, piraţii au încălcat aproape instantaneu tratatul cu americanii şi s-au apucat din nou de jefuit şi de luat ostatici, situaţie care a dus la declanşarea celui de al doilea Război Berber. Cel de-al doilea conflict dintre SUA şi dey-ul din Alger avea însă să pună capăt pentru totdeauna răscumpărărilor plătite de Congresul de la Washington.
Victoriile navale din anul 1815, obţinute de comandorii William Bainbridge şi Stephen Decatur, au dus la rezilierea oricărui tratat şi anularea tributului plătit de americani. Din nefericire pentru ele, naţiunile europene care nu au răspuns militar piraţilor s-au văzut obligate să le plătească acestor paraziţi ai mărilor taxe de protecţie şi răscumpărări până în anul 1830.
Din acel moment, odată cu apariţia navelor performante şi a armelor de foc cu adevărat eficiente faţă de flintele cu cremene ale berberilor, pirateria în apele Mediteranei a intrat într-un declin rapid, care a dus în cele din urmă la dispariţia ei definitivă de pe scena istoriei. Deja la sfârşitul secolului al XIX-lea,dominaţia statelor europene asupra nordului Mediteranei era totală. Cât despre războaiele cu berberii, acestea au rămas un episod prăfuit şi cumva obscur, dar cu un incontestabil aer de aventură, rătăcit prin sertarele Istoriei...

Romul, dragostea piraţilor

Posted by Unknown | joi, 7 iunie 2012 | Posted in

Istoria coloratã a romului ne poartã înapoi cu patru secole, în vremea aventuroaselor explorãri maritime care poartã sãmânţa confruntãrilor dintre marile puteri navale. Tehnic vorbind, romul se obţine din sucul fermentat de trestie de zahãr, sirop fermentat, melasã sau orice alt produs de zahãr distilat la o tãrie sub 190 de grade. Romul se distileazã oriunde se gãseşte zahãr. Doar Insulele Caraibe produc rom pentru export în întreaga lume. Fiecare insulã produce un tip specific de rom datoritã ingredientelor folosite, tehnicilor de distilare sau duratei de maturare. În genere, insulele vorbitoare de spaniolã produc un rom alb, sec, în vreme ce acolo unde se vorbeşte engleza romul este negru şi are un gust greu.

Bãuturile fermentate pe bazã de trestie de zahãr sunt de gãsit chiar şi în antichitate, în India sau China, dar pirma distilare propriu-zisã se realizeazã în Caraibe în secolul al XVII-lea. Etimologia cuvântului este incertã, o ipotezã aducând în discuţie originea de la latinescul ”saccharum” (zahãr), o alta cuvântul franţuzesc ”arome”, şi o a treia normandul ”rombollion”, care ar fi desemnat alcooluri distilate din cidru de mee sau pere. Romul a jucat un rol important în dezvoltarea coloniilor nord-americane. În anii 1600-1700 zahãrul brut era transportat din Caraibe în Noua Anglie, unde era distilat şi exportat apoi în Europa. Ciudat este cã trestia de zahãr nu este originarã din America, ci din Asia, arabii find cei care au rãspândit-o în zonã prin secolul al VIII-lea. Cristofor Columb este cel care o aduce în Caraibe, în 1493. Prima menţiune certã legatã de producerea tumultoasei bãuturi care a cauzat chiar o mare rebeliune în Australia prin 1808 dateazã din 1657, când General Court of Massachusetts scoate în afara legii vânzarea de bãuturi alcoolice.

Cele mai colorate poveşti ale romului provin din rolul sãu în istoria maritimã. Corsarii şi piraţii se îndeletniceau cu contrabanda, furtişagurile şi marea lor iubire...bãutura, de cele mai multe ori în exces. Totuşi romul întreţine cea mai durabilã (poate nu cea mai intensã) legãturã cu forţele navale engleze. În 1655, dupã capturarea insulei Jamaica, britanicii modificã raţia de alcool pentru marinari, înlocuind brandy-ul franţuzesc cu romul. La început primeau câte o jumãtate de pintã de rom nediluat în fiecare zi, dar când s-a constatat cã de multe ori pãstrau porţiile pentru chermeze, amiralitatea a diluat bãutura. Romul începuse sã cauzeze ”rumbullion” printre oameni, care uitã de ordine şi disciplinã, ceea ce îl provoacã pe vice-amiralul Edward Vernon (poreclit ”the old grog”, de unde şi denumirea noului amestec alcoolic) sã emitã în 1740 un ordin prin care se cere diluarea.

Şi cum apa ţinutã prea mult pe corãbii cãpãta un gust stãtut, se folosea lãmâia pentru a-l masca. Aceastã mãsurã s-a dovedit beneficã pentru mateloţi din moment ce acum îşi primeau şi porţia de vitamina C. Porecla de ”limey” (de la lime-limetã) încã se mai foloseşte uneori cu referire la britanici. Tradiţia ca marinarii sã-şi primeascã zilnic duşca de rom a persistat 300 de ani, pânã în secolul al XX-lea. Între timp a devenit o ceremonie destul de elaboratã pe galerele engleze, pânã ce sã fie abolitã pe 31 iulie, 1970, zi cunoscutã drept ”Black Tot Day”.

Istoria romului are un parfum romantic şi datoritã înfrângerii armatei lui Napoleon la Trafalgar de cãtre echipajul ameţit dar curajos al amiralului Nelson sau asocierii cu viaţa rebelã piratereascã. Povestea cu Nelson, care primise titlul de Sir pentru...tâlhãriile de peste oceane, are şi o laturã puţin mai macabrã. Corpul sãu a fost conservat într-un butoi cu rom pentru a rezista pânã în Anglia, dar marinarii au gãsit butoiul şi au bãut romul amestecat cu sângele comandantului, de unde a rãmas sintagma ”sângele lui Nelson” ca sinonim pentru rom.

MAI MULTE PE http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/romul-dragostea-piratilor

Comoara căpitanului Kidd şi Insula Stejarilor

Posted by Unknown | vineri, 13 ianuarie 2012 | Posted in ,

Insula îşi va dezvălui misterele abia după ce vor pieri toţi stejarii şi îşi vor pierde viaţa sapte oameni în căutarea comorii din insulă – cel puţin aşa pretinde legenda “insulei cu stejari” (Oak Island) din Nova Scotia. Într-adevăr şase căutători de comori şi-au găsit sfârşitul pe acolo, iar dintre numeroşii stejari au rămas în picioare numai trei.
Multe legend se tes în jurul enigmaticei locaţii. Conform unei ipoteze, căpitanul Kidd este cel care şi-ar fi ascuns comoara pe aceste meleaguri…Intâmplările legate de vasul comercial “Quedah merchant” îl transformă pe căpitan din negustor legitim în pirat notoriu. Înainte de execuţia sa din 1701 el scrie o scrisoare in care se declară dispus să dezvăluie locaţia comorii. Amiralul britanic nu cedează însă. Scrisoarea rămâne până astăzi singurul document care oferă indicii cu privire la sursa tezaurului.
La începutul secolului al 20-lea apar hărţi ale comorii căpitanului Kidd. Pe acestea insula apare localizată fooarte clar în marea Chinei. Şi totuşi în timpul raidurilor maritime Kidd nu ajunge acolo niciodată…Si cum atunci nu se socotea latitudinea unitar, în funcţie de meridianul zero de la Greenwich, datele de pe hartă nu sunt certe. Asta pe lângă cifrarea informaţiilor…Astfel menţiunea celor 20 de broaşte ţestoase şi întoarcerea lor ar putea face referire la faptul că harta ar trebui răsturnată.
Pădurarul în vârstă de 60 de ani Daniel McInns descoperă în 1795 o adâncitură în pământ. Împreună cu cei doi prieteni, John Smith şi Anthony Vaughan vrea să dea de cap misterului. Sapă o groapă de 9 metri în lutul dens, dând peste scânduri şi trunchiuri de copaci. În 1804 îşi continuă munca mai temeinic. Între timp John Smith acaparează bucata de pământ, compania Onslow furnizându-I mijloacele tehnice. Găsirea unor coji de cocos induce ideea că ar putea fi vorba despre comoara unor piraţi: marinarii se foloseau de ele pentru a-şi cârpăci corăbiile. La fiecare trei metri dau de urme de lemnărie. La 30 de metri descoperă o placă cu nişte semen de nedescifrat. Când aventurierii se întorc în ziua următoare, groapa este umplută cu apa. Încercările de curăţare eşuează. Se sapa o a doua groapă, dar se umple şi aceasta. Ca urmare a costurilor ridicate, compania renunţă la finantare.
40 de ani mai târziu îşi încearca norocul şi compania Truro: dar nici de data asta nu iese apa. Abia după ce unul dintre lucrători moare în puţ se observă că apa este sărată. Din cercetările la plajă se deduce ca întreaga fâşie de coastă este populată de pietre şi cocos, puse acolo intenţionat. Un sistem subteran de canale conduce către puţ. Totul este în aşa fel construit încât orice necunoscator să trebuiasca să foreze în canalul principal odată coborât in puţ, canal care îl inundă pentru a menţine legătura cu marea. Astfel comoara stă departe de invazionişti…se presupune că aceasta se află pe uscat, sub sistemul de canale.
Mai mult, se bănuieşte că puţul şi canalele au fost construite mai târziu, prin intermediul unui dig de captare. Încercarile de a ridica un alt baraj pentru a desprinde sistemnul de mare şi a reface uscatul au eşuat. La fel ca şi strădania de a se apropia de puţ prin apa, de dedesubt. La sfârşit apa tot inundă totul, iar compania Truro iese şi ea în pierdere.
De atunci Oak Island tot aduce în faliment diverse firme şi societăţi, sau muncitori în pragul morţii. Se vorbeşte deja din 1860 de blestemul insulei. Insula este astãzi împânzita de tot felul de canale şi tuneluri greu de explorat, martori ai încercãrilor zadarnice de a desluşi misterul piratului Kidd. Puţul iniţial nu mai este din 1960 identificat cu precizie. Cu toate acestea firma Triton finanţeazã o sãpãturã de pânã la 60 de metri, în urma cãreia se ajunge la o deschizãturã. Explorãrile submarine scot la ivealã ceea ce s-ar pãrea a fi fragmente de cufere de lemn. În 1987 Triton intenţioneazã sã mai punã la bãtaie 10 milioane de dolari pentru continuarea sãpãturilor, dar odatã cu crahul bursei, proiectul “the big dig” nu mai este viabil.
O descoperire demnã de remarcat (din 1897) o reprezintã o bucatã de pergament cu tuş chinezesc, care dispare exact ca tãbliţa revelatã de John Smith. Resturile de lemn pot fi datate în 1575, alte analize dendrologice demonstreazã cã este vorba de lemn procurat chiar în jurul anului 1200! Enigma principal este data construcţiei puţului. Acesta este pânã la piatra de temelie cãptuşit cu beton armat şi umplut de apã din mare. O disputã juridicã precum şi un burghiu rupt care s-a înţepenit în puţ împiedicã avansul lucrãrilor pe sit.
Câteva indicii oferã argument împotriva prezenţei comorii lui Kidd pe insula stejarilor. Gropile şi sistemul de canale au fost elaborate cu mare precizie de cãtre ingineri experimentaţi, timpul de lucru necesar pentru desãvârşirea lucrãrii fiind estimat la aproximativ 100.000 de ore. Chiar dacã Kidd ar fi pregãtit-o sau descoperit-o mai înainte, abia dacã ar fi fost timp sã ascundã un tezaur într-o locaţie atât de complicate. Unii acceptã ipoteza unei insule a comorii localizate în marea Chinei, insulã care nu a reprezentat de la bun început o ascunzãtoare a cãpitanului. Ba este foarte probabil sã fi fost el însuşi în cãutarea unei comori: în timpul raidurilor piratereşti şi-a creat singur o copie dupã harta originalã (astãzi pierdutã) şi a completat-o cu notiţe. Speranta de a naviga în apele chinezeşti dupã comoarã l-a împins pe întreprinzãtorul negustor ca mai întâi sã se lupte cu piraţii. În orice caz nici el nu era sigur de locaţia sa, dupã cum reiese din scrisoarea pe care o compune înainte de execuţie.
Insula mult râvnitã ar putea fi Yokoate, conform pãrerii învãţatului Nagashima. Yokoate aparţine grupului de insule care se întinde de la sud de japonia pânã în Taiwan. Pescarii au gãsit acolo în 1952 nişte desene scrijelite în stâncã care ilustreazã un animal semãnând cu un ţap – cãpitanul se folosea adesea de simbolul iedului. Într-adevãr Nagashima dã la ivealã o groapã care ascunde o comoarã de aur şi argint estimate la 20 de milioane de dolari. Acesta dispare însã cu comoarã cu tot…
O altã teorie ne spune cã de fapt marea Chinei este un element de diversiune. Kidd trebuie sã fi ascuns tezaurul mult mai aproape de casã, probabil în Caraibe. Lipsesc însã dovezile. Singura legãturã dintre posesiunile lui Kidd şi Oak Island este prezenţa cuvântului “stejar” pe schiţele sale. Şi forma insulei este destul de apropiatã reprezentãrilor de pe hãrţi. Alte legende povestesc cã în acelaşi loc s-ar afla sume importante de bani din timpul rãzboiului de independenţã American, sau monede aztece, sau posesiunile lui Francis Drake, sau chiar comoara templierilor…deşi ordinal a fost anihilat înainte de descoperirea Americii. Si manuscrisele pierdute ale lui Francis Bacon, care atestã cã acesta a fost autorul operei shakespeariene, sunt puse în legãturã tot cu faimoasa insulã…

Americanii au găsit ancora vasului ce aparţinea piratului Barbă Neagră. Povestea piratului a cărui comoară mai este căutată şi în zilele noastre

Posted by Unknown | vineri, 24 iunie 2011 | Posted in ,




O ancoră de la ceea se presupune a fi epava vasului ce aparţinea piratului englez supranumit "Barbă Neagră" a fost recuperată de pe coasta Carolinei de Nord, informează BBC.
Piesa masivă, acoperită de scoici, nisip şi de alte resturi marine, cântăreşte mai mult de o tonă. Potrivit arheologilor americani, ancora este una dintre cele mai mari artefacte de pe ceea ce se crede a fi nava faimosului pirat, botezată "Queen Anne's Revenge" (Răzbunarea Reginei Anne). Conform sursei citate, piesa va fi depusă la un muzeu.
Arheologii americani au declarat că prima dată au vrut să scoată din fundul oceanului (Atlantic) o ancoră mai mare, blocată practic în balast, împreună cu alte obiecte şi resturi marine. Experţii au precizat că scafandrii vor continua să muncească şi săptămâna viitoare pentru a recupera şi alte artefacte ale vasului scufundat. După ce vor explora zona, aceştia vor decide cum vor proceda pentru a recupera şi restul obiectelor. Mark Wilde-Ramsing, managerul acestui proiect, speră ca operaţiunile să fie încheiate până la sfârşitul anului 2013, dată la care el estimează că toate artefactele vor fi aduse la suprafaţă.
Se estimează că nava s-a scufundat în 1718, la cinci luni după ce Barbă Neagră a fost omorât de mateloţii britanici.
Piratul Barbă Neagră, al cărui nume real se presupune a fi Edward Teach sau Thatch, a fost un pirat temut, care îşi desfăşura activitatea pe coasta de est a Americii şi in jurul Indiilor de Vest.
Născut la sfârşitul secolului al XVII-lea, mai exact în 1680, în Bristol, un oraş din sud-vestul Angliei, la 26 de ani acesta îşi urmează pe mare mentorul, pe Benjamin Hornigold, un pirat care domina prin teroare Insulele Caraibe şi Noua Providenţă (Bahamas). După ce şi-a făcut rost de o navă proprie, Queen Anne's Revenge (Răzbunarea Reginei Anne), el a prădat mările timp de doi ani (1716 şi 1718), o perioadă scurtă, dar suficientă pentru a aduna o comoară imensă. De obicei, Barbă Neagră jefuia navele sub pavilion spaniol, care veneau încărcate cu aur, argint şi pietre preţioase din Mexic şi America de Sud.
Faimosul pirat şi-a găsit sfârşitul în noiembrie 1718, fiind decapitat de Robert Maynard, un locotenent englez. Călăii săi au vrut cu tot dinadinsul să pună mâna pe comoară. Înainte de a muri, Barbă Neagră a recunoscut în faţa acestora că a ascuns-o, dar nu le-a spus şi în ce loc. Această ultimă mărturisire a legendarului jefuitor i-a determinat pe nenumăraţi vânători de comori să o caute până în zilele noastre. După numele lui Barbă Neagră a fost "botezat" şi unul dintre personajele filmului de aventuri "Piraţii din Caraibe", ajuns la cea de-a patra serie.

FEMEI PIRAT

Posted by Unknown | luni, 11 octombrie 2010 | Posted in


Cine si-ar fi imaginat ca in universul marcat de figura lui Barba Neagra, sangerosul pirat britanic, a lui Bartholomew Robertssau a nu mai putin cunoscutului capitan Kidd, doar cateva dintre numele celebre ale asa numitei Epoci de Aur a piratilor din Caraibe, sau in lumea extrem de dura a pirateriei mediteraneene si asiatice, si-ar fi putut face loc imaginea unor femei? Istoria este, insa, una imprevizibila, iar fenomenul piratilor in fuste pare a se contopi cu insasi inceputul acestei activitati atat de blamate in toate timpurile. Daca o enumerare a femeilor pirat de la inceputuri si pana in secolul XX ar reprezenta o piatra de incercare pentru orice istoric, Descopera isi propune sa va prezinte doar cateva dintre numele personajelor care, ascunse in spatele hainelor barbatesti, isi permiteau sa rescrie istoria violenta a pirateriei mai abitir decat o facusera barbatii de-a lungul timpului.





Anne Bonny si Mary Read – cuplul terorii din Caraibe 
In genere, secolele al XVI-lea si al XVIII-lea sunt asociate cu loviturile sangeroase ale piratilor din Caraibe si cu perioada acestora de glorie, asa numita Epoca de Aur a pirateriei. Walter Kennedy, Jack Rackman, Edward England, Thomas Tew, Emmanuel Wynne si Christopher Condent sunt doar cateva dintre numele celor pe care nu ti-ai fi dorit sa ii intalnesti in acele vremuri. Raspandind teroarea pe mari si in coloniile Lumii Noi, piratii aveau sa cunoasca, insa, un cuplu cum nu le mai fusese dat niciodata sa afle.


Copilaria celei care urma sa devina una dintre figurile de temut ale pirateriei, Mary Read, ar putea parea rupta dintr-un roman de aventuri. Fiica nelegitima a unei sotii de marinar, Mary a fost nevoita inca din primii ani ai vietii sa poarte hainele fratelui sau decedat si sa se dea drept acesta in fata bunicilor si a rudelor sale. Desi pare incredibil, nimeni nu a sesizat faptul ca in spatele mastii masculine si a comportamentului baietos se ascundea, de fapt, o tanara. Sarada a continuat timp de aproape 13 ani, pana in momentul in care ultima sa ruda apropiata, bunica, trecea in nefiinta. Obisnuita, insa, sa poarte aceleasi haine si fiindu-i greu sa isi schimbe comportamentul, Mary avea sa continue sa se poarte asemenea baietilor si chiar se va angaja alaturi demarinari la obositoarele munci din porturile britanice.


De aici si pana la recrutarea sa pe una dintre corabiile vremii nu a mai fost decat un pas. Intrata in randul navigatorilor catre Americi, Mary Read cadea, totusi, la scurt timp dupa angajarea sa, in mainile piratilor condusi de celebrul Calico Jack si a misteriosului sau acolit, nimeni altcineva decat Anne Bonney.


Diferita de cea a lui Mary, povestea Annei Bonney nu este, insa, mai putin spectaculoasa. Obisnuita inca de la varsta de 13 ani cu aventurile amoroase, englezoaica parea sortita unei vieti plina de picanterii si detalii scandaloase. Cu toate acestea, destinul ei avea sa se schimbe radical odata cu intalnirea piratului Jack Rackman (Calico Jack). Indragostiti nebuneste unul de celalalt, cei doi parteneri incep sa strabata marile in cautarea potentialelor victime, nu putine la acea perioada, lasand uitarii vechile preocupari ale Annei.


Faptul ca si Mary Read, odata demascata ca femeie, a intrat in anturajul celor doi, banuindu-se chiar ca ar fi avut legaturi amoroase cu Anne Bonney si Calico Jack, nu ar trebui sa ne mire. In fond, caracterul celor trei era extrem de asemanator. Cert este ca in cronicile si insemnarile oficiale ale vremii, cele doua tinere sunt mentionate pe lista celor mai periculosi si violenti pirati, lucrand intotdeauna impreuna si dand lovitura dupa lovitura in apropierea Jamaicai, doar mobilizarea exemplara a autoritatilor ducand la capturarea acestora.


Se spune despre cele doua femei pirat ca au reprezentat unele dintre cele mai aprige modele de talhari din toate timpurile. Primele la dueluri si abordajele navelor inamice, neintrecute in manuirea pistoalelor si a spadei, cele doua femei ar fi ramas singure in fata autoritatilor, incercand sa lupte chiar si dupa ce membrii echipajului le parasisera. Chiar si asa, darzenia Anney ramane exemplara numai si prin replica data lui Calico Jack in momentul in care acesta a dorit sa o vada pentru ultima oara inainte de propria executie. Dorind sa isi ia ramas bun de la fosta sa partenera de viata si de talharii, Jack Rackman primea o replica mai mult decat acida : « Imi pare rau sa te vad aici, dar daca ai fi luptat ca un barbat, nu ai fi ajuns acum sa fii spanzurat ca un caine !». Astfel se incheia o legatura care urma sa ia, insa, drumul legendei.


Calico Jack nu avea sa scape de spanzuratoare. In fapt, la numai o zi dupa procesul sau, sentinta se si executa. Tinerele au reusit sa scape pacalind autoritatile si ramanand insarcinate, fapt ce evita pedeapsa capitala. Chiar si asa, Mary Read in varsta de 31 de ani, se stingea in inchisoare in 1721, la mai putin de un an dupa capturare. Frigurile si febra care o atinsesera in detentie s-au dovedit mai puternice decat pericolele de pe mare.


Lucrurile se complica in cazul Annei Bonney . Desi fusese condamnata la moarte prin spanzurare, sentinta urmand a fi indeplinita imediat dupa momentul nasterii, fosta femeie pirat dispare brusc din inchisoare si din registrele autoritatile. In ciuda povestilor care sustin ca Anne si-ar fi reluat activitatile pirateresti, cel mai probabil, aceasta si-a schimbat identitate si s-a casatorit cu un fermier bogat din California. Fosta iubita a lui Calico Jack s-a stins din viata, daca e sa dam crezare surselor care o vad in Statele Unite ale Americii, la venerabila varsta de 82 de ani, dupa ce daduse nastere la nu mai putin de 10 copii.

Ching Shih – o femeie pirat la superlativ 
Daca in Europa piratii nu isi permiteau un numar foarte mare de corabii, in Asia lucrurile se petreceau la o scara cu mult mai mare decat si-ar fi putut imagina cineva. Daca ne gandim ca in secolul al XIX-lea, flota chinezoaiceiChing Shih numara peste 1800 de corabii si circa 80.000 de oameni, ar fi suficient sa ne formam o idee despre importanta acestui fenomen in marile si oceanele Asiei. O simpla trimitere la Invincibila Armada spaniola, care a numarat „doar” 130 de vase, poate sublinia mai mult decat se poate exprima in cuvinte.


Cazierul chinezoaicei este unul impresionant chiar si in zilele noastre. Prostitutie, jocuri de noroc, acte de violenta, rapiri si crime… nimic nu pare sa fi omis Ching Shih de-a lungul timpului. Chiar daca prima parte a vietii sale ramane si azi un mister, femeia pirat a inceput sa se afirme ca un puternic lider militar al talharilor in 1807, odata cu moartea sotului ei, Zheng Yi, un celebru proscris chinez a carui familie se putea mandri cu peste doua secole de actiuni de piraterie.


Atat de mare devenise flota chinezoaicei si atat de puternice erau loviturile sale incat aceasta si-a permis sa perceapa taxe in locul imparatului in multe dintre orasele si satele de coasta. Nici chiar flota imperiala nu putea face fata unei asemenea armate a piratilor astfel incat singura solutie a fost aceea de a incheia un pact cu acestia si de a le permite sa-si pastreze prada adunata de-a lungul anilor si sa scape nepedesiti in ciuda tuturor crimelor comise. Surprinzator, Ching Shih a acceptat oferta imparatului si, dupa ce s-a maritat chiar cu fiul sau adoptiv, aceasta s-a retras din viata tumultoasa de pirat si s-a dedicat afacerilor cu jocuri de noroc. Chiar si dupa moartea sa, survenita in 1844, chinezoaica este considerata drept cea mai importanta figura din lista femeilor pirat care au bantuit vreodata marile in cautarea prazii.

    Blog Archive