Misiune strategică a aviaţiei americane de bombardament, operaţiunea „Tidal Wave” (Valul nimicitor), de la 1 august 1943, avea drept scop să distrugă nouă rafinării din jurul oraşului Ploieşti. În ciuda unei pregări îndelungate, „Valul nimicitor” a fost un eşec: la Ploieşti nu s-a înregistrat „niciun fel de micşorare a capacităţii globale de producţie”, dar aviaţia americană a pierdut într-o singură zi 53 de avioane şi 660 de militari. Coordonatele acestei „duminici negre” pentru aviaţia americană sunt reconstituite conştiincios, cu detalii de atmosferă, de către căpitanul John S. Young, participant la operaţiune.

„Tidal Wave” nu era prima încercare de acest fel a aviaţiei Statelor Unite ale Americii. Cu un an şi două luni în urmă, în iunie 1942, se desfăşurare o misiune asemănătoare, dar una mai degrabă de sondare a situaţiei, de exerciţiu. „Proiectul Halverston”,iniţial HALPRO, a presupus trimiterea în raid asupra Ploieştiului a unui număr mic de avioane, doisprezece B 24 Liberators. Sub conducerea colonelului Harry Halverston, iniţiatorul proiectului, avioanele şi-au luat zborul de la baza aeriană Fayidh, de lângă Canalul Suez. Rezultatul a fost considerat de americani un succes deplin: zece bombardiere au lovit rafinăria „Astra”, un altul a lovit portul Constanţa şi cel de-al doisprezecelea, o ţintă neidentificată. Prima misiune de luptă americană în Europa nu s-a soldat nici cu pierderi serioase: zece avioane s-au întors din misiune nelovite, aterizând în Irak, iar două, avariate, au ajuns cu bine în Turcia. De cealaltă parte, rezistenţa întâmpinată a fost minimă; dar aceasta nu înseamnă că germanii aveau să uite acţiunea. Generalul Luftwaffe Alfred Gerstenberg, şeful Misiunii Militare Germane din România, va înzestra zona peterolieră Ploieşti cu o apărare antiaeriană extrem de puternică şi de eficace, constând în câteva sute de piese de calibru greu de apărare antaeriană, FLAK, de la 88 la 105 mm., precum şi tunuri de calibru mic, camuflate în căpiţe de fân. În plus, centrul de comandă al Luftwaffe de la Lipesk controla şi regiunea Ploieşti, putând trimite acolo două escadrile de avioane de vânătoare Messerschmitt 109 şi Messerschmitt 110; dintre acestea, 52 de aparate erau conduse de piloţi germani ai Luftwaffe, iar restul de piloţi români. Dar Gerstenberg mai dispunea şi de un centru de transmisie secret, din Atena, care îi semnala mişcările şi preparativele făcute de Air Force 9, staţionată în Africa de Nord.

Pregătirile pentru „Valul nimicitor”, în deşertul libian

Ghidându-se strict după desfăşurarea şi reuşita misiunii HALPRO din vara anului precedent, dar neluând în calcul un element esenţial, anume că şi partea germană îşi întărise capacitatea de apărare şi ripostă, americanii au decis un atac masiv în zona Ploieştilor, desfăşurat pe vreme de ziuă, la o distanţă cât se poate de mică de sol şi de obiectivele care trebuiau bombardate. Escadrilele a 9-a şi a 10-a, conţinând grupurile de bombardament 98, 376, 44, 93 şi 389 au primit misiunea de luptă, aşa că se vor antrena cu ardoare în deşertul libian, bombardând ţinte contrafăcute, poziţionate după modelul celor reale. Au fost angajate în operaţiune nu mai puţin de 178 de bombardiere, cu un total de 1.764 de oameni la bord. Era, la acea oră, cea mai numeroasă şi mai puternică forţă combatantă desfăşurată de Statele Unite în Europa. Iar coordonatele acţiunii erau cât se poate de clare: decolarea de pe aerodromurile din Benghazi, Libia, zbor deasupra Mării Mediterane şi a Mării Adriatice, survolarea insulei Corfu, a munţilor Pind şi a părţii de sud a Iugoslaviei. Cu o mică diferenţă (un aparat se va defecta la sol, aşa că vor porni în misiune 177 de bobardiere), lucrurile se vor petrece întocmai.

Rafinăriile de la Ploieşti, lovite din toate părţile

Avioanele vor ajunge deasupra obiectivelor la timpul stabilit şi vor începe bombardarea. Doar că rezistenţa întâmpinată va fi, de data aceasta crâncenă, atât din partea FLAK-ului, cât şi din partea Luftwaffe. Primul care va ataca va fi grupul 93, comandat iniţial de locotenent-colonelul Addison Baker şi de maiorul John L. Jerstad, copilotul său. Ei vor lovi rafineria „Columbia Aquila”, dar vor fi doborâţi apoi de antiaeriana germană. Vor fi decoraţi post-mortem cu „Medalia de Onoare”. Maiorii Ramsay D. Potts şi George S. Brown vor prelua, de pe aparatele pilotate de ei – „Ducesa” şi Queenie” – comanda grupului 93 şi vor bombarda, la rândul lor, rafinăriile „Astra Română”, „Unirea Orion” şi „Columbia Aquila”. Grupul de luptă 93 a pierdut unsprezece aparate.

Grupul de luptă 376, comandat de generalul Ent şi colonelul Compton, va bombarda rafinăriile „Steaua Română”, de la Câmpina, şi „Concordia Vega”, iar grupul 98, comandat de colonelul John R. „Killer” Kane, şi grupul 44, condus de colonelul Leon W. Johnson, au făcut un ocol pe la Floreşti, după care s-au angajat şi ei în bombardarea rafinăriilor „Astra Română” şi „Columbia Aquila”. Bombardamentele se vor desfăşura pe fundalul unor încleştări dramatice ale avioanelor americane cu avioanele de vânătoare şi cu antiaeriana germană, care făceau ravagii în rândurile lor. Totuşi, americanii îşi vor îndeplini misiunea, reuşind să-şi lanseze bombele asupra ţintelor programate.
Click aici pentru a citi continuarea articolului!

Suprafata Lunii va fi analizata in vederea descoperirii semnelor unor civilizatii extraterestre demult disparute. Aceasta este initativa a doi oameni de stiinta de la Universitatea de stat din Arizona care au nevoie insa de fonduri in misiunea lor. Ei considera ca, prin analiza atenta a miilor de imagini care surpind suprafata selenara, pot fi identificate eventuale urme ale civilizatiilor extraterestre care ar fi strabatut sistemul nostru solar.

Profesorii Robert Vagner si Paul Davies spun ca, daca fiintele extraterestre au ajuns prin sistemul nostru solar, acestea ar fi lasat in urma lor anumite mesaje, ruine, instrumente, deseuri sau urme ale mineritului pe suprafata Lunii, aceste posibile dovezi putand fi vazute cu ajutorul unor telescoape performante si a navelor spatiale. Desi o astfel de operatiune ar fi costisitoare iar dovezile unei civilizatii extraterestre se pot lasa asteptate, cei doi spun ca, daca suprafata Lunii va fi analizata pe calculator sau cu ajutorul voluntarilor din intreaga lume, costurile ar fi mult mai mici iar o descoperire ar putea insemna un eveniment extraordinar pentru lumea astronomica.

Initiatorii proiectului sustin ca imaginile pe care le avem ale Lunii ar trebui analizate mult mai atent alaturi de celelalte date pe care oamenii de stiinta le-au obtinut in cadrul cercetarilor proprii pentru ca se poate ca acestia sa identifice semne ale interventiilor extraterestre pe Luna. Cei doi profesori din Arizona considera ca un astfel de proiect ar avea o functie complementara celorlalte proiecte care scruteaza spatiul pentru viata extraterestra.

Singurul autoportret al lui Leonardo da Vinci cunoscut universal este atât de valoros încât a fost scos din magazie pentru afişare publică doar de trei ori în secolul trecut, informează Daily Mail.

Experţii în artă se tem că autoportretul se va deteriora şi nu va mai fi posibil să fie restaurat pentru că a fost expus în condiţii jalnice. Desenul este realizat cu cretă roşie pe hârtie şi "suferă" de pete, care nu ar fi trebuit să fi apărut. Autoportretul lui Leonardo da Vinci a fost achiziţionat în 1839 de Regele Carlo Alberto de Savoy şi s-a aflat la Biblioteca Regală aproximativ 100 de ani.

În 1929, a fost scos din depozit şi atârnat pe un perete, însă, autoportretul a fost expus la lumina soarelui, ceea ce a cauzat deteriorarea şi au apărut pete. Când a fost expus din nou în 2006 şi în 2011, petele erau vizibile. În urma testelor făcute pe desen, s-a demonstrat că autoportretul este grav avariat şi deteriorat, iar restaurarea este "cel puţin delicată şi riscantă".

Autoportretul a fost realizat la început anilor 1500, când Leonardo da Vinci avea aproximativ 60 de ani. Experţii în artă susţin că orice expunere a desenului trebuie să fie de scurtă durată şi cu un număr limitat de vizitatori, pentru că, la fel ca un om bolnav, desenul lui Leonardo va avea nevoie de ceea ce experţii numesc "o lungă perioadă de odihnă".  jurnalul.ro

Cercetătorii încearcă de foarte mult timp să găsească în operele lui Leonardo da Vinci chipul artistului deoarece acesta nu a lăsat autoportrete, scrie Daily Mail.

Un istoric de artă susţine că a descoperit în "Cina cea de Taină" chipul lui Leonardo de două ori. Ross King face referire la un poem scris de prietenul artistului, Gasparo Visconti, în 1490, în timp ce Leonardo picta faimoasa pictură. În poem, Visconti face glume pe seama unui artist anonim pentru că s-a pictat în opere.

Potrivit lui King, Leonardo seamănă cu apostolii pictaţi şi are nas grecesc, barbă şi părul lung. În "Cina cea de Taină" Leonardo da Vinci ar putea fi apostolul Iacob (James the Lesser) şi apostolul Toma (Thomas).

Leonardo a pictat "Cina cea de Taină" pentru patronul său, ducele Ludovico Sforza din Milano şi se găseşte în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano. "Cina cea de Taină" este una dintre cele mai celebre picturi din istoria universală a artelor.

“Când mi-a întins spaniolul posterul cu Gioconda pe masă, i-am zis: vino încoace să-l vezi pe Leonardo tânăr! Spaniolul a rămas blocat. Era mai şocat decât mine. A fost un moment de graţie. I-am mai arătat încă o dată: am rulat un pic posterul, în aşa fel încât să se vadă doar capul şi m-am dat doi paşi înapoi, în stânga. Pe măsură ce te dai înapoi, chipul Giocondei se transformă din femeie, în bărbat. Ai o Gioconda mai urâţică şi apoi, dintr-o dată, devine chipul lui Leonardo, tânăr. Nu e loc de dubiu, trăsăturile se văd foarte, foarte clar. Dacă priveşti posterul rulat din dreapta, îţi apare la fel, o femeie cu trăsături masculine, apoi devine jumate femeie, jumate bărbat. Probabil că de aceea a fost Gioconda atât de disputată în întreaga lume, fiindcă subconştientul înregistrează că ascunde ceva, ca e ceva în neregulă cu ea”, ne povesteşte pictorul slătinean Ştefan Stoenică, 57 de ani. S-a dus imediat cu descoperirea sa la autorităţile spaniole şi în câteva luni Registrul de Proprietate Intelectuală din Madrid a cercetat, a studiat, l-a verificat şi într-un final i-a acordat drepturi de proprietate intelectuală pentru descoperirea sa.

“Au mai spus şi alţii că Gioconda a fost bărbat sau că ascunde chiar autoportretul lui Leonardo, însă nimeni nu a demonstrat până acum. Toate au fost supoziţii, teorii. Ei bine, eu am reuşit să o demonstrez”, adaugă el. A fost mare tam-tam în cercurile de cultură din Madrid, după descoperirea sa. Pictori, critici, regizori, istorici şi pasionaţi au verificat şi ei cu posterul îndoit, să vadă dacă într-adevăr aşa e. Şi s-au convins pe rând, muţi de uimire, că da, din unghiul acela, Giconda parcă ar fi însuşi Leonardo.

“Am dormit în stradă şi prin şanţuri zile la rând, am mâncat la cantina săracilor”

Întâmplarea s-a petrecut acum şase ani, într-un mic atelier de pictură din Madrid, locul unde Ştefan decisese să-şi caute fericirea la vremea aceea. Îşi câştiga pâinea pictând pentru cei bogaţi. Norocul lui a fost că spaniolul care-l angajase să-i picteze tablouri uriaşe îi comandase o reproducere după Gioconda. Şi, ca să-i uşureze munca, într-o zi i-a adus în atelier posterul acela cu chipul Giocondei. Niciodată Ştefan Stoenică n-o studiase pe Gioconda ca toţi cei pasionaţi, cu migală, cu instrumente, obsesiv. N-avusese timp pentru asta, el, pictor simplu şi sărac, cu un destin ca-n filme. Nu-l interesa Gioconda, el avea alte griji mai importante: să supravieţuiască. Era pictor cu expoziţii în Slatina (Olt), lucrase ca miner şi ca strungar, apoi divorţase şi rămăsese fără nimic.

Citeste materialul pe jurnalul.ro

Pana la descoperirea, în 1922, a tezaurului mormantului lui Tutankhamon, faimoasa „Closca cu puii de aur”, aflata pe teritoriul Romaniei, a reprezentat cel mai mare tezaur antic din lume. Datorita stradaniilor marelui patriot Alexandru Odobescu (scriitor si arheolog), „Closca” a fost expusa publicului european la Expozitia mondiala din Paris, în 1867 si apoi a fost etalata la Londra. Principala lucrare a lui Odobescu, scrisa în limba franceza, a fost „Le trésor de Pietrossa”.

Din pacate, ceea ce vedem astazi la Muzeul National de Istorie a Romaniei, sala Tezaurelor, reprezinta doar o parte din comoara gasita în 1837, la Pietroasa Mica, judetul Buzau (într-o cariera de piatra a Muntelui Istrita). Muncitorii Stan Avram si Ion Lemnaru (ginere si socru) au descoperit aproape 40 de kilograme de aur sub forma de fibule (dispozitiv antic de prindere a vesmintelor pe umar, corespunzator agrafelor de siguranta de azi), colane, patera (vas ritualic cu statueta în mijloc), cosulete poligonale etc. A urmat o istorie zbuciumata, caci aurul facea cu ochiul multora care si-au dat seama despre ce este vorba. Doar Avram si Lemnaru habar n-au avut pe ce-au pus mana si au vandut comoara cu un pret echivaland 450 de grame. Cele 40 de kilograme au fost cumparate de un antrepenor de poduri, Verusi. Pe atunci existau 22 sau 24 de piese.

Verusi le-a distrus pe cele mari, pentru a le ascunde mai bine. O parte a vandut, apoi a urmat un denunt, Avram si Lemnaru au fost batuti la sange si asa s-a aflat si despre pietrele încrustate pe artefacte, pe care cei doi ignoranti le aruncasera la porci crezand ca e sticla colorata... Nu se va sti niciodata cate piese au fost cu exactitate. Dupa moartea lui Ghica Voda (care cam pusese ochii pe ea, tinand-o într-un birou), cand comoara a fost depusa la Muzeul de antichitati (Liceul Lazar) a aflat si Odobescu despre ea. Din cele 40 de kilograme mai ramasesera 19,820 kilograme!

Tezaurul, asa cum îl admiram astazi, a fost restaurat la initiativa lui Carol I. În 1876, el a trimis „Closca” în Germania, pentru a fi îngrijit de marele orfevrier Paul Telge, angajat al multor Case regale. Dar inestimabilei comori i se mai rezervau aventuri nefericite. Astfel, în 1875, în noaptea de 9-10 decembrie, un anume Grigore Pantazescu (seminarist si acrobat la circ) a intrat prin acoperisul muzeului si a furat-o. A fost prins si condamnat la 6 ani puscarie, dar a fost împuscat înainte de evadare... În 1916, cand Bucurestiul a fost ocupat de Puterile Centrale, guvernul (Ion I.C. Bratianu) a decis trimiterea Tezaurului Romaniei (inclusiv „Closca”) la Moscova. Doar batranul bancher Mauritiu Blank s-a opus trimiterii la Kremlin (preferand Danemarca), si a avut dreptate. Romania primeste înapoi Basarabia în 1918, bolsevicii se supara si nu mai trimit înapoi Tezaurul tarii decat în 1956, si atunci partial. Doar aurul (aprox. 97 tone!) valora 1,25 miliarde dolari in 2005.

„Closca cu puii de aur” a fost, probabil, comoara regelui gotilor Atharic (mijlocul secolului IV d.Ch.). Pe un colan exista o inscriptie runica (alfabet germanic). Din 1971, comoara se afla la Muzeul National de Istorie a Romaniei, dupa ce i-a fost verificata autenticitatea – a fost executat din monede romane.

PAUL IOAN
revistamagazin.ro

Cel mai mare tezaur preistoric descoperit pe teritoriul Romaniei este cel de la Hinova, judetul Mehedinti. Lucrarile arheologice efectuate la castrul roman de acolo, in 1980, au scos la lumina un vas mare de lut in care se aflau 9.639 de piese din aur, cantarind cinci kilograme si datand de la finele mileniului II i.Ch. Printre piese se afla o diadema, 14 bratari de diferite modele, 92 pandantive, 4 inele etc. In 1971, in localitatea Peretu, judetul Teleorman, a fost descoperit un tezaur de 750 de grame, continand 50 de piese. Este vorba despre un mormant cu doua camere funerare, apartinand unui inalt membru al aristocratiei traco-getice de acum 2500 de ani, care fusese ingropat alaturi de doi cai, caini de vanatoare, arme de fier, vase si un coif de argint aurit de 750 de grame. Acesta are pe obrazarul drept un vultur, iar pe cel stang un cerb.

La Simleul Silvaniei-Cehei (Judetul Salaj) a fost descoperit, in 1986, un tezaur istoric din argint, cantarind in total 2.122 de grame. In componenta se afla trei bratari, o fibula, un lant lung de 92 de centimetri si 552 de monede tip drahme facute in localitatea Dyrrhachium de pe teritoriul Albaniei de azi. Acestea circulau in anii 80 i.Ch.... Tezaurul de la Sannicolaul Mare, cu 23 de piese din aur cantarind aproape 10 kilograme, a fost descoperit in 1799. El dateaza din secolul IV d.Ch. si a fost dus la Curtea regala din Viena, acum aflandu-se la Kunsthistorisches Museum.

Desigur, cel mai mare depozitar de tezaure al tarii este Muzeul National de Istorie a Romaniei (MNIR). Acesta se afla in fostul Palat al Postelor, a carui constructie a inceput in 1894, pe locul vechiului Han al lui Constantin Voda Brancoveanu, care a ars intr-un incendiu (1847). Lucrarile, executate dupa planurile lui Alexandru Savulescu, in stil neoclasic german (dupa Palatul Postelor din Geneva), au fost terminate in 1900. Trebuie spus ca in 1864, Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul de functionare a Muzeului de Antichitati si Muzeului de Stiintele Naturii. In 1970, prin Hotararea Consiliului de Ministri al R.S.R. s-a infiintat Muzeul National de Istorie a Romaniei, la 20 martie. Colectiile contin aproape 700.000 de obiecte de tezaur, arheologie, manuscrise, filatelie, numismatica etc., mereu imbogatite.

Sala Tezarului se afla in vechea sala a seifului Postelor, sub calea Victoriei, langa Palatul CEC, avand 1.000 metri patrati. Aici se gasesc, printre multe altele, Closca cu Puii de Aur, timbrele "Cap de Bour" (prima emisiune 1858), bijuteriile Casei regale, bratari dacice, caseta cu inima reginei Maria, Ganditorul de la Hamangia (si nevasta), carul ritualic de la Bujorul (vechi de 3000 de ani, cu pasari stilizate), coiful de la Peretu, kosoni de la Sarmizegetuza, un steag al lui Stefan cel Mare din 1502, steagul si sabia lui Tudor Vladimirescu, costumul polar al lui Emil Racovita, inelul de logodna al lui Voda Cuza, carnetelul de dans al Elenei Cuza, revolverul regelui Ferdinand, primul aparat de proiectie din Romania, primul automobil care a circulat prin Bucuresti, in 1900 (facut in Belgia, poarta numarul "1" si a apartinut exploratorului Bazil G. Asan), sigiliul domnitorului Alexandru cel Bun si multe alte comori ce trebuie admirate la fata locului.

PAUL IOAN
revistamagazin.ro

Un comunicat de presă emis de Agenţia Spaţială Europeană susţine că gheţurile Arcticii se topesc într-un ritm mai intens decât au anticipat specialiştii, iar vina o poartă accelerarea fenomenului de încălzire globală în decursul ultimilor ani.

Imaginile obţinute cu ajutorul noilor sateliţi lansaţi de Agenţia Spaţială Europeană arată că în decursul ultimului an au dispărut peste 900 kilometri cubi de gheaţă arctică - o cantitate de gheaţă cu 50 % mai mare decât cea estimată de specialişti. Dacă ritmul de topire a gheţii se va menţine, întreaga Arctică va rămâne curând fără gheţurile sale caracteristice. Iar specialiştii cred că noua situaţie va duce la o adevărată "goană" după petrolul şi bancurile de peşti din Arctica.

"Analizele preliminare ale datelor noastre indică faptul că ritmul pierderii volumului total al gheţurilor, în această vară, va fi mai mare decât cea estimată anterior", declară Seymour Laxon din cadrul Centrului de Observaţii Polare de pe lângă Colegiul Universitar din Londra, unde sunt analizate datele remise de CryoSat-2, un satelit lansat în anul 2010 cu misiunea de a studia grosimea stratului de gheaţă arctică. De asemenea, grosmea gheţii a fost măsurată şi cu ajutorul unor instrumente de pe submarine. Pînă acum, cercetările se concentraseră mai ales pe măsurarea suprafeţei acoperite de gheţuri.

Comparând datele, cercetătorii au constatat că, la nivelul anului 2004, volumul gheţurilor din centrul Arcticii era de aproximativ 17.000 kilometri cubi, iar în iarna trecută acesta atingea doar 14.000 kilometri cubi. O scădere şi mai marcată s-a înregistrat în cursul verii arctice: volumul gheţurilor din vara lui 2004 era de 13.000 kilometri cubi, iar în vara lui 2012 este de doar 7.000 kilometri cubi.

Cu toate acestea, unuii specialişti precum Kurt Kjaer din cadrul Universităţii din Copenhaga afirmă că este prea devreme să considerăm că dispariţia calotei glaciare arctice este provocată de schimbările climatice.

O examinare a unor fotografii luate din avion arată o topire marcată a gheţarilor din nord-vestul Groenlandei între anii 1985-1993, iar o altă topire similară a gheţurilor a fost observată între anii 2005-2010. Descoperirea acestor fluctuaţii contrazice teoriile care susţin că Groenlanda suferă un proces continuu şi ireversibil de topire a gheţurilor, declanşat de încălzirea globală.

Dacă gheţurile Groenlandei s-ar topi în totalitate, ar rezulta o cantitate de apă suficient de mare încât să ridice nivelul apelor mării cu 7 metri. Însă Kurt Kjaer susţine că e topirea se nu se produce continuu, ci cu întreruperi şi reluări, astfel încât este greu de prezis ce se va întâmpla cu gheaţa Grolenlandei în următoarele decenii, deşi tot el admite că a constatat că, din anul 2000 încoace, de când datează observaţiile, calota glaciară nu se îngroaşă între două episoade de topire.

Sursa:Daily Mail
descopera.ro

Nu a fost un an tocmai bun pentru oamenii de ştiinţă care au contrazis teoriile lui Albert Einstein. După ce, la începutul anului, s-a dovedit că bariera vitezei luminii nu poate fi doborâtă, acum, oamenii de ştiinţă din cadrul Jet Propulsion Laboratory al NASA au declarat că au reuşit să explice unul din marile mistere legate de spaţiul cosmic, unul care ameninţa credibilitatea teoriei einsteiniene asupra gravitaţiei.

Povestea a început odată cu sondele spaţiale Pioneer 10 şi 11, care au călătorit pe lângă Jupiter şi Saturn la sfârşitul anilor 1970. În anii '80, a devenit evident că o forţă misterioasă începuse să încetinească viteza cu care călătoreau cele două sonde ceva mai mult decât ar fi trebuit să o facă forţa gravitaţională a Soarelui sau a unor planete.

În aceste condiţii, oamenii de ştiinţă şi-au pus o serie de întrebări legate de fenomen. Oare a fost vorba de o planetă necunoscută sau de un asteroid care atrăgea sondele? Oare ele erau încetinite de gaz sau praf interplanetar? Poate a fost ceva în neregulă cu navele? Sau poate calculele făcute asupra gravitaţiei să fi fost greşite?

Dacă măsurătorile gravitaţiei ar fi fost greşite, atunci aceasta ar fi într-adevăr o lovitură puternică pentru întreaga lume a ştiinţei. Mare parte din lucrurile pe care le cunoaştem despre univers au fost aflate pornind de la Teoria Generală a Relativităţii, creată de Einstein şi care susţine că gravitaţia este legată de curbarea sau deformarea structurii spaţiu-timp, în geometria cu patru dimensiuni a Universului.

Teoria a fost studiată pe Pământ şi a reuşit să treacă toate testele. Cu toate acestea, există alte teorii care sugerează că, dacă gravitaţia s-ar comporta, de-a lungul distanţelor mari, diferit de modul în care a afirmat Einstein, ea i-ar scuti pe astronomi de necesitatea de a presupune că 96% din univers este compus din diferite lucruri întunecate şi necunoscute, cum sunt materia neagră şi energia neagră.. Un tip similar - dar mai amplu - de abatere de la teoria lui Einstein ar putea explica anomaliile observate la sondele Pioneer.

Pioneer 10 şi 11 au fost lansate în 1972 şi 1973, iar în prezent se află la o distanţă de peste 16 miliarde de kilometri faţă de Pământ. În 1998, atunci când John D. Anderson de la Jet Propulsion Laboratory a observat că navele spaţiale au o oarecare întârziere, Teoria Relativităţii a fost pusă sub semnul întrebării. Efectele nu erau foarte mari, dar întârziau navele cu cca. 483 kilometri pe an.

Pentru a desluşi misterul din spatele acestui proces de încetinire, fizicianul rus Slava G. Turyshev a reconstruit istoria călătoriilor întreprinse de Pioneer. După ce el şi colegii săi au căutat, timp îndelungat, informaţii în laboratoarele NASA, cercetătorul a concluzionat că "vina" este chiar a navelor.

Navele au fost proiectate să elimine mai multă căldură pe o anumită parte. Acest lucru a creat un dezechilibru suficient de mare pentru a produce încetinirea de 483 kilometri pe an.

Încă o dată, problema nu a fost legată de calculele lui Einstein, vina aparţinând proiectanţilor.

Sursa: The New York Times
descopera.ro

Îndelung, cercetătorii au crezut că Pământul este singura planetă din Sistemul Solar a cărui scoarță este alcătuită din plăci tectonice. Acum, specialiștii de la UCLA au descoperit că fenomenul geologic, care implică mișcarea unor uriașe fragmente de crustă planetară, se manifestă și pe Marte.

Constatarea îi aparține lui An Yin, profesor de geologie al UCLA, care a făcut descoperirea în timpul analizei efectuate asupra unor imagini din satelit obținute de la sonda spațială THEMIS și de la camera HIRISE montată la bordul lui Mars Reconnaissance Orbiter, ambele de la NASA.

Extrapolând, Yin este de părere că pe Marte au loc și cutremure, dar probabil că acestea se manifesta extrem de rar, aproximativ o dată la un milion de ani. Specialistul este foarte încrezător în descoperirea lui, dar aceasta nu este lipsită de mistere, întrucât nu se știe până la ce adâncime sub suprafața lui Marte coboară plăcile tectonice și nici de ce rata mișcării lor este atât de redusă.

„Marte se află într-un stagiu primitiv al plăcilor tectonice. De aceea, ne oferă o idee asupra modului în care ar putea să fi arătat Pământul tânăr și ne ajută să înțelegem începuturile plăcilor tectonice terestre”, susține An Yin.  stiintasitehnica.com

Toată lumea cunoaşte cel puţin un lucru legat de găurile negre şi anume că nimic nu poate scăpa acestora, nici măcar lumina.
Totuşi, acest principiu de bază legat de găurile negre a fost infirmat de teoria mecanicii cuantice, explică fizicianul Edward Witten de la Institutul pentru Studii Avansate din Princeton, New Jersey.

Conform principiilor clasice, găurile negre sunt descrise drept obiecte incredibil de dense, în care spaţiul şi timpul sunt atât de deformate încât nimic nu poate scăpa din strânsoarea lor gravitaţională. Într-un eseu , fizicianul Kip Thorne le descrie drept "obiecte realizate integral din timp şi spaţiu curbat". Cu toate acestea, imagina de bază pare să contrazică legile mecanicii cuantice care guvernează elementele cele mai mici ale universului.

"Ceea ce obţinem de la relativitatea generală clasică şi, de asemenea, ceea ce cunoaşte toată lumea despre găurile negre este că acestea pot absorbi tot ce se apropie destul de mult de ele, dar că, în acelaşi timp, ele nu pot emite nimic. Totuşi, mecanica cuantică nu permite existenţa unui astfel de obiect", a declarat Witten.

În mecanica cuantică, atunci când o reacţie este posibilă, şi reacţia opusă acesteia poate avea loc. Cu alte cuvinte, procesele sunt reversibile. Astfel, în cazul în care o persoană poate fi înghiţită de o gaură neagră pentru a crea o gaură neagră mai grea, atunci o gaură neagră ar trebui să poată ejecta înapoi o persoană pentru a deveni mai uşoară. Cu toate acestea, nimic nu pare să scape acestor găuri.

Pentru a rezolva acest mister, fizicienii au analizat problema entropiei, o măsură a stării de dezordine, de mişcare la întâmplare a materie şi energiei. Legile termodinamicii susţin că, în lumea macroscopică reducerea entropiei universului este imposibilă, ea având doar capacitatea de a creşte. Dacă o persoană ar cădea pradă unei găuri negre, entropia ar creşte. Dacă persoana ar ieşi dintr-o gaură neagră, entropia ar descreşte. Din acelaşi motiv, apa are capacitatea de a se scurge dintr-o cană fără a putea să curgă de pe podea înapoi în cană. La nivel macroscopic, principiul pare să explice de ce procesul prin care materia care intră în gaura neagră nu este reversibil.

Fizicianul Stephen Hawking a realizat că, la nivel microscopic, din punct de vedere al mecanicii cuantice, lucrurile pot evada din găurile negre. El a prezis că găurile negre vor emite spontan particule în timpul unui proces care îi poartă numele (radiaţii Hawking). Astfel, mecanica cuantică infirmă unul dintre principiile de bază ale găurilor negre şi anume acela că nimic nu le poate scăpa. Mai rămâne ca astrofizicienii să descopere aceste radiaţii Hawking, dar studiul găurilor negre - alcătuiri foarte mari şi foarte îndepărtate de Pământ - este extrem de dificil.

"Deşi o gaură neagră nu va arunca afară un astronaut sau un scaun, în practică, ea poate emite o particulă elementară obişnuită sau un atom", a declarat Witten.

Sursa: Business Insider
descopera.ro

O pictură a stat agăţată ani în şir pe pereţii unei case de la ţară, fiind complet neglijată. Chiar şi atunci când proprietara fermei a decis să redecoreze, pictura nu a fost acoperită, astfel că a fost stropită cu vopsea. Cu toate acestea, se pare că tabloul valorează acum peste 125 de milioane de euro, după ce experţii au descoperit că ar putea fi opera maestrului Leonardo da Vinci.

Tabloul, care înfăţişează o femeie îmbrăţişând un copil, a fost de multe ori pe punctul de a ajunge la gunoi, însă, din cauza unor probleme financiare, Fiona McLaren (59 de ani), din Scoţia, a decis să ducă tabloul la un expert, pentru evaluare, scrie Daily Mail.

Harry Robertson, directorul unei case de licitatii Sotheby din Scoţia, a înlemnit când a văzut pictura, care timp de decenii a stat agăţată pe peretele unui dormitor în Londra, înainte de a fi mutată la ferma din Scoţia.

"I-am arătat tabloul, iar el a rămas mut de uimire", a declarat Fiona McLaren.
sursa: mediafax.ro
historia.ro

Sofisticatul robot american Curiosity a ajuns luni, dupa o calatorie de 8 luni, pe suprafata planetei Marte, de unde a transmis primele imagini, informeaza Reuters. Controlorii misiunii de la Jet Propulsion Laboratory de langa Los Angeles au aplaudat atunci cand au primit primele semnale care indicau ca robotul a atins cu succes suprafata.


La scurt timp dupa "aterizare", robotul a transmis trei imagini, una dintre ele aratand roata vehiculului pe suprafata martiana. "Nu imi vine sa cred. Este incredibil," a reactionat Allen Chen, liderul secund al echipei de aterizare.

NASA a prezentat realizarea ca cea mai complexa din istoria robotici spatiale.

Curiosity sau "Mars Science Laboratory" (MSL) este cel mai bine dotat laborator stiintific trimis pana acum pe o planeta indepartata. Timp de doi ani de zile, robotul va cauta semne ca mediul panetei rosii ar fi putut fi, de-a lungul istoriei, propice pentru dezvoltarea vietii

Curiosity, care cantareste 900 kg, este de doua ori mai lung si de cinci ori mai greu decat predecesorii sai Spirit si Opportunity, si este echipat cu zece instrumente stiintifice. Este echipat cu un brat cu camere de inalta definitie si un laser pentru studierea tintelor aflate la o distanta de sapte metri.

In ajunul contactului cu Marte, echipa din JPL a declarat ca nava spatiala si sistemele ei functioneaza perfect, iar prognozele meteo au indicat conditii meteorologice favorabile in zona de "aterizare".



Inginerii si-au exprimat speranta ca, dupa o calatorie de 570 de milioane de km, robotul va ajunge potrivit planurilor, la poalele unui munte ce se inalta din craterul Gale, asezat in emisfera sudica a planetei Marte.

1.400 de oameni de stiinta, ingineri si invitati au urmarit aterizarea de la JPL. Alte 5.000 de persoane o vor urmari de la Institutul de Tehnologie din California.

Transmisiunea NASA va fi transmisa si pe ecranele din Times Square, New York.

Curiosity a fost lansat spre sfarsitul lunii noiembrie 2011, la bordul unei rachete Atlas V de la Cap Canaveral, in Florida.

Robotul care se deplaseaza pe sase roti poseda si un brat articulat de 2,1 metri capabil sa foreze pana la o adancime de sase centimetri in roca, o premiera pentru Marte. Esantioanele culese vor fi analizate intr-unul dintre cele doua laboratoare din interiorul robotului.

Alte instrumente vor cerceta mediul pentru a detecta in special prezenta metanului, adeoseori legat de prezenta vietii pe Pamant si a unui gaz deja detectat pe Marte in anumite sezoane.

Curiosity va masura, de asemenea, si radiatiile care ar putea afecta viitoarele misiuni umane pe Marte. Robotul dispune si de o statie meteo.

Cu Curiosity pe suprafata plantei Marte, "este ca si cum am avea acolo 200 de cercetatori virtuali, este o masinarie de vis", spune Ashwin Vasavad, adjunct al directorului stiintific al misiunii.

Curiosity, o misiune cu un cost de 2,5 miliarde de dolari, dintre care 1,8 miliarde pentru dezvoltare, urmeaza sa aterizeze la baza unui munte de 5.000 m, in interiorul craterului Gale.

Pe perioada misiunii de exploare, prevazuta a dura doi ani terestri - un an martian - robotul, alimentat de un generator nuclear, va incerca sa descopere daca mediul martian poate fi propice dezvoltarii unei vieti microbiene.
hotnews.ro

Pe 5 august 2012, roverul cu masa de peste 900 kg Curiosity va ajunge pe Marte, în cadrul celei mai importante și celei mai costisitoare misiuni NASA către Planeta Roșie.

Călătorind prin Sistemul Solar cu peste 20.000 km/h, Curiosity se va „izbi” de atmosfera marțiană pentru a-și încetini coborârea. Apoi, o parașută se va deschide având același scop, înainte ca sonda purtătoare a roverului să îl coboare spre solul marțian printr-un cablu iar, în finalul coborârii, după desprinderea de sondă, Curiosity să-și lanseze retro-proiectoarele pentru a se așeza gentil pe suprafața planetei. După ce roverul va amartiza cu succes, sonda va izbucni într-o ultimă sforțare pentru a se prăbuși la o distanță sigură față de laboratorul mobil.



Deși nu sună complicat, întreg procesul implică eforturi monumentale și, din pricina distanței, în momentul când specialiștii NASA vor primi confirmarea că Curiosity se pregătește să penetreze atmosfera lui Marte, roverul se va afla deja la destinația finală, întreg sau distrus. Întârzierea este posibilă din cauza intervalului de timp necesar semnalului radio să călătorească de la Marte pe Terra (circa 15 minute dus).

Înalt de 2,15 m, lat de 2,75 m și lung de 3,05 metri, roverul este echipat cu o gamă impresionantă de dispozitive care ne vor ajuta să ne înțelegem mai bine planeta vecină și chiar vor confirma prezența unor forme de viață antice. Desigur, dacă totul va decurge conform planului.
stiintasitehnica.com

Apariţia omului şi a celorlalte vertebrate s-ar datora unui accident genetic, petrecut în urmă cu peste 500 de milioane de ani, care a dus la duplicări genetice, dar şi la apariţia unor proteine a căror funcţionare poate explica multe din bolile actuale, potrivit discovery.com.

Cercetătorii studiază de mai multă vreme un mic animal, denumit amfiox (Branchiostoma lanceolatum), care s-ar afla la linia de demarcaţie între vertebrate şi nevertebrate. În urmă cu peste 500 de milioane de ani, acesta a cunoscut două duplicări succesive de ADN, ceea ce a dus la apariţia vertebratelor şi inclusiv a omului.

Aceste duplicări ale ADN-ului au dus la dezvoltarea sistemului de comunicare din corpul uman, care este mai eficient decât un smartphone în prelucrarea informaţiilor, spun cercetătorii. Comunicarea se face cu ajutorul mai multor proteine a căror existenţă este legată de acelaşi "accident" de dublare a genelor.

Carol MacKintosh, de la University of Dundee, şi echipa ei de cercetători studiază în prezent o reţea de câteva sute de proteine din corpul uman care coordoneză reacţia celulelor la factorii de creştere şi la insulină.

Acestă "muncă în echipă" poate avea şi efecte negative însă. Dacă această funcţie vitală a transmiterii informaţiei către celulă ar fi asigurată de o singură proteină, cum se întâmplă la amfiox, atunci pierderea ei sau o eventuală mutaţie ar fi letală.

Când sunt mai multe, şi una dintre ele se pierde sau suferă o mutaţie, omul poate supravieţui, dar poate dezvolta o maladie precum diabetul, cancerul sau o boală neurologică. Fenomenul este studiat în prezent de cercetători pentru a explica cum determină apariţia acestor boli, atât de frecvente în organismul uman.


Citeste mai mult pe RTV.NET: http://www.rtv.net/studiu-aparitia-omului-si-a-celorlalte-vertebrate-explicata-printr-un-accident-genetic_37691.html#ixzz21vfwmGAY

Leslie Kean este o jurnalista de investigatii independenta, din SUA, cu articole in publicatii de mare tiraj, emisiuni radio si filme documentare, in general pe subiecte politice. In 2002 ea a infiintat si a devenit directoarea grupului Coalition for Freedom of Information, militand pentru mai multa transparenta a guvernului in problematica OZN. Ea a publicat in 2010 cartea "UFOs: Generals, Pilots and Government Officials Go On the Record", tradusa si publicata in 2011 si in limba romana, cu titlul "OZN Un mister neelucidat, generali, piloti si oficialitati guvernamentale depun marturie". Leslie Kean, nefiind un ufolog, are avantajul ca priveste fenomenul cu ochii omului de pe strada, care cere dovezi inainte de a crede in diversele scenarii exotice des evocate in acest domeniu.

Cartea isi propune sa evalueze si sa argumenteze cinci teze, la care autoarea a ajuns dupa examinarea, timp de cativa ani, a datelor si marturiilor relevante la care a avut acces:

- pe cerul Pamantului se manifesta, peste tot, un fenomen material, fizic, capabil sa atinga viteze, manevrabilitate si luminozitate ce depasesc tehnologiile pamantesti; iar acest fenomen pare sa se afle sub un control inteligent;

- OZN-urile apar adesea in spatiul aerian restrictionat, unde pot provoca situatii riscante pentru siguranta zborurilor, dar si amenintari pentru securitatea nationala, desi pana acum nu au manifestat fatis acte ostile;

- guvernul SUA ignora aparent fenomenul, trateaza martorii credibili cu lipsa de respect, iar la presiunea publica emite explicatii false;

- desi originea si natura reala a OZN-urilor raman necunoscute, ipotezele extraterestra sau interdimensionala sunt rationale si trebuie pastrate ca o alternativa de luat in considerare;

- avand in vedere potentialele explicatii, rapoartele impun o investigare stiintifica sistematica, care sa beneficieze de o cooperare internationala.

Oricat par de neobisnuite sau chiar de neconceput aceste premise, autoarea este convinsa ca un cititor cu discernamant va ajunge, dupa citirea cartii, sa le accepte, sau, cel putin, sa le considere plauzibile.

Cazuri de maxima credibilitate

La ora actuala nu exista nicaieri un OZN sau ramasite ale unor extraterestri, care sa poata fi puse in vitrina unui muzeu, unde orice sceptic sa le poata vedea (iar daca ar exista, inca ar persista suspiciunea ca sunt falsuri). Exista in schimb un mare numar de cazuri, bine documentate, de intalniri OZN, intre care OZN-uri care au interferat in mod periculos cu traiectoria sau cu aparatura de bord a unor avioane, exista inregistrari radar, facute concomitent cu observarea vizuala, exista tentative sau chiar cazuri in care s-a deschis focul asupra obiectelor misterioase care s-au apropiat prea mult. Ceea ce mai este extrem de important, la astfel de cazuri au fost martori militari sau politicieni, unii cu rang inalt, care au descris in detaliu cele intamplate. Leslie Kean si-a concentrat lucrarea asupra catorva dintre aceste cazuri de maxima credibilitate, bazandu-se exclusiv, asa cum spune ea insasi, "pe surse oficiale si pe documente date publicitatii sub incidenta legii dreptului la informare", surse de nimeni contestate, care au fost coroborate cu dovezi fizice si completate prin interviuri cu martori si investigatori. Martorii erau de regula descumpaniti de experienta avuta, dorind un raspuns pentru cele intamplate. Fiecare dintre ei si-a inceput relatia cu subiectul OZN ca un sceptic, dar interactiunea cu imposibilul i-a transformat ireversibil.

Fenomene aeriene necunoscute

Jurnalista s-a ferit sa abordeze subiecte discutabile, cum ar fi, de pilda, OZN-uri prabusite, baze subterane sau tratate secrete intre guvern si extraterestri. Ea a fost retinuta si in privinta avansarii unor pareri personale privind originea fenomenului, observand insa ca, vrand-nevrand, ajungem la concluzia ca, pe de o parte ipoteza extraterestra nu poate fi inlaturata, iar, pe de alta parte, ea este singura dintre cele propuse care poate explica toate detaliile raportate.

Oamenii obisnuiti pun adesea semnul de egalitate intre "OZN" si "nava cosmica extraterestra". Aceasta a doua acceptiune tine, in constiinta publica, de universul SF, drept pentru care oamenii considera neserios si subiectul "OZN". Leslie Kean are intelepciunea sa precizeze de la bun inceput ca aceasta abordare este paguboasa, contraproductiva, intrucat "OZN" nu este nimic mai mult decat "obiect zburator neidentificat", iar "neidentificat" inseamna ca nu stim de fapt ce sunt misterioasele aparitii.

Circa 90-95% din ceea ce oamenii considera OZN-uri pot primi explicatii obisnuite: baloane meteorologice, rachete de semnalizare, lanterne atarnate de baloane sau zmeie, avioane experimentale, avioane zburand in formatii, stoluri de pasari, sateliti, planete, meteoriti, deseuri spatiale, fulgere globulare, parhelii, nori etc. Indata ce a fost stabilita natura sa, obiectul nu mai este un "OZN", acest apelativ fiind adecvat doar pentru cele 5-10% observatii care nu pot fi explicate in niciun fel.

Leslie Kean considera ca intrebarea frecvent folosita "Crezi in OZN?" este lipsita de fundament si "nu are niciun sens, deoarece stim ca obiectele neidentificate exista, fiind documentate si definite oficial ca atare de Fortele Aeriene si de alte organisme ale guvernelor din intreaga lume". Aceste obiecte "pot fi fotografiate, pot genera raspunsuri pe ecranele radarelor, pot sa lase urme pe sol si sa fie descrise de martori independenti, aflati in locuri diferite". Ele afiseaza adesea performante care nu pot fi explicate prin prisma stiintei noastre actuale. Si cu cat se aduna mai multe date, cu atat lucrurile devin mai confuze...

Termenul de "credinta" s-ar putea aplica cel mult unor intrebari de tipul: "crezi ca suntem vizitati de nave spatiale extraterestre?" Dar aceasta este o alta chestiune. Daca un fenomen sau obiect este "neidentificat", atunci, pur si simplu, nu stim care este adevarata sa origine.

Jurnalista pare sa fie de acord cu faptul ca in ultimul timp, in loc de "OZN" se prefera formularea "Fenomen aerian necunoscut" sau "Fenomen aerospatial neidentificat" (prescurtat "FAN"). Ea citeaza in acest sens pe Richard F. Haines Ph.D., fost cercetator de rang inalt al NASA, care defineste FAN ca fiind "stimulul vizual care determina raportarea observarii unui obiect sau al unei lumini vazute pe cer, al carui aspect si/sau dinamica nu sugereaza un obiect zburator logic, conventional, dar care ramane neidentificat dupa analiza amanuntita a tuturor dovezilor existente, de catre persoane calificate din punct de vedere tehnic" sa realizeze aceasta. Cu toate acestea, pentru accesibilitate, si ea foloseste in continuare termenul de OZN.

Premisa fundamentala pe care incearca s-o adopte Leslie Kean este scepticismul rational, lipsit de partizanate si de idei preconcepute, gata oricand sa ia in considerare explicatii alternative. Evident, sunt eliminati astfel dintre sceptici toti cei care, de la bun inceput, sunt convinsi ca fenomenul OZN nu exista, sau ca are cutare explicatie.

O concluzie la care autoarea a ajuns in mod firesc este tabuul care inconjoara fenomenul OZN, un tabu tenace, desi "nimeni nu este indreptatit sa respinga un subiect fara sa stie mai intai cate ceva despre el".

George Michael, doctor in politici publice si profesor la colegiul de aviatie militara din Montgomery, Alabama, a facut o recenzie a cartii Lesliei Kean pe site-ul societatii Skeptic, in general negativista fata de fenomenul OZN. Profesorul comenta ca in timp ce proiectul SETI (Cautarea inteligentelor extraterestre) a fost considerat un efort stiintific justificat si serios, ufologia a suferit in permanenta de o lipsa de credibilitate si a apartinut dintotdeauna unor grupuri marginale ale comunitatii de cercetatori. Aceasta desi, conform unui sondaj CNN din 1997, 80% din americani erau convinsi ca guvernul ascunde ceea ce stie despre extraterestrii.

Motivul invocat de stiinta academica a fost ca dovezile fizice aduse de ufologi erau de provenienta dubioasa. Tocmai de aceea este de laudat efortul depus de Leslie Kean de a incerca spargerea acestui cliseu prin cazuri provenind de la un mare numar de martori credibili ai unor intalniri OZN, ca si din surse de certa autoritate. De asemenea, George Michael remarca etichetarea facuta de Leslie Kean, care spune ca guvernul SUA ar fi un "paria" al investigatiilor oficiale OZN, in conditiile in care in alte tari, cum ar fi de pilda Franta, au avut o atitudine mult mai deschisa si lipsita de prejudecati.

Desi gaseste cartii si unele aspecte criticabile, George Michael apreciaza ca aparitia este, in intregul ei, laudabila, constituind un pas inainte. Asa cum era de asteptat, "scepticii" de la Skeptic, care aveau deja parerile formate dinainte asupra acestui subiect, s-au grabit sa critice atat cartea cat si pe recenzentul ei.

Pentru ca si cititorul acestei rubrici din Magazin sa-si formeze ori sa-si consolideze o opinie proprie, cred ca va fi instructiv sa comentam impreuna, in numerele viitoare, cateva din dovezile adunate de jurnalista Leslie Kean, in cautarea adevarului despre misteriosul fenomen OZN.

DAN D. FARCAS


revistamagazin.ro

Transition, mașina zburătoare dezvoltată de Terrafugia Inc., tocmai a încheiat prima fază a testelor de zbor. Acestea au avut loc în cadrul Aeroportului Internațional Plattsburgh, din statul New York, iar prototipul încadrat ca aeronavă ușoară de agrement s-a comportat „exceptional”, potrivit producătorului.

Vehiculul este special proiectat încât să respecte standardele Administrației Naționale pentru Siguranța Traficului pe Autostrăzi, din SUA, și va putea fi condus legal pe drumuri publice după ce își pliază aripile în urma aterizării.
O aeronavă ușoară de agrement este definită de Autoritatea Aviatică Federală din SUA (FAA) ca un avion cu cel mult două locuri, ce are o masă maximă admisă de 600 kg, o viteză maximă în zbor de 222 km/h, o viteză de decroșare de sub 82 km/h, motor unic și cabină nepresurizată. Vehiculul Transition are o masă maximă de 650 kg, dar FAA a făcut o excepție pentru ca mașina zburătoare să poată încorpora elemente de siguranță tipice autoturismelor moderne, nedisponibile în cazul altor aeronave ușoare.



În cadrul primei faze de testare, s-au determinat competențele și manevrabilitatea prototipului, masa, centrul de greutate și fluctuațiile de altitudine, stabilitatea, sistemele de răcire a motorului și optimizarea mișcării elicei în diverse condiții de zbor.


Alte cinci faze ale testului de zbor sunt planificate, pentru o dublă certificare a lui Transition ca aeronavă ușoară de agrement și ca vehicul terestru până la sfârșitul verii. Testele de drum ulterioare includ verificarea trenului de sol, a suspensiei și optimizarea frânării și a manevrabilității pe drum.



Prima livrare către un client a produsului Terrafugia Transition este prevăzută pentru finalul lui 2012. Pe măsură ce zvornurile că vehiculul va deveni disponibil se materializează, prețul său crește în estimări, astfel încât deja se speculează că se va comercializa pentru suma de 279.000 de dolari.

http://www.stiintasitehnica.com/ma-ina-zburatoare-va-putea-fi-in-sfar-it-folosita-pe-drumuri-publice-i-in-aer-video-_1532.html

Capsula Shenzhou-9 a fost lansată sâmbătă seară de la Centrul de Lansare Juquan, iar azi dimineaţă, la ora României 09:07, a andocat cu succes la laboratorul spaţial chinez Tiangong-1. După numai două ore, taikonauţii Liu Yang, Jing Haipeng şi Liu Wang se aflau la bordul laboratorului spațial.
Procedurile de andocare, la altitudinea de 340km, au fost realizate în întregime automatizat, de către computere, capsula fiind aliniată cu Tiangong (Palatul Spațial) de o suită de radare, lasere şi senzori optici.

În cadrul laboratorului Tiangong-1, care este prima componentă a viitoarei stații spatiale chineze, se vor desfăşura o serie de experimente ştiinţifice, inclusiv teste medicale pentru înţelegerea efectelor imponderabilităţii asupra corpului uman.

Misiunea reprezintă a patra misiune de trimitere a astronauţilor chinezi (taikonauţi) în spaţiu. Prima astfel de misiune, Shenzhou-5, a avut loc cu nouă ani în urmă, Yang Liwei fiind primul astronaut chinez trimis pe orbită.

În urma succesului misiunii Shenzou-9, Liu Yang devine prima femeie astronaut a Chinei în spaţiu, unde va sta până la sfârşitul lunii, alături de cei doi colegi ai săi.




STIINTA SI TEHNICA

Ultimele descoperiri ale sondei NASA LRO, publicate în revista Nature, indică faptul că până la 22% din suprafaţa craterului Shackelton, aflat în apropierea Polului Sud al Lunii, este acoperită de apă îngheţată. Deşi procentul pare unul impresionant, cantitativ apa reprezintă doar 378 de litri într-un crater lat de 20km şi adânc de 3,2 km.

Până acum nu fusese găsită apă deloc în craterul Shackelton, astfel încât „comparativ, 22% reprezintă foarte mult, însă în realitate nu e mult...categoric nu este o cantitate de apă suficientă explorării umane sau forării de hidrogen” susţine cercetătorul şef Maria Zuber, de la MIT. Totuşi, viitorii colonişti selenari nu trebuie să abandoneze speranţele, descoperirea fiind numai rezultatul unor măsurători de suprafaţă.

Mai mult, LRO a găsit puncte strălucitoare (care indică prezenţa posibilă a gheţii) şi pe pereţii craterului, nu numai pe fundul acestuia: „este un fapt extrem de interesant...dacă admitem că în crater a fost apă îngheţată, ne-am aştepta să o găsim în cea mai rece şi întunecată parte a sa, respectiv planşeul acestuia. Astfel, descoperirea indică unele dezintegrări în zonă care au dus la alunecarea materialului pe pereţi” afirmă doamna Zuber – una dintre explicaţiile acestui fenomen, ar fi cutremurele cauzate de impactul Lunii cu diverşi meteoriţi.
Cu aceeaşi ocazie, cercetătorii au stabilit faptul că Shackelton are o vârstă de cel puţin 3 miliarde de ani şi este foarte bine prezervat, planşeul său având aproximativ acceaşi vârstă cu buza sa.

Cercetarea s-a bazat pe măsurătorile altimetrului laser al LRO, care permite şi obţinerea de informaţii legate de elevaţia şi compoziţia suprafeţelor selenare.

STIINTA SI TEHNICA

Ideea de ultima ora in domeniul transportului de persoane este cea a trenurilor care sa se deplaseze prin tuneluri speciale, din care a fost scos aerul, cu viteze care ar putea atinge 4.000 km/h! Anuntul se refera la cercetari facute de specialisti chinezi si americani care au pe masa de studiu aceasta forma revolutionara de transport, e drept aflata deocamdata in stadiu de teorie. Cu o asemenea viteza, distanta dintre Europa si America ar fi parcursa intr-o singura ora!

Specialistii chinezi numesc aceasta tehnologie Evacuated Tube Transport sau ETT (Transport prin tuneluri vidate) care ar functiona dupa acest principiu: in loc sa se foloseas-ca maglev-urile (trenurile suspendate pe sine electromagnetice) in spatii deschise, cum sunt folosite azi, ele ar putea circula prin tuneluri paralele (cate unul pentru fiecare directie) din care aerul este evacuat permanent (vidate).

Capsulele presurizate pentru pasageri se deplaseaza prin aceste tuneluri, fara ca ele sa intampine nici o rezistenta, cu o viteza de 4.000 km/h, folosind mai putin de o zecime din energia consumata de un avion. Pare o nebunie, dar ideea circula deja in mediile de cercetare chineze, si ne propune o viziune revolutionara a transportului in viitor. Deocamdata se vorbeste ca cercetatorii chinezi ar putea proiecta aceste tuneluri vidate pe care maglev-urile sa atinga o viteza de 1.000 km/h.

Problema cea mai spinoasa este una singura: tunelurile vidate. Peste Oceanul Atlantic, cum isi imagineaza cercetatorii americani, ele ar fi aproape imposibil de realizat (tehnic si financiar). Insa ideea ar putea fi pusa in practica pe distante scurte, de doar cateva zeci sau sute de kilometri, cum e si cazul maglev-urilor.

Lupta pe levitatia electromagnetica

China are cea mai lunga retea de trenuri suspendate pe sine electromagnetice, fiind singura tara din lume care foloseste aceasta tehnologie pentru transportul comercial. Maglev-ul lor care leaga metroul din Shanghai de Aeroportul international Pudong, circula cu o viteza de 431 km/h, distanta de 30 km fiind parcursa in 8 minute. Interesant este faptul ca maglev-ul a circulat in cadrul unor teste demonstrative, inainte de inaugurare, cu 501 km/h, fiind cel mai rapid tren cu levitatie electromagnetica din lume.

In privinta trenurilor super-rapide comerciale tot China detine suprematia. Trenul-glont care se numeste pe scurt CHR, adica China Railway High Speed, circula de vara trecuta intre Beijing si Shanghai cu 380 km/h, cei 1.300 km parcursi non-stop in trei ore si 58 minute spre deosebire de cele 9 ore si 49 cat le trebuie trenurilor conventionale, tronsonul de 1.300 km fiind si cel mai lung din lume construit dintr-o singura faza.

Japonezii intra si ei in competitie

Pana la punerea in aplicare a tehnologiei ETT in domeniul transportului feroviar, la categoria trenuri-glont, Japonia este tara care incearca sa tina pasul. Trenul lor de mare viteza, Shinkansen, atinge 230 km/h pe tronsonul dintre orasele Tokio si Osaka, adica pe distanta de 515 km pentru aceasta calatorie avand nevoie de doar o ora si 25 de minute.

Pentru anul 2045, conform proiectelor la care se lucreaza inca de azi, Japonia intentioneaza sa construiasca cea mai lunga cale ferata pentru maglev-urile autohtone, iar pentru 2025 se intentioneaza constructia unei linii speciale pentru maglev pe o distanta de 366 km, intre Tokio si Nagoya, un drum care ar putea fi strabatut in 40 de minute. Acest proiect nu este nou, el exista din anii 1970, dar a fost mereu amanat din cauza costurilor astronomice (peste 112 miliarde dolari).

GEORGE CUSNARENCU

REVISTA MAGAZIN