Luminile din Hessdalen

    Cele mai multe au fost demonstrate stiintific dar altele sfideaza parca, logica. Fenomenul la care vom face referire a fost cunoscut in Norvegia, in localitatea Hessdalen, acolo unde inca de prin anul 1940 a fost anuntata aparitia pe cer a unor globuri luminoase care par a se aprinde in aer si care dureaza doar o secunda. Intensitatea lor a crescut destul de mult prin anii 1980. Chiar daca in ultima vreme numarul acestor lumini s-a mai redus, globurile de foc sunt inca aparitii curente pe cer. Pana acum insa, nu exista nici o explicatie plauzibila in ciuda unor incercari de-a le da o denumire. Ele se aseamana destul de mult cu fenomenul misterioaselor fulgere globulare, diferenta fiind data de durata. Luminile de la Hessdalen sunt insa mult mai lente si dureaza mai mult decat fulgerele globulare. Misterul acestor lumini inca persista iar lumea stiintifica mai cauta raspunsul.

Alunecarile prin timp

    Ei bine, multi dintre noi am avut, macar odata in viata, senzatia ca ajungand intr-un loc sa avem senzatia ca traim cu ani in urma, sa credem ca am mai trait acele clipe. In general, aceste „vedenii” nu dureaza mai mult de cateva minute si sunt considerate, de catre unii, halucinatii. Cu toate astea, rapoartele care mentioneaza trairi de acest fel sunt cat se poate de ambigue. Unul dintre cazurile cele mai cunoscute este al britanicului Archie Carmichael, care a intrat intr-o cafenea si a fost socat sa vada ca persoanele prezente in acel loc erau imbracate in haine de moda veche, cel putin cu 100 de ani in urma, iar nimeni nu parea sa observe prezenta sa in cafenea. Cand s-a „trezit” din aceasta stare, Archie era in bratele unui barman care chemase ambulanta, ingrijorat de starea clientului. Exisa si alte marturii ce vorbesc despre aparitii fantomatice cu avioane iesite de mult din uz ce survoleaza cerul in apropierea unor aeroporturi vechi de secole, care de fapt existau cu mult timp in urma. Desi acceptate in lumea stiintifica, aceste fenomene, numite „alunecari prin timp” nici ele nu au putut fi elucidate inca.

Infrasunetele naturale

    Acestea sunt descrise de specialisti ca fiind orice frecventa audio neperceputa de urechea umana. Nu exista nici un dubiu fata de existenta lor. Ba chiar, mai mult, infrasunetele pot fi obtinute cu ajutorul tehnologiei moderne insa, studiile au aratat ca perceptia unor infrasunete naturale poate duce la aparitia depresiei, fricii, anxietatii si a atacurilor de panica. Unii oameni de stiinta au acreditat ideea ca frecventa de 19 Hz duce la halucinatii asociind-o chiar cu fenomenele paranormale. Daca sursa infrasunetelor este destul de puternica, vibratiile imprimate obiectelor sunt extrem de puternice, astfel ca acestea se vor misca singure. In multe locuri din lume sunt folosite ca arme psihologice dar, cu toate astea, pana in prezent, originea infrasunetelor naturale, nu a fost explicata. De asemenea nu se cunosc nici efectele complete pe care le au asupra organismelor vii.

Urme imposibile

    De-a lungul istoriei, atat arheologii cat si palentologii au descoperit urme de dinozauri transformate, datorita solidificarii solului unde au fost facute, in piatra. Nimic neobisnuit putem afirma. Este un proces natural. Misterul insa apare atunci cand au fost descoperite in mai multe locuri, urme de dinozauri alaturi de... urme umane. Unul dintre cele mai cunoscute situri de acest gen este Paluxy din Texax, Statele Unite ale Americii. Controversele pe aceasta tema sunt mari tinand cont ca oamenii nu au trait in perioada uriaselor reptile. Dar atunci cum se poate explica existenta acelor urme? Specialistii considera ca totul ar fi fost pus la punct de cineva si ca autenticitatea unei astfel de convietuiri intre om si dinozauri este doar o facatura. Ei contesta cu vehementa ideea, chiar in ciuda faptului ca, de curand, au mai fost descoperite urme identice in siturile de la Nevada si Stinnet (Texax).
  

 Ar mai fi multe alte fenomene aparute in lume care inca nu-si gasesc o explicatie stiintifica plauzibila. Amintim „Amfibienii vii inchisi in piatra”, „Imaginile periferice surprinse de ochiul uman”, „Oameni care dispar fara urma”, „Zgarieturile si vanataile care apar din senin”, „Hiperperceptia” si „Senzatiile de déjr-vu”. Fenomene pentru care oamenii de stiinta inca n-au gasit explicatii si care, din acest motiv, dau nastere la tot felul de interpretari, unele dintre ele, de-a dreptul halucinante. Stiinta va fi singura care, cu timpul, va lamuri misterul.

IOANA FLORIA

Ultimele studii ale unui cercetator britanic intaresc teoria conform careia celebra panza care ar fi acoperit trupul lui Iisus, a fost tesuta in Evul Mediu. O concluzie care a dat nastere, asa cum era de asteptat, unor noi polemici legate de vechimea si autenticitatea controversatului giulgiu. Specialist in datarea prin spectrometrie de masa (SMA) si director al Laboratorului de datare prin radiocarbon al Universitatii Arizona din Tucson, englezul Timothy Jull a publicat recent un studiu efectuat pe esantion din celebrul „giulgiu al lui Christos”. Textul, relativ scurt si radical, este insotit de sapte fotografii pentru a fi cat mai edificator.

O noua si edificatoare datare

    Noul esantion studiat, masoara 0,5/1 cm si cantareste 12,40 mg, fiind donat Universitatii Arizona, in 1988, de Vatican.  E ceea ce a ramas din esantionul studiat in 1988 la Universitatea din Arizona, distrus partial in urma procesului de datare. Jull a recurs la noi studii ale esantionului, procedand la trei metode de investigatie: un examen aprofundat cu ajutorul microscopului stereoscopic care a scos in evidenta relieful, examen cu raze X si datare cu carbon 14.
    

Care a fost motivul reluarii incercarilor de datare dupa ce echipele de cercetatori (in total, 21) din cele trei laboratoare, au dat un verdict clar? In primul rand dorea sa fie absolut sigur ca nu s-a strecurat nici o eroare in datare, iar in al doilea rand voia sa tempereze vocile vehemente ale celor care sustineau ca celebra panza este cea care a acoperit trupul lui Christos.
 

   Pe de alta parte, a incercat sa combata teoria celor care au sustinut ca datarea s-a efectuat pe un esantion care facea parte dintr-o bucata a panzei carpita de calugaritele din ordinul Santa Clara din Chambery, in 1532 (cand a avut loc un incendiu ce a distrus partial panza), unde relicva a fost mult timp pastrata inainte de a fi transferata in Torino. Jull a observat ca tesatura era compusa esentialmente din in si foarte putin bumbac si ca fibrele de bumbac le-au contaminat intr-o masura infima pe cele de in. Cat priveste redatarea cu carbon 14, rezultatele le-au confirmat pe cele din 1998.

Un american contraataca

    Intr-un articol exploziv, aparut in 2005, in revista Thermoclinica Acta, se afirma faptul ca esantionul supus la datarea cu radiocarbon in 1988 nu era original, asa incat nu intra in discutie vechimea atestata in 1988.  Autorul articolului, chimistul american Rayond Rogers de la laboratorul din Los Alamos (SUA) a declarat ca esantionul facea parte dintr-o tesatura adaugata la cea originala. Acesta a efectuat prelevari de pe suprafata giulgiului cu benzi adezive special concepute sa nu contamineze tesatura.

Chimistul american mai avea la dispozitie o bucata din panza folosita pentru a intari giulgiul dupa incendiu si cateva fire ale unui alt esantion prelevat de un cercetator belgian in 1973, dintr-o zona adiacenta celei folosite la datarea cu radiocarbon din 1988 (esantionul 14C). Raymond Rogers a avut acces (nu se stie cum) si la un esantion 14C. Studiindu-le, a observat ca esantioanele prelevate de la marginea tesaturii, printre care si 14C, erau acoperite cu un strat de guma vegetala, extrem de fin, care nu aparea pe fibrele prelevate cu benzi adezive pe toata suprafata giulgiului.
    

Colorantul (guma vegetala) extras din radacina de garanta (roiba), care se folosea in Italia incepand cu anul 1291, indica faptul, in opinia sa, ca partile datate ar fi fost colorate pentru a masca peticirea tesaturii originale. Chimistul mai realizeaza faptul ca esantionul-radiocarbon are proprietati chimice complet diferite de restul giulgiului.

Imaginea stranie de pe giulgiu a fost reprodusa?

In legatura cu reprezentarea siluetei de pe giulgiu s-au emis diverse ipoteze senzationale. Una dintre acestea se refera la teoria vaporografiei: vaporii degajati de cadavru ar fi reactionat cu o solutie de aloe si mir, care se presupune ca era impregnata in panza. Asadar, corpul si-ar fi pus direct amprentale pe acesta. O alta teorie se refera la o energie de o natura electromagnetica sau radianta care ar fi reactionat asupra panzei.
    

Unii oameni de stiinta au incercat sa demonstreze ca panza a fost pictata cu ocru. Cercetatorul italian Luigi Garlaschelli, de pilda, de la Universitatea din Pavia, a incercat sa reproduca pictura cu ingrediente folosite in Evul Mediu. Dupa multiple incercari cu pigmenti uscati si umezi, cu amestecuri de acizi pentru a simula impuritatile unei panze similare, a reusit sa reproduca pictura (desenul). Pentru asta, a acoperit cu panza (pe care a incalzit-o la o temperatura de peste 200ºC timp de 3 ore pentru a-i conferi vechime artificiala) un barbat gol, asezat pe pat. Cu un tampon inmuiat in ocru si acizi a uns zonele panzei in care apareau reliefurile corpului. Apoi a intins panza pe o masa, continuand sa frece zonele in care detaliile imaginii nu erau suficient de vizibile, obtinand o imagine compatibila cu cea de pe giulgiul original.
 

   „Exista si alte tehnici, relativ simple, de a reproduce desenul, dar cea folosita de mine, este pana acum, cea mai performata, a declarat cercetatorul. Imi mai ramane doar sa examinez panza pentru a determina exact pana unde a patruns culoarea in fibre si sa compar observatiile cu cele facute pe original.” (Va urma)

DORIN MARAN