Într-o dimineaţă de primăvară din 1943, 160.000 de trupe Aliate debarcă pe ţărmurile Normandiei pentru a crea cel de-al doilea front, atât de dorit de strategii americani şi cerut cu disperare de Stalin. În zilele următoare, alte divizii aliate ajung pe plajele franceze în timp ce germanii se străduiesc să-i arunce pe invadatori înapoi în mare. În aer, sute de avioane ale celor două tabere se luptă pentru controlul spaţiului aerian. Într-un final, Aliaţii reuşesc – cu ajutorul unor porturi artificiale construite în apropierea ţărmurilor – să creeze o enclavă pe care germanii să n-o poată penetra. Şi, graţie noului P-51 Mustang, Aliaţii câştigă lupta împotriva Luftwaffe.




Din cauza asaltului sovietic de pe frontul de est, germanii nu pot transfera suficiente trupe în vest pentru a-i opri pe Aliaţi. Până la sfârşitul toamnei, Aliaţii au străbătut întreaga Franţă pentru a ajunge la Linia Siegfried de-a lungul frontierei vestice germane. Blocaţi ca într-o menghină între cele două fronturi, Germania capitulează în primăvara lui 1944.

Scenariul de mai sus se bazează pe două lucrări de istorie contrafactuală, ambele publicate în 1980: 1943: The Victory that Never Was, de John Griggs, şi Second Front Now: 1943 a lui Walter S. Dunn Jr. Autorii argumentează că prin amânarea invaziei din nord-vestul Europei până în primăvara anului 1944, americanii şi englezii au comis o gravă eroare strategică ce a amânat capitularea Germaniei naziste cu un an. În loc să se dedice operaţiunilor din Sicilia şi Italia, ei ar fi trebuit să se concentreze pe Operaţiunea Roundup, planul iniţial al Aliaţilor al invaziei din Franţa pentru anul 1943.

Părerile istoricilor cu privire la demersul lui Griggs şi Dunn diferă, dar mulţi recunosc că cei doi au adus unele argumente pertinente cu privire la fezabilitatea operaţiunii. Ei au subliniat faptul că Aliaţii aveau o capacitate de transport de bunuri militare adecvată – debarcarea din Sicilia din iulie 1943 a presupus o capacitate de transport similară. Aliaţii aveau 63 de divizii disponibile pentru o posibilă debarcare peste Canalul Mânecii, în timp ce germanii aveau în Franţa doar 44 de divizii, şi nici acelea foarte bine echipate.

În plus, Aliaţii concepuseră deja acele porturi artificiale care au contribuit la succesul din 1944. Vehiculele speciale blindate folosite în invazia din 1944 fuseseră deja proiectate, iar britanicii descoperiseră că avionul american P-51 era mai puternic decât oricare alt bombardier al inamicilor, ceea ce însemna că sprijinul aerian necesar pentru protejarea debarcărilor putea fi asigurat.

Dacă Aliaţii aveau capacitatea de a începe operaţiunea Roundup, de ce nu au profitat de oportunitate? Dunn vine cu teoria, exagerată, conform căreia Aliaţii au amânat intenţionat debarcarea în Franţa pentru ca regimurile totalitare nazist şi sovietic să se epuizeze reciproc în război. Grigg vine cu teoria mult mai plauzibilă potrivit căreia liderii Aliaţi au luat pur şi simplu o decizie strategică greşită. La conferinţa de la Casablanca, nici Churchill, nici Roosevelt nu veniseră fixaţi pe ideea de a respinge planul unei invazii pentru 1943. Dar premierul britanic s-a lăsat sedus de mareşalul Alan Brooke, şeful statului major al Imperiului Britanic, cel mai important adept al strategiei mediteraneene. Deşi s-ar fi putut impune în faţa acestuia, Churchill nu a făcut-o.

De cealaltă parte, americanii s-au autoconvins că înainte ca orice altă operaţiune majoră să aibă loc, enclava germană din Tunisia trebuie distrusă. Asta nu s-a întâmplat decât în mai 1943, aceeaşi lună în care Aliaţii au convenit oficial să amâne invazia din Franţa pentru 1944. Grigg susţine că dacă Aliaţii s-ar fi concentrat pe Roundup, i-ar fi putut învinge pe germani cu mai puţine trupe.

Morris Janowitz, decanul sociologiei militare, a lăudat analiza lui Grigg ca un bun exemplu al modului în care factorii instituţionali şi de organizare pot submina realizarea unui obiectiv deja stabilit – în acest caz principiul de Germany first, de concentrare pe învingere în primul rând a Germaniei prin intermediul unei invazii peste Canal, cât mai devreme posibil: americanii au concentrat în Pacific o prea mare forţă umană şi o prea mare parte din flotă pentru ca scopul acesta să mai fie viabil.

În ciuda unor argumente pertinente pe care le-au adus, Grigg şi Dunn au şi trecut cu vederea unii factori cheie care făceau invazia din 1943 – şi o înfrângere rapidă a Germaniei – mai puţin viabilă. În primul rând, o planificare serioasă pentru atacul peste Canal nu a început decât în martie 1943. Într-adevăr, un comitet pusese deja problema unui asemenea atac încă din vara lui 1942, dar este extrem de improbabil ca o invazie de succes să fi putut fi planificată în doar câteva luni. În al doilea rând, chiar dacă planificarea concretă ar fi început din 1942, trupele americane ar fi fost în 1943 mult mai prost pregătite. În al treilea rând, e puţin probabil ca Aliaţii să fi ajuns repede la o înţelegere care s-a dovedit a fi vitală pentru succesul operaţiunii: numirea unui singur comandant suprem cu autoritate asupra tuturor forţelor, fie ele terestre, navale sau aeriene. E posibil ca nici Eisenhower, nici un alt general să fi putut beneficia de suficientă credibilitate la mijlocul anului 1943 pentru a fi ales în această funcţie. Astfel, ar fi fost posibil ca prin operaţiunea Roundup Aliaţii să fi reuşit să creeze o enclavă în Franţa, dar nimic mai mult. N-ar fi reuşit victoria decisivă care a urmat invaziei din 6 iunie.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-ar-fi-fost-aliatii-ar-fi-debarcat-normandia-1943

Istoria coloratã a romului ne poartã înapoi cu patru secole, în vremea aventuroaselor explorãri maritime care poartã sãmânţa confruntãrilor dintre marile puteri navale. Tehnic vorbind, romul se obţine din sucul fermentat de trestie de zahãr, sirop fermentat, melasã sau orice alt produs de zahãr distilat la o tãrie sub 190 de grade. Romul se distileazã oriunde se gãseşte zahãr. Doar Insulele Caraibe produc rom pentru export în întreaga lume. Fiecare insulã produce un tip specific de rom datoritã ingredientelor folosite, tehnicilor de distilare sau duratei de maturare. În genere, insulele vorbitoare de spaniolã produc un rom alb, sec, în vreme ce acolo unde se vorbeşte engleza romul este negru şi are un gust greu.

Bãuturile fermentate pe bazã de trestie de zahãr sunt de gãsit chiar şi în antichitate, în India sau China, dar pirma distilare propriu-zisã se realizeazã în Caraibe în secolul al XVII-lea. Etimologia cuvântului este incertã, o ipotezã aducând în discuţie originea de la latinescul ”saccharum” (zahãr), o alta cuvântul franţuzesc ”arome”, şi o a treia normandul ”rombollion”, care ar fi desemnat alcooluri distilate din cidru de mee sau pere. Romul a jucat un rol important în dezvoltarea coloniilor nord-americane. În anii 1600-1700 zahãrul brut era transportat din Caraibe în Noua Anglie, unde era distilat şi exportat apoi în Europa. Ciudat este cã trestia de zahãr nu este originarã din America, ci din Asia, arabii find cei care au rãspândit-o în zonã prin secolul al VIII-lea. Cristofor Columb este cel care o aduce în Caraibe, în 1493. Prima menţiune certã legatã de producerea tumultoasei bãuturi care a cauzat chiar o mare rebeliune în Australia prin 1808 dateazã din 1657, când General Court of Massachusetts scoate în afara legii vânzarea de bãuturi alcoolice.

Cele mai colorate poveşti ale romului provin din rolul sãu în istoria maritimã. Corsarii şi piraţii se îndeletniceau cu contrabanda, furtişagurile şi marea lor iubire...bãutura, de cele mai multe ori în exces. Totuşi romul întreţine cea mai durabilã (poate nu cea mai intensã) legãturã cu forţele navale engleze. În 1655, dupã capturarea insulei Jamaica, britanicii modificã raţia de alcool pentru marinari, înlocuind brandy-ul franţuzesc cu romul. La început primeau câte o jumãtate de pintã de rom nediluat în fiecare zi, dar când s-a constatat cã de multe ori pãstrau porţiile pentru chermeze, amiralitatea a diluat bãutura. Romul începuse sã cauzeze ”rumbullion” printre oameni, care uitã de ordine şi disciplinã, ceea ce îl provoacã pe vice-amiralul Edward Vernon (poreclit ”the old grog”, de unde şi denumirea noului amestec alcoolic) sã emitã în 1740 un ordin prin care se cere diluarea.

Şi cum apa ţinutã prea mult pe corãbii cãpãta un gust stãtut, se folosea lãmâia pentru a-l masca. Aceastã mãsurã s-a dovedit beneficã pentru mateloţi din moment ce acum îşi primeau şi porţia de vitamina C. Porecla de ”limey” (de la lime-limetã) încã se mai foloseşte uneori cu referire la britanici. Tradiţia ca marinarii sã-şi primeascã zilnic duşca de rom a persistat 300 de ani, pânã în secolul al XX-lea. Între timp a devenit o ceremonie destul de elaboratã pe galerele engleze, pânã ce sã fie abolitã pe 31 iulie, 1970, zi cunoscutã drept ”Black Tot Day”.

Istoria romului are un parfum romantic şi datoritã înfrângerii armatei lui Napoleon la Trafalgar de cãtre echipajul ameţit dar curajos al amiralului Nelson sau asocierii cu viaţa rebelã piratereascã. Povestea cu Nelson, care primise titlul de Sir pentru...tâlhãriile de peste oceane, are şi o laturã puţin mai macabrã. Corpul sãu a fost conservat într-un butoi cu rom pentru a rezista pânã în Anglia, dar marinarii au gãsit butoiul şi au bãut romul amestecat cu sângele comandantului, de unde a rãmas sintagma ”sângele lui Nelson” ca sinonim pentru rom.

MAI MULTE PE http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/romul-dragostea-piratilor

De unde vine denumirea „Basarabia”? A existat până la 1241, aşa cum susţin anumiţi autori, o regiune cu numele acesta, populată de români şi de cumani (care, retrăgându-se din faţa mongolo-tătarilor, s-ar fi refugiat în Oltenia şi ar fi transmis numele regiunii părăsite familiei domnitoare a viitoarei Ţări Româneşti de la sud de Carpaţi)? Sau, aşa cum s-a demonstrat în istoriografia românească, numele „Basarabia” provine pur şi simplu de la dinastia de domni munteni care şi-a extins la un moment dat autoritatea şi asupra Chiliei? O lectură atentă a numeroaselor surse documentare ne oferă răspunsul...

Pe parcursul istoriei lor, românii au suportat diferite influenţe politice economice, religioase şi etno-lingvistice din partea reprezentanţilor altor popoare, cum ar fi cele slave, turanice ş.a. În urma acestor contacte, în mediul lingvistic românesc au apărut unele antroponime, hidronime, toponime şi politonime de origine străină, care generează discuţii în controversă între specialiştii în materie şi cititorii simpli. Din motive lesne de înţeles, printre aceste nume topice şi antroponime se evidenţiază Basarabia şi Basarab, legate indisolubil de istoria noastră naţională.

Referitor la cele două nume, în istoriografia şi lingvistica românească au fost emise două versiuni: 1) autohtonă, dacică (ideea îi aparţine marelui nostru lingvist şi istoric înaintaş B.P Hasdeu) 2) cumană (turanică), susţinută de mai mulţi cercetători, deşi unii cu anumite rezerve.



O problemă controversată şi un inventar al punctelor de vedere

N. Drăganu menţiona că majoritatea cercetătorilor sunt de părere că sufixul aba (apa) din cuvântul Basarab, fiind de origine cumană, ar însemna tată ori bunic. Mai multe controverse apar în legătură cu semnificaţia cuvântului Basar, care constituie temelia antroponimului în cauză – cel foarte bun, cel foarte sfânt, nume de câine, târg. Autorul îi dă dreptate lui Gh. Brătianu, că numele nu întotdeauna indică originea etnică a celui care îl poartă. Chiar dacă termenul basarab ar fi de origine cumană ori pecenegă, influenţa ar putea fi pusă pe seama vecinătăţii acestora.[1] N. Drăganu aminteşte şi de lucrarea lui N. Iorga, Imperiul Cumanilor şi domnia lui Basarab, în care marele istoric român, cu referire la un articol al lui R. Bruse Boswell (din „The Slawonic Rewiew”, 1927, p. 68-85) şi la unele surse interne, prezintă exemple de nume cumane din istoria naţională şi universală – Toxabă, Talabă.

O. Densuşianu şi A. Veress susţineau opinia originii cumane a numelui Basarab. În legătură cu aceasta, Ion Dron menţiona că la niciunul dintre popoarele turanic n-a fost depistat totuşi numele de Basarab. Revenind la opinia lui B.P. Hasdeu, cercetătorul din Chişinău prezenta mai multe toponime din ţinutul Orhei, susţinând că numele Basarab ar fi de origine dacică. Prin urmare, originea numelor Basarab şi Basarabia continuă să fie o problemă controversată, provocând numeroase discuţii printre cercetători[2].



O regiune cu numele Basarabia, populată de români şi de cumani?

A. Sacerdoţeanu şi alţi istorici au susţinut şi continuă să fie de părere că numele lui Basarab I este de origine cumană, dar că numele regiunii Basarabia n-ar proveni de la cel al dinastiei muntene[3]. Dimitrie Cantemir considera că până la 1241 numele de Basarabia se referea la spaţiul dintre Prut şi Nistru ori, cel puţin, la sudul acestuia; şi că după 1241 românii din teritoriul menţionat s-ar fi refugiat în Oltenia şi ar fi transmis acest nume viitoarei dinastii muntene[4]. Somerssberg şi I. Thunmann, cu referire la cronica arhidiaconului anonim din Gniezno, din 1395, şi la alte cronici poloneze, erau de părere că, în anul 1259, cumanii basarabeni ar fi participat la cucerirea mongolo-tătară a oraşului Sandomir[5]. Aceeaşi opinie a fost preluată de I. Ţurcanu, care, utilizând unele informaţii din cronicile poloneze din secolele XIV-XVII şi din alte lucrări narative de mai târziu, încearcă să demonstreze că până la 1241 ar fi existat o regiune cu numele Basarabia, populată de români şi cumani, că, în 1241, sub presiunea mongolo-tătară, această populaţie s-ar fi refugiat în Oltenia, transmiţând numele regiunii părăsite familiei domnitoare a viitoarei Ţări Româneşti de la sud de Carpaţi, că domnii munteni n-ar fi stăpânit niciodată Chilia, că numele Basarabia ar proveni de la acei „bersabeni-basarabeni”, care participaseră la recucerirea Sandomirului în 1259 de către mongolo-tătari[6].

În cele ce urmează vom încerca să expunem opinia noastră referitoare la originea numelui Basarab, a toponimului Basarabia şi a extinderii teritoriale a semnificaţiei acestui nume. Vor fi utilizate în acest scop literatura în cauză, documentele publicate şi unele documente inedite de arhivă.



Bătălia de la Kalka şi „bersabenii-basarabenii” din cronicile poloneze de secol XIV

La hotarul secolelor XII-XIII, românii din spaţiul carpato-nistrean se confruntau cu o presiune puternică din partea cumanilor turanici, care se aflau cu prioritate la est de Nipru, dar unele grupuri mici de nomazi îşi păşunau vitele şi la gurile Dunării şi Siretului.

Această presiune crescuse după ce, în 1185, izbucnise răscoala antibizantină a românilor şi bulgarilor, de care s-au folosit cumanii din stânga Niprului pentru a jefui populaţia sedentară de pe ambele maluri ale Dunării. De frica cumanilor, pecenegii, care se aflau în mod individual în comunităţile rurale româneşti ori în grupuri mici pe lângă aceste comunităţi, s-au refugiat în regiuni mai îndepărtate, lăsând în urma lor mai multe nume topice de origine turanică şi poate chiar antroponime. Însă majoritatea populaţiei româneşti locale a rămas pe loc, formaţiunile lor statale şi uniunile teritoriale de sate sub diferite nume participând la diferite acţiuni armate. Mai des aceste formaţiuni participau la unele campanii militare împreună cu uniunea de triburi cumană, de care depindeau mai mult sau mai puţin.

În aceste confruntări sunt menţionaţi cumanii în frunte cu hanul lor Khuten (Kotean din cronicile ruse), brodnicii, berladnicii, vygonţii (expulzaţii), bolohovenii, dar „bersabenii-basarabenii”, conduşi de o pretinsă căpetenie Basarab, nu sunt menţionaţi decât în cronicile poloneze începând cu finele secolului al XIV-lea. Spre exemplu, la bătălia de la Kalka din 1223 au participat cumanii în frunte cu hanul Khuten, brodnicii conduşi de Ploscânea, vygonţii cu boierii lor Domojirici şi Kormilicici[7]. În legătură cu „bersabenii-basarabenii” şi această bătălie apar mai multe întrebări. Cum au reuşit cumanii să-i oblige pe brodnici şi vygonţi să participe la bătălia de la Kalka, deşi erau teritorial mai departe, iar pe „bersabenii-basarabenii” din apropiere – nu? Cum au reuşit brodnicii din bazinul Siretului să treacă spre est, şi în sens invers, prin teritoriul pruto-nistrean, stăpânit de „bersabeni-basarabeni” (care n-au participat la bătălie), fără a se declanşa ciocniri armate între cele două formaţiuni statale?

MAI MULTE PE http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/enigma-unui-nume-basarabia

Sfârşitul lumii a fost prezis de multe ori şi nu s-a întâmplat nimic. Cu toate astea, sunt oameni care cred cu tărie că de această dată, adică în decembrie 2012, Apocalipsa vine negreşit. Pentru ei, o soluţie de supravieţuire este undeva în Kansas. O şcoală, o piscină, un spa, cabinet medical, un cinematograf şi o bibliotecă, dar şi garanţia că vei supravieţui Apocalipsei, în orice formă va fi ea, de la colaps economic şi explozii solare, până la atacuri teroriste şi pandemii. Asta promite Larry Hall, dezvoltatorul apartamentelor de lux, făcute într-un buncăr antiatomic din Kansas, SUA.

El, soţia şi fiul său locuiesc în Denver şi vor folosi apartamentul lor din cadrul complexului, ca o casă de vacanţă, dar în cazul în care lucrurile merg prost, ei vor fi pregătiţi, scrie Daily Mail. Lui Hall îi este frică că erupţiile solare ar putea distruge reţeaua electrică şi ar provoca haos în lume.

Până în prezent, patru cumpărători au dat aproximativ 7 millioane de dolari pentru a avea un paradis unde să fugă atunci când sfârşitul este aproape. Hall spune despre cumpărătorii lui că "îşi fac griji cu privire la evenimente precum erupţii solare, colaps economic, pandemii, terorism, sau criză de alimente".

Clădirea subterană are 7 etaje folosite ca apartamente, iar alte etaje vor fi pentru o piscină, un cinematograf, o bibliotecă, un centru medical, o şcoală şi altele.

http://www.jurnalul.ro/externe/buncar-antiatomica-apocalipsa-sfarsitul-lumii-609698.htm

Astronomii au descoperit o gaură neagră mai mare de milioane de ori decât soarele care se deplasează prin spaţiu.

Este necesară o forţă aproape inimaginabilă pentru a mişca din loc o gaură neagră dar oamenii de ştiinţă cred că "undele gravitaţiei", valurile din materia spaţiului, teorie nedemonstrată a lui Einstein, ar putea "extrage" găurile negre din galaxiile lor (undele gravitaţionale sunt cute în curbura spaţiu-timp care se propagă ca un val şi călătoreşte dinspre sursă spre exterior).

Astronomii consideră că ar putea exista multe astfel de găuri negre care se rostogolesc prin spaţiu, înghiţind totul în jur, cu o viteză de milioane mile pe oră determinând imposibilitatea detectării lor cu telescoapele.

Gravitaţia acestor obiecte este atât de mare încât pot rupe stelele.

Supermasivele găuri negre se găsesc înspre centrele majorităţii galaxiilor inclusiv în galaxia noastră.

Francesca Civano de la Centrul de Astrofizică a Harvard-Smithsonian a declarat că: "Este greu de crezut ca aceste găuri negre care cântăresc de milioane de ori mai mult decât soarele pot fi mişcate din loc, dar aceste noi date susţin teoria undelor gravitaţionale a lui Albert Einstein, unde care nu au putut fi detectate direct niciodata."

Co-autoare descoperirii, Laura Blecha, a adăugat că: "Aceste găuri negre sunt invizibile pentru noi pentru că au consumat tot gazul din jurul lor după de au fost auncate din galaxiile lor"

Civano alături de echipa ei de cercetători au studiat sistemul cunoscut sub numele de CID-42 care este localizat în mijlocul unei galaxii aflată la 4 trilioane de ani lumină distanţă.

Întâi au descoperit două surse distincte de lumină optică în CID-42 folosind telescopul Hubble.

DETALII PE http://www.jurnalul.ro/stiinta/gaura-neagra-614832.htm