Unul dintre ultimele interviuri acordate de Ion Hobana înainte de a trece în nefiinţă
Intr-o mică bibliotecă din Bârlad, fascinantă pentru adolescentul de altădată, Ion Hobana a prins gustul cunoaşterii. Pionier al literaturii de anticipaţie din România, Ion Hobana, 79 de ani, vorbeşte despre dragostea pentru cărţi şi despre datoria de suflet faţă de Jules Verne.„Adevărul": Aţi realizat prima teză de licenţă despre literatura SF în România.
on Hobana: Teza - cred că nu greşesc afirmând că a fost şi una dintre primele din lume - a reprezentat un moment crucial în orientarea mea fermă către science-fiction. Am elaborat-o pornind de la lecturile din Edgar Allan Poe, Jules Verne şi H.G. Wells. Mi-aduc aminte uşoara nedumerire cu care membrii comisiei îmi urmăreau expunerea, până ce am ajuns la povestirile lui Poe care le erau familiare, având în vedere locul scriitorului american în literatura universală.
Evident, fiind o lucrare de pionierat, teza nu-şi propunea şi nici nu ar fi putut să dea o imagine cuprinzătoare a domeniului asupra căruia mă aplecasem. Ea a constituit, totuşi, o primă tentativă de abordare teoretică în spaţiul autohton a unei zone cvasiexotice atunci, care avea să cunoască o expansiune notabilă.
Aţi mers mai departe şi, în 1971, aţi înfiinţat „Cercul Ştiinţific OZN".
Cercul, a cărui denumire reprezenta mai curând o aspiraţie decât o realitate, a luat fiinţă la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, după lansarea cărţii „OZN - O sfidare pentru raţiunea umană", pe care o scrisesem împreună cu Julien Weverbergh. Succesul lui e greu de crezut astăzi. La şedinţele publice, ţinute în marea sală de la parter, participau sute de studenţi şi nu numai.
Ne deplasam în alte oraşe, fiind primiţi cu căldură pretutindeni. Interesul manifest faţă de fenomenul OZN atinsese atunci cota maximă. E adevărat că nu apăreau atâtea cărţi şi nu se difuzau atâtea emisiuni tv de profil ca în perioada de după 1990, cei interesaţi preferând astăzi aceste modalităţi de a-şi satisface curiozitatea.
Care era poziţia regimului comunist faţă de observarea acestor fenomene?
Activitatea Cercului n-a fost supusă unor piedici sau ingerinţe din partea autorităţilor, considerându-se, probabil, că nu aduce prejudicii imperativelor ideologice ale vremii. Pe de altă parte, era de preferat ca studenţii, publicul în general, să-şi canalizeze atenţia spre astfel de teme inofensive. În ceea ce mă priveşte, am publicat zeci de articole şi am participat la emisiuni de radio şi televiziune fără nicio oprelişte.
Mai mult chiar, am publicat în Olanda două cărţi, din nou în colaborare cu Julien Weverbergh, cea consacrată cazurilor OZN din URSS şi Europa de Est fiind tradusă în engleză, franceză şi spaniolă. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Iar când am abandonat, temporar, această preocupare, am făcut-o pentru că doream să mă concentrez asupra altora dintre domeniile prezenţei mele pe tărâmul scrisului.
Aţi creat o asociaţie care să se ocupe de aceste fenomene...
Da, este vorba de Asociaţia pentru Studiul Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate, cu sediul în Bucureşti. Printre membrii fondatori se numărau regretaţii mei prieteni Harald Alexandrescu şi Ion Ţugui, dar şi Dan D. Farcaş, Alexandru Muşat, Emil Străinu... Ceea ce ne propunem este întocmirea unui corpus de cazuri româneşti care să se adauge dovezilor autentice ale existenţei fenomenelor aerospaţiale neidentificate, după ce au fost epuizate tentativele de a găsi o explicaţie convenţională. Până acum, am reuşit să realizăm o bază de date cuprinzând cărţi, reviste, tăieturi din presă, relatări, însoţite de fotografii şi înregistrări video.
Cine este Ion Hobana
- Ion Hobana s-a născut la 25 ianuarie 1931, la Sânnicolau Mare, judeţul Timiş.- A absolvit Facultatea de Litere cu o teză de licenţă despre literatura SF.
- Povestirea de debut este „Glasul mării", 1956.
- A publicat romane, analize şi critici legate de domeniul ştiinţifico-fantastic, continuate cu traduceri şi antologii după opera lui Jules Verne.
- Este coautor al unor lucrări despre OZN-uri, publicate în colaborare cu scriitori străini.
- A obţinut diverse distincţii pentru implicarea în fenomenul OZN.
- Este tatăl crainicului sportiv Sorin Hobana.
Pasiune pentru Jules Verne
Jules Verne a fost mentorul dumneavoastră, spuneaţi cândva. Cum v-a captat atenţia?
Lectura „Călătoriilor extraordinare" a făcut să vibreze o coardă sensibilă în sufletul adolescentului de atunci, ecourile ei prinzând consistenţă, peste ani, în tot ceea ce am scris sub semnul SF. Am încercat să acopăr datoria de suflet faţă de marele scriitor traducând mai multe dintre cărţile sale, publicând zeci de studii şi articole, participând la colocvii în ţară şi străinătate, scriind trei cărţi consacrate vieţii şi operei sale şi, iată, mărturisindu-mi, acum, din nou, recunoştinţa.
Cum apreciaţi iniţiativa „Adevărul" de a scoate cărţile marelui scriitor?
O idee excelentă! Totul depinde însă de respectul faţă de textul original şi de înzestrarea celor care îl transpun în româneşte. Nu pot să mă pronunţ în această privinţă, întrucât împrejurări nefavorabile m-au împiedicat să citesc vreunul dintre romanele publicate până acum.
Credeţi că scriitorul francez Jules Verne a fost în România, mai ales că a scris „Castelul din Carpaţi"?
Regret că trebuie să-i dezamăgesc din nou pe cei care mai cred că Jules Verne ar fi trebuit să călătorească în Transilvania pentru a scrie „Castelul din Carpaţi". Potrivit metodei sale de riguroasă documentare, i-a fost de ajuns să cerceteze, cu creionul în mână, monografia lui Auguste de Gérando „La Transylvanie et ses habitants" şi însemnările lui Elisée Reclus publicate în „Le Tour du Monde", sub titlul „Voyage aux régions minières de la Transylvanie Occidentale".
„Am fost campionul liceului la şah"
Cum era adolescentul Ion Hobana?
Asemenea celorlalţi băieţi de vârsta mea, din generaţia de după război. O trăsătură poate mai puţin obişnuită era faptul că nu consideram învăţătura doar o obligaţie. Eram avid de cunoştinţe şi admirabilii profesori ai liceului bârlădean „Gheorghe Roşca Codreanu" au jucat un rol foarte important în realizarea acestei aspiraţii.
În timpul liber citeam, cântam la vioară, participam la şedinţele cenaclului de la Casa Naţională. Făceam mult sport: fotbal, handbal (în 11!), volei. Am fost campionul liceului la tenis de masă şi la şah. O fotografie de atunci mă înfăţişează în mijlocul echipei de elevi, în stânga mea aflându-se Lucian Raicu, cunoscutul critic literar de mai târziu. Jocul rigorii şi al fanteziei m-a însoţit de-a lungul întregii vieţi, astăzi, graţie internetului, partenerii mei fiind pretutindeni.
Familia v-a influenţat în vreun fel?
Tatăl meu, magistrat, era un mare iubitor de literatură. În biblioteca lui, operele scriitorilor români reprezentativi se învecinau cu cele ale unor poeţi şi prozatori francezi. Era abonat la „Revista Fundaţiilor Regale", pe care o citeam din scoarţă în scoarţă. Cărţile din biblioteca mamei, profesoară de istorie şi geografie, au contribuit şi ele substanţial la lărgirea orizontului meu de cunoaştere. Adăugând climatul de înţelegere şi de încurajare a înclinaţiilor mele, pot răspunde cu deplină îndreptăţire că influenţa familiei a fost hotărâtoare.Petreceaţi mult timp în Biblioteca de la Bârlad...
Biblioteca de la Casa Naţională nu poate fi uitată. Am petrecut multe ceasuri în sala dulapurilor înalte, cu geamuri, pe care o revăd astăzi cu emoţia de atunci. Se aflau acolo şi câteva exemplare din superba ediţie Hetzel a „Călătoriilor extraordinare", de Jules Verne, cu copertele tari, paginile aurite şi gravurile din interior. Cunoscusem până atunci doar cărţile cu coperte albastre din seria Jules Verne a Editurii Georgescu Delafras, iar seara, la cină, le-am împărtăşit părinţilor descoperirea mea. După câteva zile, tata mi-a dăruit volumul „La Jangada. Huit cents lieus sur l'Amazone", găsit într-un anticariat din Bârlad, pe care îl am şi acum.
Aţi început mai întâi să scrieţi poezii. Cum aţi făcut trecerea la proza de anticipaţie?
Eram, atunci, şeful redacţiei literare a revistei „Luminiţa", contactul cu copiii şi cu scriitorii pentru copii determinându-mă să-mi încerc condeiul în această zonă. Câteva producţii rezistă, cred, şi astăzi. Dar drumul mă ducea spre science-fiction, literatură şi, mai ales, exegeză.
Aveţi vreo legătură cu personajul din „Cea mai bună dintre lumi"? V-aţi visat vreodată în altă lume? Cum arată?
Singurul personaj în care mă regăsesc este cel din romanul meu realist, în bună măsură autobiografic, „Călătorie întreruptă", a cărui ediţie definitivă a apărut în 2007. Celelalte sunt plăsmuiri ale imaginaţiei, chiar atunci când povestirea este scrisă la persoana întâi.
Acest interviu a apărut pe 3 februatie 2010, în ziarul „Adevărul“
(nt).jpg)
.jpg)
