Regia Mircea Mureşan ·
Cu Cristian Șofron · Ernest Maftei · Ilarion Ciobanu · Ion Besoiu · Ion Dichiseanu · Jean Constantin · Sebastian Papaiani
Produs între 1976 – 1978, filmul prezintă aventurile devenite legendare ale celor doi prieteni, românul Anton Lupan (Ion Besoiu) și francezul Pierre Vaillant. Anton Lupan pleacă în căutarea goeletei L’Esperance, corabia sa și a prietenului său, fără să știe că a fost atacată de pirați. Dar mai ales îl caută pe Pierre, pentru a pleca împreună spre un teritoriu necunoscut, unde cei care au încercat să pătrundă au murit ori s-au întors, după încercări cumplite, fără să reușească să-l cerceteze.
Corabia a fost găsită, dar despre prietenul său nu se mai știe nimic. Anton Lupan e nevoit să plece singur în călătoria peste Atlantic, cu destinația Țara de Foc. Echipajul are parte de numeroase peripeții, înfruntând pirații mauri și căutand să-l scoată din încurcătură pe bucătarul Ismail (Jean Constantin), care intră în bucluc făcând pariuri nechibzuite în porturile Americii Latine. Oamenii sunt curajoși, dintr-o bucată, astfel reușesc împreună să treacă peste toate încercările și îl urmează încrezători pe căpitan în căutarea prietenului dispărut.



Episodul 1 – Speranţa

Episodul 2 – Secretul Epavei

Episodul 3 – Bazarul deşertăciunilor şi omul negru

Episodul 4 – Cine eşti dumneata, domnule Vaillant?

Episodul 5 – Cântecul sirenei

Episodul 6 – Ancora împotmolită

Episodul 7 – Uraganul şi paharul de apă

Episodul 8 – O întâlnire sau chiar două

Episodul 9 – Martin Stricland intră în scenă

Episodul 10 – Praf de aur
< Episodul 11 – La capătul lumii
Episodul 12 – Aventura nu s-a sfârşit

Mata Hari este, fără îndoială, unul din cele mai cunoscute nume ale lumii spionajului, fiind învăluită într-o aură de mister şi intrigi.
Născută la sfârşitul secolului XIX, în 1876, în Olanda, pe numele real Margaretha Geertrudia Zelle, după o viaţă tumultuoasă, Mata Hari a murit în faţa plutonului de execuţie în Franţa, acuzată că a spionat pentru Germania în timpul Primului Război Mondial. La doar 18 ani, s-a căsătorit cu un ofiţer olandez, Campbell MacLeord, însă mariajul s-a terminat cu un divorţ. După despărţire, Mata Hari a devenit celebră ca dansatoare.
A devenit apoi amanta milionarului lionez Emile Etienne Guimet, nerenunţând însă la stilul promiscuu şi flirtant cu care îşi obişnuise audienţa. Iniţial, a fost agent secret pentru serviciile de spionaj franceze, iar apoi pentru cele germane, motiv pentru care a şi fost executată de francezi. Viaţa sa a fost subiectul a numeroase filme de spionaj, iar acest film documentar nu face excepţie.

Un film documentar despre Atlantida, sau “insula lui Atlas”, insula legendară menţionată pentru prima oară în două dialoguri ale lui Platon, Timaios şi Critias. În relatarea lui Platon, Atlantida era o putere navală, cu baza pe o insulă sau continent aflată dincolo de coloanele lui Hercule (strâmtoarea Gibraltar), care a cucerit regiuni întinse din Africa şi Europa de Vest.
După o încercare eşuată de invadare a Atenei, Atlantida s-a scufundat în ocean. Acest eveniment s-ar fi petrecut cu 9.000 de ani înainte de Solon (aproximativ 9.500 î.Hr.) Atlantida din dialogurile lui Platon este de obicei considerată un mit creat de acesta pentru a-şi pune în evidenţă teoriile sale politice.
S-a avansat ipoteza că sursele de inspiraţie se află în momente din istorie, ca erupţia de pe Thera sau războiul troian, ori din evenimente contemporane lui, ca distrugerea aşezării Helike în 373 î.Hr. sau invazia eşuată a Siciliei de către atenieni din 415 – 413 î.Hr.
Posibila existenţă a unei Atlantide reale a fost intens dezbătută încă din antichitate, dar a fost de obicei respinsă. Puţin cunoscută în evul mediu, legenda a fost redescoperită de umanişti în perioada modernă. În prezent, Atlantida se regăseşte în cultura populară, de la opere ştiinţifico-fantastice la filme şi jocuri video, iar studiul existenţei sale face obiectul unei noi ştiinţe, numită atlantologie.

Pe platoul Giza, faraonii își vesteau măreția prin intermediul uneia din minunile lumii- piramidele. În religia egipteană străveche, faraonii nu erau numai oameni și regi, ci și zei nemuritori.
Când mureau, faraonii erau dotați pentru eternitate cu mâncare, îmbrăcăminte și comori incredibile. Nu din vanitate, ci pentru a asigura libera trecere a regelui către viața de apoi. Dar pentru unii dintre egipteni lăcomia a umbrit credința: fiecare piramidă, idiferent cât de bine era păzită, era jefuită aproape imediat.
Astfel, locul de îngropăciune al faraonilor a fost mutat în 1570 î. Hr. într-un canion pustiu, care va deveni cunoscut drept Valea Regilor. După destrămarea civilizației egiptene, aceste locuri au fost și ele, jefuite și apoi date uitării. În secolul al XX-lea, o serie de arheologi, precum Theodore Davis, au început săpăturile în zonă pentru a scoate la lumină comorile pierdute. Însă unul din cei mai cunoscuți arheologi și egiptologi care au săpat aici a fost Howard Carter, cel care a descoperit mormântul lui Tutankhammon, cel mai bine păstrat cavou al unui faraon egiptean. Acest film documentar prezintă povestea descoperirii lui Carter, una din cele mai valoroase din istoria arheologiei.

Oamenii de ştiinţă din cadrul Stonehenge Riverside Project au descoperit motivul ce a stat la baza construirii monumentului de la Stonehenge: acesta a constituit un act de unificare a oamenilor care trăiau în Epoca de Piatră pe teritoriul ocupat astăzi de Marea Britanie.

Cercetătorii din cadrul Stonehenge Riverside Project (SRP) cred că celebrul cerc a fost construit după o lungă perioadă de conflict între estul şi vestul Britaniei. De asemenea, cercetătorii SRP consideră că pietrele folosite la construcţie, ce provin din sudul Angliei şi din vestul Ţării Galilor, reprezintă comunităţi diferite.

Profesorul Mike Parker Pearson afirmă că pentru ridicarea monumentului de la Stonehenge a fost nevoie „ca toată lumea să tragă laolaltă, într-un act de unificare”.

Specialiştii din cadrul SRP depun eforturi de cercetare arheologică la Stonehenge de mai bine de 10 ani. În 2008, specialiştii au descoperit că celebrul cerc a fost ridicat cu aproape 500 de ani mai devreme decât se credea.

Acum, echipe compuse din specialişti de la universităţi din Manchester, Sheffield, Southampton, Bournemouth şi Londra au concluzionat că în perioada când monumentul a fost ridicat au apărut primele indicii ale unei culturi ce cuprindea întreaga insulă.

„Acelaşi stil al caselor, al ceramicii şi al altor materiale putea fi observat din Orkney până în coasta de sud, această uniformizare fiind foarte diferită de regionalismul precedentelor secole”, a explicat profesorul Parker Pearson.

„Stonehenge a reprezentat un efort masiv, ce a necesitat munca a mii de oameni pentru a transporta pietrele pe distanţe mari, din vestul Ţării Galilor, şi pentru a le modela şi ridica. Însuşi efortul construcţiei monumentului a reprezentat un act de unificare”, a adăugat profesorul.

De asemenea, cercetătorii afirmă că Stonehenge ar fi fost construit într-un loc ce avea deja o semnificaţie specială pentru britanicii preistorici.

Echipa SRP a descoperit că monumentul este situat într-o zonă unde se formează o axă între răsăritul soarelui în timpul solstiţiului de vară şi răsăritul soarelui în timpul solstiţiului de iarnă.

„Când am identificat că soarele urmează în acest loc o cale specială, am realizat că oamenii preistorici au ales un sit ce avea deja o însemnătate importantă pentru a construi Stonehenge. Acest lucru explică de ce la Stonehenge există 8 monumente care se aliniază la solstiţiu, un număr neegalat de niciun alt sit istoric. Poate că priveau acest loc ca fiind centrul lumii”, a declarat profesorul Parker Pearson.

„Populaţia de pe insulă a trecut printr-un proces de unificare, însă oamenii de aici nu au arătat vreun interes în a interacţiona cu oamenii aflaţi dincolo de Canalul Mânecii. Stonehenge pare să fi fost ultima suflare a acestei culturi din Epoca de Piatră, cultură ce era izolată de europa şi de noile tehnologii aflate acolo, precum uneltele de metal sau roata”, a concluzionat profesorul.

HISTORIA

Palatul Sturdza, aflat pe locul de lângă clădirea actuală a Guvernului, Palatul Artelor din Parcul Carol I sau Muzeul Simu sunt doar câteva dintre comorile dispărute, dar care odinioară făceau faima Bucureștilor.

Istorisirile despre şarmul Bucureştiului interbelic nu sunt puţine. Bulevardele aerisite, casele impunătoare, cochete şi eleganţa societăţii de atunci, i-a adus urbei noastre faima de Micul Paris. Dar, după cel de-Al Doilea Război Mondial, situaţia economică şi mai ales cea politică, a făcut ca autorităţile acelor vremuri să desconsidere, printre altele, bogăţia arhitecturală şi urbanistică a oraşului.

Pe lângă aceasta, după devastatorul cutremur din martie 1977, Nicolae Ceaușescu a început să-şi pună în practică ideea “sistematizării” Capitalei. Istoricul Marian Matei este de părere că, deşi am avut un start bun, avantajul nostru a dispărut în timp, datorită vremurilor grele pe care Bucureştiul le-a traversat: “Astăzi, cu greu ne mai putem imagina oraşul nostru ca fiind unul bine organizat din punct de vedere urbanistic. Haosul şi interesele personale au impus direcţia unui oraş fără identitate, iar reperele cultural – arhitecturale au dispărut unul câte unul”.

Ce a urmat în vremea comuniştilor avea să afecteze şi să marcheze Bucureştiul ireversibil. “Frenezia demolărilor din anii `80, a făcut ca zone întregi din ce fusese Micul Paris să fie șterse de pe fața pământului și înlocuite cu şiruri de blocuri pe care azi le definim drept ”zone comuniste” sau cu construcţii administrative gigant, iar palatele şi frumoasele cădiri de pe bulevardele Bucureştiului s-au transformat în praf ”, a explicat Marian Matei.

Printre edificiile care odinioară constituiau mândria oraşului se număra şi Palatul Ministerului Afacerilor Externe din Piaţa Victoriei, pe locul de lângă actuala clădire a Guvernului. Construcţia, cunoscută şi ca Palatul Sturdza, a fost construit între anii 1898 şi 1901 şi proiectat de către arhitectul Iulius Reiniqke. Imobilul aparţinea prinţului Grigire M. Sturdza, fiul domnitorului Mihail Sturdza. După moartea prinţului, familia a vândut clădirea statului care a transformat-o în sediu al Ministerului Afacerilor Externe. În anii 1930, clădirea este demolată pentru a se construi un nou Minister al Afacerilor Externe.

Palatul Artelor, demolat în 1943

O altă bijuterie de istorie şi arhitectură urbană care astăzi nu mai există era şi Palatul Artelor din Parcul Carol. El a fost construit şi inaugurat la expoziţia jubiliară din 1906 din Parcul Carol I. Clădirea fusese gândită ca muzeu în ideea conservării trecutului neamului românesc “de la constituirea lui şi până în prezent”. Palatul a fost demolat în 1943 pentru ca în locul său să se ridice “Cimitirul Eroilor Neamului”, memorial care urma să cuprindă monumentul eroilor neamului, muzeul militar, cimitirul propriu-zis, precum şi clădirile administrative. Edificiul a rămas însă în paragină până prin anii 60 când comuniştii l-au demolat pentru a face loc mausoleului PCR.

Muzeul Simu, înlocuit cu magazinul Eva

Muzeul Simu, aflat pe locul unde astăzi este amplasat blocul Eva, pe Bulevardul Magheru nr. 9, a fost inaugurat în 1910 şi a reprezentat unul dintre primele instituţii private de acest fel. Muzeul, în forma unui templu antic, a fost fondat de academicianul Anastase Simu (1854-1935), fiul al unor moşieri bogaţi din zona Brăilei. Simu era doctor în ştiinţe politice şi administrative şi mare colecţionar de artă. El a considerat necesar să ridice o casă de artă în Bucureşti cu scopul de a constribui la educaţia cetăţenilor.

În 1927, donează statului clădirea împreună cu bogata sa colecţie de artă (peste 1.200 de piese). Muzeul Simu a fost demolat de comunişti în 1960 pentru a se construi în locul său magazinul de confecţii Eva şi blocul cu acelaşi nume. O parte dintre operele de artă se află astăzi la Muzeul Naţional de Artă.

High Life, simbolul burgheziei bucureştene

Hotelul High Life era situat în apropierea actualei Biblioteci Universitare din Piaţa Palatului Regal. Nu se cunoaşte anul în care a fost construit somptuosul edificiu dar, în cronicile vremii, acest hotel figurează ca fiind unul dintre simbolurile burgheziei bucureştene. Această clădire era una dintre cele mai mari din Bucureştiul interbelic întinzându-se de la actuala parcare din faţa restaurantului Cina şi până pe locul parcării de lângă actualul monument al eroilor revoluţiei din 1989.

Toate delegaţiile străine opreau invariabil aici, iar bogaţii acelor vremuri îşi făcuseră un obicei din a cina pe terasa Hotelului High Life. În anii ’30, după ce Palatul Regal a fost mistuit de un incendiu de proporţii s-a luat hotărârea ca întreaga zonă din jur să fie regândită din temelii. Astfel, Hotelui High Life a fost demolat în anii 1939 - 1940 pentru sistematizarea corelată cu clădirea noii Case Regale şi cu construcţia palatului Ministerului de Interne, clădire care găzduieşte încă aceeaşi instituţie, deşi a fost reproiectată pe vremea comuniştilor. În aceeaşi zonă se mai afla şi Hotelul Imperial care a avut aceeaşi soartă, din cauza aceluiaşi plan de urbanizare.

Fostul Teatru Național

Teatrul Naţional a fost construit între anii 1846-1852 pe Calea Victoriei, lângă Palatul Telefoanelor de către arhitectul Heft. Imobilul a fost distrus în 24.08.1944 în timpul bombardamentului german din cel de-al doilea Razboi Mondial, iar în anii 2000 a fost construit pe acest loc un bloc-hotel de sticlă – Novotel, care păstrează arhitectura intrării în vechiul teatru.

Palatul Cantacuzino, bijuteria cea mai de preţ

Una dintre cele mai frumoase clădiri care fac şi astăzi faima Capitalei este Palatul Cantacuzino, cunoscut ca Muzeul Naţional „George Enescu”. Clădirea în stil baroc se află pe Calea Victoriei, în apropierea Pieţei Victoriei şi a fost constuită în 1898-1900 de către arhitectul Ion Berindey pentru Grigore Cantacuzino, cunoscut şi sub porecla de „Nababul”. Acesta din urmă era una dintre personalităţile marcante ale politicii din acea vreme şi printre cei mai bogaţi români de la începutul secolului XX.

Palatul avea faima celui mai exclusivist loc din Bucureşti unde se ţineau baluri şi serate extraordinare organizate de Mihail Cantacuzino, împreună cu Maruca Rosetti. Printre oaspeţii de vază al acestor evenimente se număra compozitorul George Enescu, viitorul soţ al Marucăi. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în această clădire a funcţionat sediul preşedinţiei Consiliului de Miniştri. În 1956, Palatul Cantacuzino devine muzeu dedicat muzicianului George Enescu.

HISTORIA